Turda mă'sii (19)

«O profesoară de limba română din Turda...». Așa încep știrile naționale de câteva zile și, astfel, întreaga țară a aflat că în România există un oraș post-industrial numit Turda unde timpul parcă a stat în loc și oamenii reacționează ca în Evul Mediu la problemele de azi. Textul acesta nu este despre A., care a intrat abrupt în atenția presei naționale, ci despre turdeanul average, cel care a făcut plângerea și a hotărât sancțiunea. Pentru că este, de fapt, una și aceeași persoană, locuitorul majoritar din Turda mă’sii. Patronii și profesorii din Turda, inclusiv cei din luminatul Colegiu Național Mihai Viteazu, sunt făcuți din același aluat. Origine sănătoasă de prin Boian, Bolduț și alte aglomerări rurale din vecinătatea Turzii, în general prima generație de la coada vacii, intrați în meserie imediat înainte de Revoluție, urcați tiptil pe scara socială în Tranziție și treziți brusc în protipendada turdeană în ultimul deceniu. Cu freze de coafor turdean de 50 de lei, cu haine 80% nylon de la April și de prin piață, cu prieteni și rude în primărie sau pe la regiile autonome, naționaliști stil PUNR / Vatra Românească, închinați la Avram Iancu, xenofobi și homofobi, așa se prezintă în fața noastră azi locuitorii obișnuiți din orașul de pe Arieș. Cel care a făcut reclamația și cel care a decis sancțiunea. Cei care sunt altfel, y compris A., sunt din alt film, ca să păstrez tema cinematografică cu Verlaine și Rimbaud. She never really fit in în învățământul turdean de elită, ca să nu zic de fițe. Este prea inteligentă, prea rafinată și prea pasionată de meseria ei ca să se coboare la nivelul profesorului turdean de coloratură locală. A început o luptă curajoasă cu hidra pe care o numim «sistemul de învățământ românesc» unde absurdul este la el acasă. Nu doar în Turda mă’sii, ci peste tot și la toate nivelele. Stay strong A. and never give up. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)

             · Trăiesc într-o țară a contrastelor. Adică într-un loc unde un om de știință este ridicat, după niște criterii recunoscute de stat, la cea mai înaltă recunoaștere, fiind primit în Academia română la zenitul carierei, și unde, același om, nu se califică, după alte criterii, recunoscute de același stat,  să depună un banal proiect de cercetare. Dacă cineva, de pildă domnul ministru Curaj, reușește să mă convingă că așa ceva este normal, îmi dau demisia din învățământul univesitar și îi pup din mers pe toți birocrații imbecili care au făcut posibil acest lucru.

            · Când am fost în Canada m-am întrebat cât o să mai dureze până când o să-i persecute și la noi pe fumători. Ei, acum am răspunsul: a durat circa 7 ani, ca în Biblie. Acum fumătorii sunt scoși în afara gardurilor, dincolo de poartă, nu de ușă,  la nu-știu-câți pași de intrare, într-o lege copiată după Canada sau Norvegia și aplicată prost de niște oameni cu suflet de lacheu.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (2)

Acesta nu este un manual de dezvoltare personală, de wellness, pentru că nu e vorba aici despre succes și fericire, în genul cărților Cum să ai succes în 10 pași, ci despre rezistență și supraviețuire.

• Standarde scăzute.

Toți trebuie să fim conștienți că nimic în țara noastră nu este făcut la standarde normale. Adică stasul și exigența au scăzut și ne mulțumim cu puțin. Suntem obișnuiți să zicem că aceia care ne conduc nu corespund, că clasa politică e sub orice critică. În fapt, același standard este peste tot, în toate sectoarele vieții sociale. Fie că este vorba despre învățământ, sănătate, construcții, servicii, știință, totul este la nivel scăzut și buget redus. Cei mai buni indicatori ai degringoladei generale sunt perfecțiunea în scripte și omniprezența actorilor-eroi. Acolo unde domnește incompetența trebuie să fie clar că toți cei evaluați vor lua nota 10. Indiferent de tipul inspecției, comisiei de concurs etc., unde toți sunt unanimi că totul este perfect, acolo duhoarea este mai mare. Mulți de 10 și de foarte bine în acte și comentarii uniforme copiate din hârtii vechi ne asigură că e o conspirație universală a celor mulțumiți, pentru a păstra status quo-ul. Nimeni, în țara noastră, nu e dispus măcar să încerce să zică NU, dacă asta îi periclitează poziția (și aici nu mă refer la nu știu ce poziții impresionante, ci la minabile locuri în comisii). Un alt simptom al mascaradei de competență în condiții de standarde scăzute este parada geniilor, vârfurilor, olimpicilor. De exemplu, în spitale: vedem cu toții că este dezastru, că nu au paturi și bolnavii stau pe scaun pe hol cu perfuzia în mână și amețiti de anestezic, că poți să mori în România de la o viroză, dar avem medici-eroi care fac cu un simplu bisturiu ce fac alții în vest cu tomografe, computere și bisturie laser. Sau în învățământ, de exemplu: vedem ca totul e simulare, că se reproduc programe de pe vremea când eram eu elev de către un minister inept și inspectorate veroase, că ne prefacem că totul e roz și perfect, și în același timp avem olimpici, mici genii împinse pentru a masca mizeria, a deturna atenția de la problema reală. Anume că avem standarde scăzute, că trăim în țara lui «merge și așa». Îmi place când unii conaționali se iluzionează că în vreun domeniu anume nu e așa. Că doctorii, săracii, își fac treaba. Că profesorii, în ciuda veniturilor derizorii de 25 de ani încoace, sunt dedicați și își dau și sufletul pentru elev. Că inginerii noștri, de școală veche, fac lucruri care dăinuie, poduri ca ale lui Apollodor din Damasc. Că jurnaliștii sunt corecți și luptă să scoată adevărul la lumină. Doar politicienii sunt așa cum sunt. Greșit, suntem toți la fel, funcționăm după aceleași standarde. Scăzute.

NOTE ZILNICE

Despre dragoni

Zhuangzi în Călătorie liberă povestește cum «Zhu Pingman a învățat de la Zhili Yi să ucidă dragoni. Pentru aceasta a plătit o mie de galbeni – toată averea familiei. În trei ani și-a însușit arta uciderii dragonilor, dar niciodată nu a pus-o în aplicare». Mă simt și eu cum trebuie să se fi simțit acești doi chinezi: am învățat ceva inutil și continui să îi învăț și pe alții. Am cheltuit timp și energie (și statul a cheltuit bani) să învăț despre lumi dispărute, să produc fum, adică imagini volatile ale trecutului care azi nu interesează aproape pe nimeni. Cred că și lui Zhu Pingman îi era greu să continue când și-a dat seama că nu (mai) există dragoni.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (9)

Corupția și elevii inegali

Nimeni nu pretinde ca sistemul de învățământ din România să fie perfect. Știu că e departe de perfecțiune, dar, în naivitatea mea, îmi imaginam că e tolerabil, că un copil poate învăța ceea ce îi trebuie mai târziu în viață, anume scris-cititul și aritmetica elementară și într-o școală primară din România. Dintre multele probleme care subminează calitatea actului didactic în România de azi o să mă opresc asupra câtorva care mi-au dat bătăi de cap ca părinte implicat.

În primul rând este modul în care se constituie clasele în școlile din centrul Clujului. Se știe că elevii pătrund în școală automat, distribuiți de un program de computer, în funcție de adresele de domiciliu, la școlile unde sunt arondați. După ce accesul în școală este asigurat urmează alegerea clasei, respectiv a învățătoarei. Părinții se interesează, întreabă în stânga și în dreapta diverse cunoștințe care au copii mai mari în școală, care cunosc mersul și învățătoarele. După ce învățătoarele cu pedigree au fost evaluate se alege una și se activează un întreg lanț al slăbiciunilor caragialesc. Din cunoștință în cunoștință se avansează treptat până spre epicentru, adică spre învățătoare. Apoi se contactează direct învățătoarea care, de obicei, este drăguță și te trece pe o listă din agenda proprie, neuitând să adauge că asta nu înseamnă mare lucru, că directorul are propria lui listă și directorul decide în ultimă instanță. Nu ajunge ca învățătoarea să își dea acceptul ca progenitura ta să fie în viitoarea ei clasă. Am constatat asta pe propria piele. Acolo unde este o școală de renume, ca de exemplu una din cele din buricul târgului, clasele se constituie printr-o combinație otrăvitoare de trafic de influență, mită și cadouri pentru conducere și chiar și pentru învățătoare. Că învățătoarele iau cadouri și chiar bani în plic pare greu de crezut pentru că românii au încă o imagine a învățătoarei de tipul Dăscăliței lui Goga, o ființă serafică, dedicată copiilor, purtată doar de misiunea ei de apostolat și străină de orice interese materiale. Din păcate definitivarea listei scurte din agenda învățătoarelor titulare se face doar după această a doua fază, a contactului care implică cadouri sau foloase bănești. Cine poate, adică cei bine poziționați în ierarhia socială de azi, pot să apeleze, datorită influenței lor, la o pilă din zona politică care de obicei intervine dinspre inspectorat sau direcțiune (unde în funcții decidente sunt numiți oameni pe criterii politice, de la partid).

Situația care se naște din această agitație bizantino-caragialescă premergătoare constituirii claselor determină apariția unor grupuri de elevi inegali. Pentru că un computer îi distribuie pe toți cei care au domiciliu sau flotant pe străzile arondate școlii, de obicei, la școlile de prestigiu ajung mai mulți elevi decât clasele pentru care sunt învățătoare titulare. Legea proastă îi obligă pe directori să înscrie absolut toți copiii arondați și astfel apar clase noi cu învățătoare tinere, suplinitoare. Cine nu a activat nici unul dintre mecanismele corupției și influenței, din neputință sau din principiu, va ajunge într-una din aceste clase. De multe ori se nimerește ca învățătoarea tânără suplinitoare la o școală de centru să se apropie de profilul învățătoarei din imaginarul colectiv, descris cum ziceam mai sus de Goga. Dar din noul politica își vâră coada. Copiii din aceste clase devin masă de manevră pentru director. Primesc sălile cele mai proaste, fără dotări și materiale didactice. Având un efectiv mai redus de copii clasele sunt comasate după un an sau doi. Învățătoarele sunt schimbate, nerespectându-se principiul continuității la clasă, din mai multe motive. Principalul este aducerea la catedră a unor pile, din nou, prin portițele pre-transferului și transferului. Adică cadre didactice titularizate te miri pe unde, la țară, în sate uitate de lume, vin prin transfer direct la o școală din centrul Clujului.

Deci, orwellian zicând, sunt mai multe specii de copii, unii mai egali decât alții: cei din clasele constituite prin filiera influenței și corupției și cei rămași în afara acestui nucleu dur al performanței educaționale. Aceștia sunt paria școlii și sunt la discreția abuzurilor unui director numit politic, adus de la o școală de cartier și făcut manager la o școală de prestigiu din centrul Clujului, o școală unde nu a predat nici o oră. Este inadmisibil ca un copil să ajungă într-o astfel de situație numai pentru că părinții nu vor să se poarte ca în România, să intervină sau să dea mită.

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).

Două exemple sunt suficiente.

1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.

Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.

2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.

Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

DINOZAURII, CLONELE ȘI BONJURIȘTII

ATACUL CLONELOR

Din ciclul „Dinozaurii, clonele și bonjuriștii” aș fi scris ceva intitulat «Atacul lichelelor», dar ar fi sunat prea à la Liiceanu. Și, pentru că sunt plictisit de lupi moraliști, am preferat să sune à la George Lucas, «Atacul clonelor». Și pentru că vreau să îmi pun cenușă în cap. Acum câțiva ani scriam că în învățământul universitar, dispariția profesorilor în vârstă o să fie urmată de un atac al celor școliți prin străinătățuri, al bonjuriștilor, care o să se grăbească să revină în România. Eram în eroare totală și poate doar eu și colegul A. B. eram singurii fraieri care credeam că o să se întâmple asta.

Nu vreau să îmi mai dau cu presupusul despre viitor. Mă temeam acum cinci ani că o să fiu concurat de bonjuriști, de tineri români care au făcut studiile în străinătate. În fapt, cei care vor să ocupe posturi și funcții aici sunt străini ratați în țara lor, tot felul de linge-blide care ne confundă cu maimuțele din Republica Bananieră România. Nu vin bonjuriștii români, vin leprele străinătății.

În învățământul universitar de la noi s-a creat un vid de autoritate comparabil cu cel din anii imediat după 1989. Parcă trăiesc într-o cetate asediată. Fiecare vrea să-mi fure codrul de pâine neagră, fiecare vrea să se împănoșeze cu titluri universitare. Foști colegi, foști studenți, toți vor să își scrie undeva, într-o margine de cv, Universitatea Babeș-Bolyai și cadru didactic asociat. Ca și cum asta i-ar valida, indiferent cât de aproximativi și diletanți sunt în științele în care cred că excelează. Toți vor cursuri, vor catedre de profesori, vor calitatea de asociat și să vorbească de dincolo de catedră. Singurul loc unde au predat este la școala gimnazială în practica pedagogică, dar se vor conducători de doctorat. Nu au condus o lucrare de seminar, de licență, de gradul I, de masterat, dar sunt în stare să conducă direct doctorate. Anomalia fundamentală este că această reverie este posibilă în Romania. Trebuie doar să te maimuțărești o oră într-o engleză stricată și să prezinți ceva ce ai visat că o să studiezi în viitor și ajungi, grație unei comisii (alese nu se știe cum și de către cine dintre ne-habilitați), doctor «habilitat» cu dreptul de a conduce doctorate. Eu mi-am propus să rezist la acest asediu al imposturii, să nu mă maimuțăresc și să nu mă amestec cu lichelele, dar mă tem că este o strategie necâștigătoare. Un savant anonim, un chimist de renume mondial, venit dintr-o fundătură de Occident unde se dădea de ceasul morții ca să fie băgat în seamă, a fost făcut direct ministru în republica portocalie. A luat o serie de măsuri complet inadecvate și lipsite de aderență la fond, a parașutat aici niște forme care vor face pe termen mediu și lung un rău incalculabil. A întredeschis o ușă pe care cei de după el au deschis-o larg, așa încât au izbit-o de perete, și prin care se strecoară toți ciocoii, ariviștii, lichelele. A deschis o ușă pe care nimeni nu o mai poate închide. Singura soluție e să ne strecurăm cât mai mulți.

NOTE ZILNICE

Trăiesc într-o lume paradoxală și agresivă și mă amăgesc că asta nu mă afectează, că abuzurile cotidiene nu mă consumă nervos. Că realitatea topsy-turvy e normalitatea de azi, populată cu neanderthalieni precari, înfometați și schizoizi. Cei din jur par antrenați într-un șuvoi anarhic în care nu trebuie să fi prins. Iar dacă totuși ești prins, stai liniștit și ferește-te de coatele lor frenetice…

ubebisme...

Anul acesta nu mi-am notat perle din lucrările scrise. Nu știu de ce, probabil că m-am plictisit și nu mă mai amuză. Din fericire am o colecție bogată din anii trecuți.

Din ciclul Dacii în provincie

"Dacii nu s-au romanizat toți deoarece unii au plecat din Dacia transformându-se în daci liberi"

"Romanizarea s-a petrecut atât de repede și datorită dorinței dacilor de a promova" (S. L., anul I)

"Apar numeroși meșteri daci ce lucrau la cererea oficialităților, lucrul făcut de ei numindu-se artă provincială."

"Pentru daci romanizarea a constituit o etapă deosebit de importantă pe toate planurile vieții. Ca o analogie dacă nu ne cucereau romanii, atunci nu aveam această limbă frumoasă." (P. A. P., anul I)

"Odată ce statul are putere absolută, dacii nu au dreptul de vot." (A. A. C., Arheologie, anul I).

"În timpul războaielor daco-romane…o parte substanțială din populația de geto-dacii au fugit și s-au refugiat în munți sau în alte regiuni accesibile, pentru a-și preveni singuri moartea de sub sabia romană. Autohtonii din provincia Dacia se resemnau de condițiile impuse de romanizare: învățarea alfabetului latin, scriere, caligrafie, asimilau și ei la rândul lor elemente de la cei care i-au asimilat pe ei. Dacii din nord-vest, influențați de cultura Köröș, aveau un trai simplu, cu locuințe lângă cursuri de apă, ceramică incizată, cu caneluri, topoare Picock, nu luau multe influențe dinspre provincia Dacia".  (C. M. A. Istoria artei, anul I)

"Cea mai importantă sursă obținută din agricultură era porumbul. Pe lângă se mai cultiva și viță-de-vie din care se făcea vinul. (…) În secolele II-IV d. Hr. dacii se ocupau și de prelucrarea lutului, pentru a obține oale de lut (…). Alimentația de bază a dacilo, geților, costobocilor, carpilor și a autohtonilor din provincia dacia era bazată pe porumb și ceai dar și bere și vin."  (D. M. N., Arheologie, anul I)

"După război mulț romani s-au mutat la provincia noua, Dacia, și pentru asta poporul dac și poporul roman s-au mixat." (C. C., anul I)

"Populația Daciei romane a fost alcătuită din daci cuceriți și din coloniști romani. Mai trăiau acolo și câteva greci dar foarte puține"

Din ciclul Geografia patriei

"Ulpia Traiana avea două artere principale: una verticală numită kardo și una orizontală numită decumanus. " (S. L., anul I)

"Numeroase edificii romane au fost ridicate în vederea comemorării amintirii unui conducător roman. Un astfel de edificiu a fost ridicat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, numit Tropheum Traiani." (P. A. P., anul I)

"În primul război dacic a lui Traian a fost construit un pod ce aparținea lui Apollodor din Damasc și care făcea legătura dintre Dunăre și Marea Neagră." (A. T., anul I)

Din ciclul Zalmoxit

"Dacii se bucură de acest privilegiu și încep să-și construiască temple pentru a se închina la divinități, adică la Zamolxis care le îndeplinea orice dorință cerută, dar care va fi neînduplecător atunci când Prometeu fură focul de la zei și le dă oamenilor revoltați. Zeii mâniați îl crucifică pe Prometeu iar noaptea venea un vultur și îl ciupea până când rămânea fără piele, dar pielea se refăcea din nou. (A. T., anul I)"

În afara categoriilor:

"Tăblițele cerate…s-au păstrat datorită condițiilor de mediu favorabile (apa era amestecată cu vitriol)." (M. M., anul I)

Și ultima, favorita mea:

"Am citit despre Tezaurul de la Pietroasa (Cloșca cu găini de aur)." (S. A., anul I)

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (2)

Reafirm că politica mă lasă rece, că nu mă interesează și că încerc să trăiesc făcând abstracție de faptul că țara este guvernată politic. Periodic însă, agresiv, decizia politică pătrunde în universul domestic și tulbură apele. Și atunci mă revolt și revolta mea se materializează într-un gest de lehamite neglijabil, cum ar fi scrisul pe blog.

De data aceasta m-a enervat un simplu zvon, anume că și anul acesta înscrierea copiilor la școală în clasa zero sau pregătitoare se va face tot în funcție de străzi arondate școlilor. Adică la școlile bune din centrul Clujului se pot înscrie doar cei care locuiesc pe străzile arondate acestora, iar eu trebuie să-mi înscriu copilul la o școală din Turda mă’sii. Zvonul s-a propagat repede printre părinți și a creat un val de isterie. Dacă anul trecut când s-a aplicat acest principiu cu finanțarea urmează elevul și înscrierile s-au făcut în funcție de zone arondate, multă lume și-a făcut flotant în centru, acum zvonul spune că nu mai e voie cu flotant, că se pot înscrie doar copii ai căror părinți au buletin la adresele respective. Ca și cum ar fi posibil așa ceva? Dar să presupunem, prin absurd, că ar fi posibil. Mă întreb atunci dacă nu reintrăm într-o logică totalitară, când politicul terorizează cetățeanul.

1. O decizie politică proastă a lui Funeriu și cetei lui de reformiști, anume introducerea principiului finanțării per elev și în sistemul preuniversitar creează distorsiuni care amenință sistemul: migrarea elevilor spre școlile centrale care oferă învățământ calitativ și lipsa lor din școlile de cartier, care astfel sunt amenințate cu dispariția.

2. Pentru a contracara fenomenul migrației se ia o altă decizie  politică proastă: îngrădirea migrației (provocate de prima decizie) prin obligarea cetățeanului să își înscrie copilul doar la școala lângă care, din hazard, locuiește. Cetățeanul refuză și driblează decizia obținând o luare în spațiu (flotant) de la o cunoștință, un prieten sau de la un necunoscut (contra cost, 100  de euro, de exemplu).

3. Urmează, zice zvonul, o a treia decizie politică proastă: nu mai e voie nici cu flotant, trebuie buletin. Aici se vede logica totalitară, escaladarea interdicției, terorismul de stat împotriva cetățeanului, iobăgia modernă, legarea de glie, copiii României de azi ca niște adscripti glebae.

Cu ce sunt eu vinovat că Funeriu a luat o decizie proastă? De ce asta antrenează o cascadă de decizii proaste? Poate pentru că nu are cine lua decizii bune, pentru că politicul e populat de incompetenți. Zicea un banc că există clasa întâi, clasa zero și, sub aceasta, clasa politică. O clasă care nu se schimbă, cu politicieni care se autogenerează, ca niște celule defecte, cancerigene. Cei care ne conduc azi nu sunt decât clonele celor de acum zece ani. Asta e victoria lui Adrian Năstase asupra poporului român. 

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia.

M-am reîntors în Sicilia după trei ani şi pot zice că am găsit-o neschimbată. Dar pentru mine nu e acelaşi loc din două motive: sunt singur şi sunt foarte ocupat. Nu mai e vacanţa din 2000, când eram aici cu I. şi cu alţi prieteni, nu aveam examene de dat iar laţul tezei de doctorat nu se strângea cu repeziciunea de acum. Când ne plimbam pe malul mării, printre palmieri şi nu ne păsa de nimic, într-o frumoasă duminică de primăvară, în miros de zagare e gelsomini, S. a spus un mare adevăr: eram în vacanţă, nu într-un stagiu de studii, o vacanţă care l-a smuls din învăţământ, pe mine din stressul slujbei mele, pe I. din serviciul ei de la Patrimoniu. Era o vacanţă în care seara ne adunam obsesiv într-o cameră să jucăm cărţi în jurul unei sticle de Corvo sau Don Corleone sau te miri ce altă poşircă luată de la Eurohard Discount. Când colegii mai mici, studenţii, au intrat în sesiune am realizat mai bine ce vacanţă siciliană plăcută avem.

Azi m-am plimbat pe via Cesare Battisti şi am revăzut locurile. Locuri goale de astă dată, fără oamenii pe care mă aşteptam să îi văd acolo. M-am emoţionat şi am vrut, imediat, să spun cuiva că am mai fost aici în 2000 şi a fost minunat şi acum am revenit, dar singur, şi asta mă întristează imens. Nu e poezie şi patetism, e descrierea (în ciuda voinţei mele) unui sentiment care m-a învăluit, atât de brusc, încât am intrat într-o cabină telefonică şi am început să formez precipitat, în neştire, numărul lui I. Să-i comunic, să-i spun: N. sunt aici, lângă Casa dello Studente, în faţă, cum mergi spre casa M. şi a „vrăbiilor”, sunt nişte palmieri şi o statuie de bronz a unui popă care nu ştiu ce-a făcut. Dacă cobori un pic mai jos ajungi la zona aia unde pute foarte tare a peşte. Messina nu mai e Messina, e un schelet de Messina.

Sicilienii sunt extraordinar de drăguţi. Professoressele m-au primit foarte frumos, E. a fost foarte drăguţă şi săritoare, m-a aşteptat la Reggio Calabria şi m-a trecut peste Stretto. Signorele de la bibliotecă m-au ţinut minte de acum trei ani şi şi-au adus aminte de I., anume că aveam o „sposa molto allegra e pimpona”.

Lipsesc mulţi oameni din peisaj. E greu să manânci la mensa singur când ştii că românii, slovenii şi la russa ocupau o masă întreagă. Mi se pare că euroii se scurg printre degete. Mai ales autobuzul e scump: ca să merg la şcoală şi să mă întorc acasă de două ori pe zi, plătesc cât mă costă două mese la mensa. Noroc că s-a inventat mersul pe jos şi drumul îl fac într-o mezzoretta.

Cu orientarea în spaţiu sunt ok. Azi, după o zi de peregrinări, mi-am reamintit planul oraşului, principalele bulevarde, străzi, pieţe. Am găsit chestura, opera universitaria, oficiu pentru străini etc. fără mai probleme. Trebuie să regăsesc drumul spre Chiessa dei Capuccini, să mai merg la acea plăcută bibliotecă.

Am mâncat la prânz primo piatto o pasta al forno, iar ca secondo o insalata di polpo. Seara am ales ravioli şi pesce spada. Mâncare veritabil siciliană de mensa, de altfel gustoasă şi foarte ieftină. În România se mănâncă mai prost la restaurante, la preţuri pe care nu mi le permit.

ubebisme...

Zalmoxit, Meceneu şi Promitretes. O poveste despre creditele transferabile.

Cred că în învăţământul românesc cercul vicios s-a închis acum câţiva ani. Învăţământul de masă a deschis porţile universităţilor pentru cvasi-analafabeţi. Unii dintre aceştia au trecut câine-câineşte prin facultate şi au ajuns profesori secundari. Astăzi elevii lor sunt studenţi la universitate. Vina este a tuturor, de la educator, învăţător, profesor până la miniştrii educaţiei. În primul rând este vina legilor proaste, anume bugetarea universităţilor pe cap de student, bugetare care atrage presiunea decanatelor pentru păstrarea studenţilor în sistem. Indiferent de capacitatea lor de a învăţa şi a exprima ce au învăţat. Creditele transferabile, iniţial o formă fără fond acum un lucru cu care ne-am obişnuit, facilitează trecerea prin facultate a celor ce nu au ce căuta nici la porţile ei. Un examen căzut în anul I este susţinut din nou în ultimul an în ultima sesiune. Cum necum, cu lacrimi şi sudoare, este trecut. Şi astfel se obţine hârtia mult dorită, diploma. Asta au ajuns universităţile, fabrici de hârtii semnate de rectori, certificate de inteligenţă la purtător. Vai de ea inteligenţă!

Ca să fie mai clar, iată două exemple. Subiectul este „Religia în Dacia romană”, iar răspunsurile sunt următoarele:

L. N., anul I: „Dumnezeu principală Zeus. Tot aşa cum a fost Rome. Traian când a venit în Dacie porneşte de romanizaţie. El duce religia şi limba latină. Ei credere multe dumnezeu. Aşa respectat Imperatul, cum dumnezeului (politeism).”

Cu vremea, progresele devin vizibile: I. B., anul III, scrie la acelaşi subiect:”De la Herodot citim că credinţa dacilor era că ei nu mor ci că se duc la Zalmoxit. Daci credea de asemenea in reincarnarea sufletelor (...). Preoţii daci, Meceneu, Promitretes erau aleşi pentru că ei puteau să citească în viitor şi cunoşteau misterele lumii. Religia dacilor a fost primoteistă în jurul evului suprem Zalmoxit (...). Religia dacilor se caracterizează în orice caz în credinţa în Zalmoxit. Muzica a avut un rol important în religia. Ei aveau ritualuri privind imortalizarea.”

Din păcate nu sunt excepţii şi nu sunt cel mai rele răspunsuri. Sunt doar cazuri ales la întâmplare din mulţime. Sunt viitorii profesori ai copiilor noştri.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Metoda nord-americană

Aici este vorba despre şcoala care se face la Universitatea Laval. M-am jucat de-a studentul şi am parcurs un seminar doctoral cu toate obligaţiile pe care le implică (singura deosebire dintre mine şi doctoranzii propriu-zişi era că eu nu trebuia să fiu evaluat).

Dat fiind că sunt conştient că învăţământul românesc este într-o criză profundă şi fără precedent, nu vreau să compar şcoala făcută la UBB cu cea de la Laval. Nu vreau să spun că în România pregătirea studenţilor e mai serioasă pentru că eu pot compara numai cu situaţia din epoca în care m-am şcolarizat eu în învăţământul de stat (epoca miniştrilor Maior – Marga). În fond, anii '90 au fost din punctul de vedere al sistemului de predare şi al planurilor de învăţământ o continuare inerţială a epocii Ceauşescu. Poate acum suntem în adevărata epocă Marga dacă luăm în considerare un interval de întârziere a efectului reformelor (generaţiile actuale sunt produsul şcolarizării complete rezultate în urma învăţământului masificat de reformele lui Andrei Marga). Deci, poate că sunt « nostalgic comunist » dar cred că şcoala făcută la UBB în anii '90 era mai serioasă decât cea din anul 2008 de la Laval.

Ştiinţa asta douămiistă, post-modernă are, după părerea mea puţin de-a face cu ştiinţa istorică în sine, cu scrierea istoriei aşa cum o înţeleg eu. A fost limpede pentru mine, din prima clipă, că eram pe lungimi de undă diferite cu cei din Québec. Mi s-a spus că nu mi-am însuşit paradigma metodologică nord-americană şi că am un plan de lucrare ca în secolul al XIX-lea. Asta am luat-o atunci ca pe un compliment. Totuşi, am plecat în Canada cu un sentiment de inferioritate. Mă aşteptam să găsesc o universitate bogată, garnisită cu laboratoare unde se poate analiza şi aerul pe care-l respirau romanii, cu o logistică informatică pletorică la dispoziţia tuturor. Nu am găsit universitatea nord-americană din filme, dar am găsit un loc plăcut, bine organizat, dotat cu tot ce trebuie ca să-ţi faciliteze studiul, nu ca în România unde se aruncă banii pe prostii, o risipă continuă de birotică, material informatic, mobilier etc. Explicaţia constă în faptul că suntem o societate neaşezată, unde legile se schimbă semestrial şi principala lor grijă este să limiteze furtul banului public. La noi nu este posibilă dezvoltarea raţională ci doar mişcări haotice ale tuturor de a apuca, cheltui, devaliza banul public atunci când se poate.

Revenind la ştiinţa românească: cred că ne subapreciem şi îi supraapreciem pe alţii numai pentru că sunt occidentali (i. e. americani, canadieni şi alte naţiuni) cu o tradiţie mai lungă în ştiinţă. Ei publicau reviste specializate când românii păşteau oile şi asta le-a dat o experienţă şi o rutină a cercetării pe care noi nu o avem. Şi, evident, au alte mijloace, nu sunt săraci ca noi. Luaţi individual nu suntem mai slabi, dar ne lipseşte tradiţia ştiinţifică şi mijloacele. Fiind aşa lipsiţi trebuie să avem multă imaginaţie. Oricum, glasul nostru nu se aude, decât rareori, în dialogul ştiinţific internaţional (ca excepţie şi datorită unor personalităţi singulare). Nu am pornit cu ideile astea şi eram decis să iau ce e mai bun şi să fac abstracţie de aspectele negative. Aşa-zisa metodologie nord-americană de cercetare e foarte şablonizată, un fel de grilă prefabricată pe care o aplică la orice text sau subiect. Mi-a adus aminte de şablonul găurit cu care se corecta testul psihologic la recrutarea în armata română. Credeam că noi suntem mai empirici şi mai intuitivi şi că asta e bine. Dar, tot râzând de metodologia lor, am constatat până la urmă că noi românii suntem altfel. Adică ei, ca francezii, italienii şi alţii practică reconstituirea istorică pornind direct de la sursele primare. Îşi construiesc un corpus principal de surse pe care îl analizează şi de acolo pleacă spre analiza bibliografiei secundare şi a lucrărilor moderne. La noi e un pic invers - lucrăm mai haotic şi importantă nu este critica de text (sau corpus de inscripţii, de date arheologice etc.), important este ce a zis Pârvan, C. Daicoviciu, dar mai ales cutare neamt, englez etc. În concluzie, nu m-am întors cu creierii spălaţi prin aplicarea grilei, dar cred că am învăţat ceva bun.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Dinozaurii, clonele şi bonjuriştii

În Québec discutam cu un prieten bonjurist despre situaţia învăţământului universitar din România. Şi ca să definesc bine categoriile am folosit expresiile astea : dinozaurii ies din scenă, clonele se instalează în locul lor şi bonjuriştii întârzie să revină în patrie. Se pot folosi şi alte expresii, dacă astea sunt considerate jignitoare. Dinozaurii sunt bătrânii, cei cu vârste în jur de 60 de ani, care au făcut carieră în universităţi sau institute înainte de 1989 şi care au condus, bine sau rău, universităţile, facultăţile, catedrele în ultimii 20 de ani de libertate. Mulţi au întemeiat universităţi satelite, de stat sau particulare, şi-au făcut facultăţi noi în cadrul universităţii, şi-au creat instiutute de cercetare finanţate din contracte. Au acţionat ca în vreme de criză – economică şi morală, nişte mandarini ai învăţământului românesc. Ce s-a întâmplat în învăţământul universitar e similar cu ceea ce s-a petrecut în societatea română în ansamblu. În momentul trecerii bunurilor statului în mâini private, totul s-a fărâmiţat, s-a împărţit cât mai mărunt ca să apuce fiecare. Statul a încercat timid să reglementeze acest reflex survivalist al societăţii – constituirea de regate succesorale, de fiefuri autarhice din ruinele imperiului monolit care a fost învăţământul universitar de stat din epoca comunistă. Fiecare a navigat cum a putut mai bine: unii s-au descurcat admirabil, au avansat rapid arzând etapele gradelor didactice, după care, văzuţi cu sacii în căruţă, s-au adunat în tot felul de comisii ad-hoc inventate prin şi de minister şi au stabilit criterii noi de avansare din an în an mai rigide şi greu de îndeplinit. Dar cum românii sunt descurcăreţi cei ce au urmat au găsit metode să înşele vigilenţa comisiei superioare nu-ştiu-care şi au publicat aceeaşi carte în două coperţi, cursuri cu ISBN compilate cu copy paste, sau chiar cărţi plagiate. Asta e o trăsătură definitorie a clonelor, noii arivişti universitari. Dinozaurii, în general, şi-au construit cariera ştiinţifică în atmosfera de seră izolată de dinainte de 1989, majoritatea ştiind însă carte şi putând să înveţe şi pe alţii. Dar aşa cum am spus, fără vreun meteorit providenţial, dinozaurii învăţământului universitar românesc, se pregătesc să iasă de pe scenă. Unii au murit, alţii sunt pensionabili şi din umbră clonele se pregătesc să le ia locurile. Sau chiar le organizează plecarea, fără remuşcări şi menajamente. A venit vremea lor şi nu mai au răbdare : ei sunt cei ce au suferit umilinţele sistemului de tip feudal, au cărat geanta profesorului destul, e vremea să se înfrupte şi ei din privilegiile poziţiei. Funcţiile administrative din universităţi şi consiliile profesorale s-au populat de clone, în detrimentul dinozaurilor. Şi tocmai acum, în ultimii ani, s-a atins masa critică care permite luarea deciziilor. Clonele sunt noul grup decident în universităţi şi asta se reflectă şi în noul management. Asta ar fi pe scurt criza învăţământului românesc. Soluţiile sunt greu de întrezărit astăzi, dar una posibilă ar fi reîntoarcerea bonjuriştilor. Semnat : o clonă care se pregăteşte pentru competiţia viitoare.