La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 27 octombrie 2012

NOTE DE LECTURĂ

Acum vreo două săptămâni pe tren, venind de la Constanța, am citit o cărticică interesantă căreia autorii au vrut să-i dea un titlu oximoronic și le-a reușit pe deplin: Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'estul și vestul, Polirom, Iași, 2005. Deși e o carte în colaborare (de amintiri trimise prin e-mail) cred că e mai mult cartea d-nei Miroiu și ministrul meteoric al învățământului e doar un special guest, ca Beavis în epidodul ăla în care Butthead trebuia să facă o emisiune tv și nu avea nici un invitat. Cum nu mă interesează câtuși de puțin cum îmbrățișau autorii pomii fructiferi în copilăriile lor transilvane și nici evoluția feminismului românesc post '89 o să notez câteva amintiri ale profesorului Miclea din ciclul Turda mă'sii.  

Când a terminat facultatea în 1987 a primit repartiție în Turda, la o aruncătură de băț de Cluj: "Cine dracu' te-a adus, mă la Turda? Ăsta nu-i un oraș în care se vine; ăsta-i un oraș din care se fuge. Numa' proștii ca tine și zăhăiții ca mine mai stau aici" (p. 114). 
Asta îi spunea în prima zi un profesor de istorie Tămaș, căruia îi face un portret inconsistent, vag și neverosimil,  izvorât din amintiri stropite cu alcool - "După-masă ne-am retras amândoi într-o magazie mică și întunecoasă ca o cameră obscură, unde își ținea el hărțile vechi și uzate. Nu știu dacă ai băut vreodată într-o încăpere unde întunericul e atât de mare încât aproape că nu-l vezi pe cel de lângă tine. Îți spun eu cum e: bei cu sete, cu frică, în înghițituri mari, ca să-ți dai seama că încă mai exiști, că nu ești singur. Bei compulsiv, îmboldit de fiorii fricilor noastre ancestrale: de întuneric, de singurătate, de frig de moarte. Spre seară pluteam în ireal și-am făcut pipi pe hărțile de istorie și geografie, numa' așa, ca să fim siguri că suntem deasupra determinismului istorico-geografic. Și eram, chiar eram.", p. 115. Despre practica băutului pe vremea lui Ceaușescu am mai citit în jurnalul lui Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână și m-a mirat grija intelectualului de atunci de a nu scăpa nici o ocazie de băut. De băut n-am băut compulsiv pe vremea lui Ceaușescu că eram prea tânăr, dar când eram profesor  suplinitor în '91 fumam, cu niște doamne profesoare, țigările Club cu filtru de hârtie igienică într-o cămăruță de material didactic, printre manechine cu organele la vedere, hărți și planșe de la științele naturii (pentru că în cancelarie fumatul era interzis).   

Alte amintiri se leagă de aparatul de partid din Turda mă'sii: "Școala noastră era sub îndrumarea unui tovarăș Todea, de la municipiu, strungar, ajuns politruc printr-o școală la fără frecvență, la Ștefan Gheorghiu. (...) Todea avea o slăbiciune ieșită din complexul lui de strungar ajuns secretar cultural la municipiu: îi plăcea să fie lăudat de profesori, iar Tămaș știa asta: (...) Tovarășe Todea, știți că eu vă stimez foarte mult. Dumneavoastră sunteți omul de viitor, nu un boșorog ca mine. (...) Eu sunt un intelectual ramolit tovarășu' Todea, nu m-am călit la școala grea a muncii proletare  ca dumneavoastră și mai am doar câțiva ani până la pensie. Conștiința mea a rămas în urma vieții social-economice ... (p. 116-117)." 

Mai notez doar o descriere sintetică a Turzii industriale din anii '80: "Turda e unul dintre cele mai poluate orașe din țară, asta de la fabricile de ciment, de ceramică și de sticlă. Când era ceață, și lucrul acesta se întâmpla foarte des pe Valea Arieșului, tot orașul mirosea a clor și a praf de ghips. Acoperișurile caselor sunt cenușii, cimentate, iar hainele se uscau întotdeauna în case, dacă nu voiai să le ai în variate nuanțe de gri-ciment, după o spălare bună. Parcă și fețele oamenilor se urâțiseră. Cine vine, bă, aici să lucreze la ciment?, întreba retoric Tămaș, luându-mă de braț pe strada Occident 200, singura luminată din Turda care avea 200 de metri. Uită-te, bă, la fețe, nu numai la picioare că ești homo erectus. I-apasă, bă, tonele de ciment pe cap de locuitor și în curând o să îi bage în pământ, fără să apuce pensia. Acum câțiva ani au venit nemții și-au propus să monteze niște filtre, să oprească poluarea, cu condiția să le rămână lor cimentul pe cre îl filtrează. Da' tovarășii de la partid nu au fost de acord, iar tâmpitul de Todea activistu', cu figura lui de strung din primul război mondial, a venit la școală umflat ca o căpușe să ne spună că noi suntem patrioți și nu ne vindem nici praful de pe case. (...)."

Update 2012: Cimentu', Ceramica, Sticla și Chimicele s-au cam închis, orașul post-industrial nu mai e așa de poluat (Arieșul e uneori verde, legumele nu mai au gust de ciment), sunt însă mulți șomeri și domnul Todea e patronul unei școli de șoferi. Domnul Miclea, bine mersi, profesor la UBB.