NOTE ZILNICE

De mortibus sanctorum Orientis
În ultima vreme am tot citit din înțelepții new-age ai Indiei.  De fapt, am citit puțin din ceea ce au scris ei, mai mult din ce au vorbit și au consemnat discipolii. De exemplu autobiografia confecționată din excerpte a lui Bhagwan Sri Rajneesh (zis și Osho), amintirile despre Bhagwan Sri Ramana Maharshi a lui Alan W. Chadwick / Sadhu Arunanchala, cărțile de dezvoltare personală ale lui Swami Shivananda, Samadhi Yoga și Swami Vivekananda, promotorul acelei Ramakrishna Mission, Jnana Yoga.
După multe pagini de dăscălire pentru obținerea eliberării din timpul vieții și a evădării din ciclul samsarei (adică al reîncarnărilor succesive), învățătură centrată pe dieta vegetariană, lipsa cărnii, alcoolului, tutunului, sării, pe continența sexuală și renunțări de tot felul, Swami Shivananda enumeră câteva morți ale unor jivanmukti. Swami Shivananda, Samadhi Yoga, ed. Firul Ariadnei, 2006, p. 214: «Este adevărat că Buddha a murit datorită vomei, Shankara datorită hemoroizilor, Ramakrishna a murit de cancer, iar Vivekananda de diabet. Un înțelept nu este însă afectat de boala sa fizică, întrucât nu se mai identifică cu trupul.» Și amintește yoghini realizați din trecut ale căror corpuri s-au transformat în flori și în aur.
Și atunci am vrut să văd cum au murit înțelepții Orientului, cei care au obținut eliberarea din timpul vieții, concentrându-se asupra Sinelui Atman și renunțând la viața exterioară, fapt ce le-a atras discipoli grupați în ashramuri. Paramhansa Yogananda (1893-1952) a atins mahasamadhi la 59 de ani. Cauza oficială a morții a fost infarctul. La fel, Swami Vivekananda (1863-1902) a atins mahasamadhi la 39 de ani. Cauza oficială a morții a fost un atac cerebral, nu diabetul cum a zis Swami Shivananda. Sri Aurobindo (1872-1950) de la Pondicherry s-a stins în pace în fața multor oameni, atingând mahasamadhi la vârsta de 72 de ani. Shivananda Saraswati (1887-1963) s-a stins și el la 76 de ani, atingând mahasamadhi. Ramakrishna (1836-1886) a atins mahasamadhi după părerea discipolilor, dar a murit de cancer la vârsta de 50 de ani după cea a lui Swami Shivananda.  Bhagwan Sri Ramana Maharshi (1879-1950) a murit de cancer la 71 de ani, înconjurat de medici alopați. Jiddu Krishnamurti (1895-1986) a murit de cancer pancreatic la 91 de ani.  Bhagwan Sri Rajneesh (1931-1990) decedează la 59 de ani, cauza morții fiind infarctul (de la o supradoză) sau otrăvirea în închisorile americane. Nisargadatta Maharaj (1897-1981) a murit de cancer la gât la 84 de ani. Am ales cei mai reprezentativi jivanmukti din secolul XX, reprezentanți de asemenea ai sincretismului new-age, cei care au popularizat știința și tradiția lor lor centrată pe Vedanta, Advaita, tratatul despre yoga al lui Patanjali pentru practică și Bhagavad Gita ca reper scriptural. Trăiau sănătos, lacto-vegetarieni, fără alcool și tutun, fără excese. Totuși moleculele și celulele replicate nu au ținut cont de asta, așa cum ei nu au ținut cont de corpul lor, receptacul al iluziilor mayei și al simțurilor lumii exterioare.

NOTE DE LECTURĂ

Am citit recent Aśvaghoșa Buddhacarita, o viață canonică a lui Buddha scrisă cândva la începutul erei noastre. Știam dinainte episoadele care urmau să fie descrise, dar izvorul rămâne izvor, încărcat de detalii inutile, profund hagiografic, îmbibat de prozelitism  și didactic în același timp.

I. 4. (mama viitorului Buddha) «înainte de a concepe, văzu în vis un maiestuos elefant alb care a penetrat-o și, cu toate acestea, nu a simțit nici o durere». Concepția divină, imaculată, în vis, deschide discursul hagiografic al lui Aśvaghoșa și ne arată în ce cheie trebuie citită evanghelia lui.

Urmează toate episoadele cunoscute, când fiul de rege, claustrat și învăluit în minciuni, întâlnește bătrânețea, boala și moartea, respinge plăcerile lumești, întâlnește un yoghin eremit etc. După care fuge în pădure și se așează sub smochin pentru a căuta calea. Mănâncă o sămânță de susan și un bob de orez pe zi, meditează și în final află că bătrânețea, boala și moartea există pentru simplul motiv că există nașterea (XIV.79). Singurul mod de a le evita este să scapi de naștere, respectiv de ciclul reîncarnărilor succesive. Predicarea tehnicilor de meditație care conduc la rememorarea vieților anterioare și în final la suprimarea nașterii, respectiv a existenței, și la eliberare, este, în viziunea lui Aśvaghoșa, completarea misiunii fiului de rege care a devenit (predestinat fiind) Buddha.

Nu cred că budismul și yoga sunt potrivite pentru lumea noastră modernă. Cred că «occidentalii» (și noi românii post-decembriști printre ei) nu înțeleg datele esențiale ale filosofiilor și religiilor orientale. Totul se rezumă la un import de ritualuri exotice (exerciții yoga), de concepte nedigerate (karma, chakra, nirvana etc.), la un mumbo-jumbo orientalizant. Cred că un european care se apropie de yoga o face cu ochii închiși și, în final, își face mai mult rău decât bine. Adică nu poate să vadă, așa cum Dalai Lama n-a putut să vadă nici o particulă elementară în laboratorul CERN de la Geneva. Pentru că nu credea că există și că nucleul atomic este doar o invenție a științei vestice. Chakrele mele nu se pot alinia pentru că nu cred în existența lor fizică, la fel cum nu pot prin meditație să îmi vizualizez vieți anterioare, umane sau animale.  Poate că e existat o convergență a ideilor în himericul «mare secol» VI a. Chr., pe când trăiau în același timp Pythagora, Buddha și Lao Tze, fiecare în lumea lui, dar de-atunci s-a evoluat pe căi diferite. Și fiecare să stea pe calea lui. Totuși, când vreau să mă calmez și să mă detașez de agitația cotidiană, am voie să mi-l imaginez pe Buddha stând sub smochin.