TURDA MĂ'SII (21)

Reclamă pentru Băile sărate Turda din 1942

Stațiunea Balneară Turda

Băile sărate minerale din Turda sunt situate într-o regiune pitorească, înconjurate de pădure de brad, stejar și livezi.

Comunicație pe CFR, iar dela gară în permanență autobuse și birje.

Băile fiind avantajate de un climat subalpin, blând și ferit de intemperii, sunt recomandate de medici în special pentru boli reumatice, podagră, scrofuloză, boli dermatice cronice și cu exeme, boli ginecologice, reminiscenți exudative, hemoroizi, anumite boli cu caracter nervos și ale organelor respiratorii.

Sezon principal: 20 Iunie – 20 August 1942.

Hotel și restaurant în stațiune cu prețuri convenabile.

Oficiul Local de Cură și Turism Turda.

[Tribuna (Brașov), Anul II, Nr. 369, 9 iulie 1942, p. 7; Nr. 370, 10 iulie 1942, p. 6.]

TURDA MĂ'SII (20)

N-am mai scris demult despre Turda, din cauza faptului că m-am plictisit să tot reliefez anormalul. Nu mai locuiesc de mult timp în orașul ciudat de pe Arieș și am încercat să îl clasez printre amintiri, în trecutul care nu îmi mai aparține și nu se mai întoarce. Dar Turda nu se dezminte, se dezvoltă după propriile ei coordonate, unice în România din câte știu eu. Poate că mai există asemenea pseudo-orașe damnate și pe altundeva în țară, dar mie îmi ajunge Turda mă’sii. 

Odată cu declanșarea pandemiei globale de COVID-19 în martie 2020 au început și unii turdeni să se manifeste. Pe timpul lockdown-ului un turdean a furat câteva tone de pământ de pe domeniul public, din rezervația arheologică de pe Dealul Cetății. Ziua în amiaza mare, cu buldoexcavator și bascule și nu a văzut nimeni nimic. Am sesizat instituțiile care trebuie să ne protejeze și încă nu am primit nici un răspuns (de patru luni). Adică am primit răspunsul că sesizarea mea a fost înregistrată sau că nu e de competența lor. Cum este posibil, totuși, să furi tone de pământ de pe domeniul public? Nu știu, zău, ăsta e oraș, Turda, sau teren viran? Are administrație, are primar și funcționari publici? Primăria are în derulare un proiect european pentru punerea în valoare a sitului arheologic castrul legiunii V Macedonica și de sub nasul primăriei și poliției locale sunt furate tone de pământ. Poliția locală răspunde că nu e de competența instituției. Care sunt competențele ei? Amendarea unora care fac un grătar, la comanda unui profesor de fugă și a unui tâmpit care se juca de-a managerul de muzeu? Oricum, primăria trebuie să fie mai atentă cu ’jde miile de proiecte europene derulate deodată că turdeanu’ din Turda mă’sii odată îi fură ouăle de sub cloșcă.

Zilele trecute, lucrând prin Turda mă’sii de care se vede că nu mă pot despărți oricât aș încerca, l-am întrebat pe un tânăr muncitor rom câte clase are. Părea un băiat inteligent și următoarea mea întrebare era cum s-a descurcat cu școala on line. Eram serios, pentru că după un semestru de predat on line sunt sensibil la problema asta și știam că nu a funcționat prea bine în mediile devaforizate (oricât de mult ne mint Ministerul Educației și inspectoratele în sensul ăsta).  Locuiește în centrul orașului la mai puțin de un kilometru de primărie. Mi-a zis că nu a umblat la școală, că a fost o dată la școală în Poiana și nu i-a plăcut. O dată, am zis eu, un an, clasa întâi? Nu, a zis el, o dată, o zi. Și am constatat apoi că nu știa nici să citească, nici să socotească, nici valoarea banilor, nici cifrele ceasului, deci sensul orelor de lucru ca timp scurs, nici nimic despre lume și cum se învârte pământul inutil în jurul soarelui. Și nu era nici o problemă, trăia și muncea în centrul Turzii mă’sii în secolul XXI (21 pentru pesediștii și liberalii din Turda care nu știu decât cifrele arabe). Cam atât despre proiecte europene de incluziune socială și asistență socială în simulacrul ăsta de oraș. 

Publicity

Despre unele reacții în mediul on-line vizavi de blogul meu:
http://www.infoaries.ro/blogul-unui-turdean-turda-orasul-fictiv-un-fel-de-ghotam-city-ce-ucide-ambitiile-profesionale-si-sociale-2/
http://cluj.pro/anonimi/ 

Turda mă'sii (19)

«O profesoară de limba română din Turda...». Așa încep știrile naționale de câteva zile și, astfel, întreaga țară a aflat că în România există un oraș post-industrial numit Turda unde timpul parcă a stat în loc și oamenii reacționează ca în Evul Mediu la problemele de azi. Textul acesta nu este despre A., care a intrat abrupt în atenția presei naționale, ci despre turdeanul average, cel care a făcut plângerea și a hotărât sancțiunea. Pentru că este, de fapt, una și aceeași persoană, locuitorul majoritar din Turda mă’sii. Patronii și profesorii din Turda, inclusiv cei din luminatul Colegiu Național Mihai Viteazu, sunt făcuți din același aluat. Origine sănătoasă de prin Boian, Bolduț și alte aglomerări rurale din vecinătatea Turzii, în general prima generație de la coada vacii, intrați în meserie imediat înainte de Revoluție, urcați tiptil pe scara socială în Tranziție și treziți brusc în protipendada turdeană în ultimul deceniu. Cu freze de coafor turdean de 50 de lei, cu haine 80% nylon de la April și de prin piață, cu prieteni și rude în primărie sau pe la regiile autonome, naționaliști stil PUNR / Vatra Românească, închinați la Avram Iancu, xenofobi și homofobi, așa se prezintă în fața noastră azi locuitorii obișnuiți din orașul de pe Arieș. Cel care a făcut reclamația și cel care a decis sancțiunea. Cei care sunt altfel, y compris A., sunt din alt film, ca să păstrez tema cinematografică cu Verlaine și Rimbaud. She never really fit in în învățământul turdean de elită, ca să nu zic de fițe. Este prea inteligentă, prea rafinată și prea pasionată de meseria ei ca să se coboare la nivelul profesorului turdean de coloratură locală. A început o luptă curajoasă cu hidra pe care o numim «sistemul de învățământ românesc» unde absurdul este la el acasă. Nu doar în Turda mă’sii, ci peste tot și la toate nivelele. Stay strong A. and never give up. 

TURDA MĂ’SII (18)

            Mizerie

În ultima lună am locuit în Turda, oraș pe care l-am părăsit anul trecut în grabă. M-am reîntors aici pe șantier, în vacanță și am stat în casa cea veche pe care continui să o numesc, din reflex, acasă. După opt luni de absență am regăsit Turda mă’sii neschimbată, intactă, cu ciudățeniile și enormitățile ei.

Vremea fiind schimbătoare în luna august, nu am putut profita de binefacerile  balneare, dar a fost plăcut să revăd împrejurimile pitorești, Cheile Turului și cascada Ciucaș din Cornești. Peisaje superbe de zonă submontană, intens colorate cu pet-uri, doze de aluminiu, pungi, coji de lubeniță și alte gunoaie pe care renunț să le mai inventariez. Nu înțeleg meteahna asta a românului să își lase mizeria peste tot pe unde umblă, să își întindă masa relaxat lângă gunoiul altuia (și atunci i se pare normal să-l completeze). E de fapt o comoditate maladivă, pentru că nu pot înțelege cât de idiot și redus mintal trebuie să fi ca să nu-ți poți pune ambalajele într-o pungă, pur și simplu, înapoi în bagajul cu care ai venit, și să le arunci la primul container întâlnit în drum. Dacă au încăput pline, cum nu mai încap goale?

Am uitat o clipă cât de minunată e Turda și mi-am luat un covrig pe stradă. Mi-am reamintit pe când să intru în piață printr-unul din cele două ganguri: m-a izbit un miros de pipi și de jeg că mi s-a întors stomacul pe dos și am aruncat covrigul. Într-un coș de gunoi de la intrarea în piața alimentară a orașului.

TURDA MĂ’SII (17)

De când nu mai fac zilnic naveta mi-am pierdut dexteritățile de navetist. Una din ele ar fi anticiparea pericolului cu chipiu. Ieri mi-au fost distruse recordurile personale: după vreo 150 000 de kilometri pe șoselele patriei, am fost oprit, pentru prima dată, de un subofițer de poliție și amendat, pentru prima dată, pentru depășirea limitei de viteză în localitate. Mă grăbeam spre Turda și într-un sat de pe malul lacurilor cu pește aveam 69 km/h când am trecut prin dreptul radarului. Țin să precizez că nici un coleg întâmplător de trafic n-a fost bun samaritean și nu mi-a semnalizat cu farurile prezența pericolului.

Mintea noastră funcționează straniu, asta e clar. Când am intrat în localitate mă gândeam exact la prietenul meu R. pe care l-a oprit poliția și l-a amendat pentru viteza de 61 km/h în localitate. Nici nu mi-am terminat gândul că, ieșind din curbă, am văzut mașina poliției. Am frânat un pic, să încetinesc credibil, dar era prea târziu. Omul legii se dădea jos din mașină și am știut atunci că voi fi oprit.

Trag pe margine, deschid geamul și domnul polițist îmi zice: «Știți de ce v-am oprit, nu?». «Da», zic, «pentru viteză! Cât aveam?». «69», zice el. «Îmi cer scuze, mă grăbeam un pic. Știți,…, e prima oară când sunt oprit pentru depășirea vitezei. Sunt la prima abatere. Contează?», întreb eu. «Nu», zice sec. «Permisu’ și talonu’». I le dau și nu încetez să mă minunez cât de civilizat decurge totul. Eu mă așteptam la acuzații încruntate, la amenințări ușoare din colțul gurii, la miștouri de polițai și remărci rudimentare.  Poate că astea urmau după replici din partea mea de tipul «aveam viteză mai mică, demonstrați-mi că aveam viteza asta!» sau «o să contest amenda…», etc. Nici vorbă de așa ceva doar: «dați și buletinu’ să vă facem proces verbal». Am primit o amendă de 85 lei și două puncte de penalizare, am semnat și am plecat.

Amenda am plătit-o azi la Cluj și doamna de la ghișeu mi-a zis să fac o copie xerox după chitanță și să o trimit la Poliția Turda. Îmi place cum sunt corelate informațiile în România. Mă gândesc să fac o copie xerox și după amendă, să o țin la mine și când mă amendează prin alt județ să le-o arăt ca să poată socoti punctele de penalizare. În rest, jos pălăria pentru vigilenta și civilizata poliție turdeană.

TURDA MĂ’SII (16)

Turda mă’sii nu e Turda, e doar acea parte hidoasă a orașului care te scoate din minți, te nevrozează, te uimește în fiecare secundă. Nu toți cei care locuiesc în Turda aparțin acestui  oraș fictiv, un fel de Gotham City sau Metropolis.

*

Există și un cuvânt inventat pentru a-i desemna pe locuitorii din Turda mă’sii: țărășeni. Un fel de orășeni de la țară sau, mai degrabă, țărani care trăiesc în oraș (ca la țară). Nu e town life, e life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, s-au scurs aici toți țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocurile din Micro, unde s-au amestecat cu românii atrași de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că a rezultat un mixaj românesc interesant, un metisaj genetic pozitiv.

Turdenii sunt slab adaptați la viața citadină. Cresc animale printre blocuri, de exemplu. Sub geamul apartamentului în care stau, în centrul orașului, ani de zile a funcționat o cocină de porci. Porcii grohăiau și guițau tot timpul și rahatul lor mirosea la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Spre periferie viața la țară își intră în drepturi. Tractoare, căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice pentru agricultura de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi.

Apoi, turdenii locuiesc în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele sunt ceva rar în municipiu.  Oamenii manâncă acasă, bunicile gătesc și cresc copii. Turda mă’sii sfidează timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, este să-și amenajeze două-trei încăperi cu intrare separată în casa părintească sau să o mansardeze. De-aia nu există piață imobiliară în Turda.

*

Spațiul în care te miști ajunge să te contamineze, ajungi să fii definit de el. Cu ce sunt eu diferit de un locuitor din Turda, de un turdean? Vorbesc cu accent din centrul Transilvaniei, cu vocale deschise ungurești în cuvinte românești, ca în Turda. Discursul meu este punctat cu no-uri și de alte exclamații neaoșe.

În ultimii ani petrecuți în acest oraș de provincie, ambiția mi s-a diminuat la cote alarmante, până aproape de dispariție. Orice fel de ambiție, de carieră, socială, în plan personal. Viața în provincie uniformizează în absența climatului competitiv. Singura mea preocupare, ani de zile, a fost să îmi petrec în mod plăcut timpul liber. Acasă și în natură, pentru că asta se întâmplă în Turda, un oraș populat cu motocicliști și munțomani (eu nu aparțin nici unuia dintre cele două grupuri).

Lumea mică a provinciei e colorată de cancanuri, bârfe și dramolete. E foarte greu să trăiești într-un asemenea mediu și să nu te lași antrenat, absorbit, de vortexul micimilor de sine.

Puțini oameni am întâlnit în orașul acesta cu care am putut vorbi. În sensul de a schimba idei de orice fel, nu neapărat ceva complicat, nu doar să fac conversație. Și cred că nu sunt un tip pretențios. Turdeanul mascul începe orice discurs cu aprecieri pozitive despre el: a făcut ceva grozav, o banalitate, în trecutul îndepărtat sau apropiat, ceva ce el a facut cel mai bine. Nu e nimeni ca el, e bine îmbibat în zeama fuduliei ardelenești.

Periodic mă întreb, în ce măsură m-am turdenizat, cum m-a schimbat mediul ambiant? În ciuda rezistenței voite la influențe și a  interacțiunii restrânse cu indigenii, știu că m-am aculturalizat. Sper, însă, că nu am devenit un  turdean din Turda mă’sii. 

TURDA MĂ’SII (15)

Uneori Turda e contradictorie și arată ca un altfel de oraș. Parcă nu e municipiul din provincia profundă cu care sunt obișnuit, un fel de Gherlă, Dej sau Huedin, ci ceva un pic mai mult. Week-end-ul trecut a fost în Turda un festival național de teatru (Teatru pe drumul sării), cu mari regizori și actori români și un colocviu național cu un subiect de arheologie provincială romană, care a reunit, de asemenea, academicieni, profi univi și alte personalități ale disciplinei. La Muzeul de Istorie, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființare, s-a vernisat o expoziție temporară despre un Sat preistoric. A fost, ca să zic așa, un apex al emulației culturale din anul acesta. La teatru nu am participat, pentru că Turda mă’sii rămâne Turda mă’sii indiferent ce încearcă să facă unii turdeni bine intenționați. Nu pot să jur, dar sunt aproape convins, că la premierele teatrale din cadrul festivalului s-a intrat doar pe baza de invitație și invitații primesc doar cei din, horribile dictu, protipendadă.

La muzeu este, însă, deschis pentru toți. Fiecare turdean poate vedea pentru o sumă modică o expoziție temporară comparabilă cu orice expoziție din lume. E o expoziție făcută profesionist, cu vitrine noi, cu panouri concepute și puse în operă de o designeriță cu gust, după indicațiile specialiștilor (era să folosesc, din nou, cuvântul profesionist, cuvânt care nu mai înseamnă mare lucru azi, în «România calificată la locul de muncă»).

Scheletul unui om mort acum multe mii de ani, vase pictate și frumos decorate cu incizii, unelte felurite din piatră și din os, accesorii din lut ars, depozite votive, toate asezonate cu panouri explicative pe înțelesul tuturor. Puse în vitrine frumoase, proaspete și moderne, puse cu știința unora care au vazut zeci de muzee din lumea întreagă. Mi-ar place ca turdenii și unii turiști rătăciți extra sezon pe-aici să intre în muzeu și să vadă expoziția temporară cu Satul preistoric din Săndulești, un sat scos de sub autostrada Bechtel. Aș simți că n-am făcut degeaba umbră pământului.

TURDA MĂ’SII (14)

Zilele municipiului Turda. Cu cuvinte.

Am lăsat să treacă o săptămână înainte să notez impresiile despre acest eveniment, am lăsat să se decanteze. Să nu scriu tulburat, sub imperiul emoțiilor, despre acest happening surrealist organizat de municipalitate. Cineva îmi spunea zilele trecute că nu a mai văzut niciodată așa ceva în Turda. Nu știu dacă e chiar așa, îmi aduc aminte de un bâlci similar în 2008. Atunci am plecat în Canada cu o tiribombă în formă de arici fluorescent după noi.

Una peste alta, am fost transportat în anii ’90. Atunci se umpleau bâlciurile de roți ale norocului, tarabe unde arunci după conserve ca să câștigi un urs de pluș sau arunci cu inele de prins părul după sticle. În cazul în care nu i-a spus-o încă nimeni primarului, îi spun eu aici:  domnu’ Ștefănie, ați reușit să organizați cel mai infect bâlci pe care l-am văzut vreodată. Felicitări! Atît de infect încât la o zi după ce s-a terminat încă mai puțea trotuarul. Un domn proprietar al unei roți a norocului la care puteai câștiga, cu un leu, un suc energizant Clever de la Billa, își atrăgea clienții zicând: numa’ un leu, ca la veceu. Poate așa se explică mirosurile lăsate în urmă de distracția ieftină.

Nu am reușit să particip direct la aceste zile. Era o înghesuială sinistră, care m-a întors din drum după câțiva pași. Doar B. s-a distrat pe ringhișuri ruginite și a visat noaptea numai oameni căzuți de sus, din umbreluțe zburătoare și făcuți praf pe beton.

Nu știu cum au reușit aceste Saturnalii să atragă un așa furnicar de oameni. Dar știu că erau din diferite categorii.  Luni dimineața mi-am găsit mașina, parcată, ca de obicei, în fața blocului, spartă. Tot ce era în bord a fost aruncat pe bancheta din față: cd-uri, suportul și cablul de gps, acte, chitanțe.  Nu știu dacă a luat ceva, n-am verificat, dar nu prea avea ce. Asta să fie  paguba mea după minunatele manifestări.

TURDA MĂ'SII (13)

Zilele municipiului Turda în imagini. Fără cuvinte.

.

TURDA MĂ’SII (12)

Addenda la Stațiune de interes local

Cine se plimbă cu mașina pe drumul de la Constanța la 2 Mai poate vedea, pe marginea drumului, niște fete care fac cea mai veche meserie din lume. Nu e vorba, evident, despre cea de vânător – culegător. Ce am remarcat este că majoritatea arată bine, sunt tinere, drăguțe și chiar bine îmbrăcate pentru niște prostituate (mai precis, îmbrăcate așa cum trebuie să arate niște prostituate mai răsărite). Am concluzionat că aici intervine selecția naturală, că nu supraviețuiesc decât exemplarele cele mai reușite ale speciei.

E greu de imaginat pentru oricine cu  ce sunt populate marginile de drumuri naționale la ieșirile din Turda. În general cu fete tinere din coloniile din Barbu Lăutaru și de pe Armata Roșie, pe lângă care cele de pe drumul litoralului sunt modele Victoria’s Secret.

Zilele trecute mergeam spre intrarea spre autostrada Turda – Câmpia Turzii și la poalele Dealului Zânelor era o femeie de etnie rromă la vreo 50 de ani, destul de grasă, scursă și dăbălăzată care ținea plictisită un carton, rupt dintr-o cutie ambalaj, pe care scria cu carioca roșie cu litere de tipar: SEX ORAL 40 LEI. Cred că majoritatea șoferilor apasă accelerația din instinct de conservare, în ciuda prețului scăzut (bănuiesc scăzut). Deci, Turda e departe de statutul de stațiune. Ce păcat că primăria nu poate schimba prin proiect european fauna de pe marginea drumului și trebuie să aștepte să-și facă legile lui Darwin efectul.

TURDA MĂ’SII (11)

Stațiune turistică de interes local

Acesta este rangul Turzii printre stațiunile din România și, din câte am înțeles, se aspiră la mai mult. Ce oferă stațiunea turistică Turda? În primul rând apropierea de Cheile Turzii, un defileu spectaculos și rezervație naturală și,apoi, salina și lacurile sărate transformate în ștranduri și baze de tratament. Vara, Turda pare stațiune. Nu numai pentru că moda de vară la Turda e pantaloni scurți, șlapi și maieu (opțional). Salina atrage o maree de turiști; sunt, efectiv, câteva mii în fiecare zi. Cică e pe locul doi în țară ca număr de bilete vândute, după Muzeul Antipa. Cele două ștranduri cu apă sărată sunt neîncăpătoare. Seara se animă puținele terase din centrul istoric. Am văzut că au apărut și tot felul de locuri de cazare în case particulare din cartierul Băilor.

Există, deci, atracțiile și există turiștii. Ce îi lipsește municipiului pentru a deveni stațiune? Niște spațiu verde în plus crede administrația. Adică, pe hârtie, nu se potrivesc cifrele, metri pătrați de spațiu verde sunt mai puțini decât e necesar. Nu contează că nu există suficiente spații de cazare sau restaurante unde se poate lua masa. Azi plimbându-mă pe stradă prin stațiunea de interes local am trecut pe lângă vechea clădirii a poștei din centru, goală și abandonată, pentru că singurul oficiu poștal s-a mutat într-o scară de bloc de pe strada Libertății. Nu are rost să ne întrebăm dacă poșta poate funcționa într-un apartament de bloc, pentru că, dacă ajungem mai jos, în Piața Romană, putem constata că și o autogară (autogara Sens Vest) funcționează într-un apartament de bloc. Nu mai există cinematograf de mulți ani în Turda. Din cele trei existente, unul a fost demolat, în celălalt funcționează un club iar despre al treilea nu mai știu nimic. De asemenea s-a închis și jumătatea de librărie.

Turda îmi pare un oraș care își revine după o catastrofă. O cădere economică în anii ’90, când s-au închis toate fabricile (Sticla, Cimentul, Chimicele, Ceramica și alte câteva pe care nu mi le mai aduc aminte) și una demografică, orașul pierzând în ultimii 20 de ani circa o treime din locuitori. Se adaugă șomajul ridicat, îmbătrânirea populației (cca. 20000 de pensionari). E greu de întrevăzut o soluție pentru oraș. Poate că ignorarea ruinei post-industriale care este Turda de azi și concentrarea spre frumusețile natural ale zonei (pentru relansarea orașului prin turism) este singura idee bună a neuronului portocaliu. Poate că alături de natură ar trebui așezată și istoria și tradițiile, în loc să numărăm metri pătrați de spațiu verde.

TURDA MĂ’SII (10)

Produs de Cluj

În weekendul ăsta spațiul pietonal din centrul istoric al Turzii a fost ocupat de tarabe la care se vând produse tradiționale și artizanat și o scenă pe care s-a cântat muzică populară din regiune. Spre deosebire de alți ani circulația, pe singurul sens rămas al DN1, nu a mai fost blocată. Mașini și oameni au coexistat în manifestarea organizată de primărie și numită Produs de Cluj. În fond, e un mic târg însoțit de un spectacol. Pentru atragerea copiilor au adus și niște instalații tip carusel și bumper cars.

Lipseau tarabele cu kitschuri din plastic și lemn și nu era decât câte o terasă pentru mici și bere: carmangeria Sânnicoară și berăria Ursus, dacă tot era Produs de Cluj.

A fost și mult mai puțin aglomerat ca la numeroasele zile ale municipiului la care am asistat. Poate pentru că acum concertau artiști populari, nu vedetele pop de la tv. 

Am mâncat o friptură de Turda și am băut un pahar de vin vărsat de pe la Blaj (2.5 lei/200 ml) pe terasa Total Grill unde sfârâie zilnic grăsimile porcilor morți din abatoarele Marele Alb. Terasa asta e raiul distracției simple: fleici fripte, mici buni (2 lei/60 gr.), bere Ursus ieftină și rece la halbă (3,5 lei). Dacă Ceaușescu făcea câte una din asta în fiecare cartier eram și acuma comuniști. Copiii s-au distrat, au mâncat kürtőskalács, s-au dat în giostra și s-au ciocnit în bumper cars.

Nu toți copiii s-au distrat (5 lei/tură carusel, 7 lei/tură bumper cars). Erau mulți, prea mulți, care se zgâiau de pe margine la mașinuțe și la carusel și s-ar fi dat și ei. Fețele lor mi-au stricat toată această mini-sărbătoare a bunei dispoziții, ca să nu zic că m-au întors pe dos. Aucun livre ne tient devant un enfant qui meurt de faim.

O clipă am avut iluzia civilizației, a spațiului social decent și primitor în care se pot simți bine împreună oameni din specii diferite. Iluzia că Turda mă’sii are și o față bună, ascunsă până acum pe partea întunecată și pe care o întoarce spre mine acum, când vreau să o părăsesc. A fost doar o clipă și o iluzie. Prin fisurile acestui aparent comportament civilizaț instalat în spațiul public, s-a strecurat și, apoi a erupt din sărăcie, normalitatea din Turda mă’sii: prost gust, mizerie, mirosuri, abuz de alcool.

TURDA MĂ’SII (9)

Târgul de miei

E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.

În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema, invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi consumate.

În spatele realității noastre urbane, aseptice și salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.

Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști. Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu, ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu lipsa de preocupare față de suferință.

În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați. Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la grămadă în remorci.

O barbarie sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon metalic legat cu sârmă.

Statul român încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione) fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.

Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat, verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.

Turda mă’sii (8)

Primăvara pe uliță

Mă întreb ce cred oamenii care mă văd pe stradă cu papucii veșnic murdari de noroi? Deși îi spăl, îi fac cu cremă în fiecare dimineață, când ajung la slujbă sunt înnoroiți. Probabil că își imaginează că vin de undeva dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Transilvaniei și că trebuie să vâslesc primăvara, când se dezgheață asfaltul, prin noroaie. De fapt nu e deloc așa. În mod paradoxal locuiesc pe o uliță în buricul Municipiului Turda, la câțiva pași de primărie, iar sub noroiul pe care calc zilnic este asfalt. Cum s-a ajuns în situația asta stranie?

Acum un an și ceva s-au schimbat țevile de canalizare pe stradă și s-a tăiat în asfalt un șanț lat de cca. 60-70 cm. Din acest șănțuleț a ieșit tot noroiul, tot pământul care a acoperit strada, asfaltul, trotuarul, bordurile, totul, ca într-un film vechi american SF în care o spumă, o substanță malefică, se extinde, se extinde… și nimic nu o poate opri. Cei de la Compania de Apă Arieș au astupat șanțul, cineva (nu știu cine) a aruncat în vreo două rânduri niște pietriș pentru că se scufundau roțile mașinilor în șanț, apoi totul a fost abandonat. Fosta Piață a Steluței s-a transformat într-o veritabilă uliță din Turda mă’sii.

S-a făcut și o cerere către Primărie, să aducă strada la starea inițială, semnată de toți vecinii din curte (așa se numește în jargonul vecinilor ulița pe care locuiesc, pentru că era pe vremuri, când m-am mutat aici, o piațetă foarte verde și aranjată, între trei blocuri vechi, cu copaci bătrâni, rondouri de flori, o rotondă cu un ghiveci mare din beton în centru pe care cineva îl vopsise roșu, galben și albastru, cu copii care se jucau fără să îi amenințe mașinile, cu vecini care jucau table și rummy în fața scării). Era un colț simpatic și pitoresc, desprins din alte vremuri ale peisajului urban.

Între timp rotonda a dispărut, pământul fiind în mod suspect retrocedat și vândut (noroc că a scăpat terenul de sub blocuri). Într-un semicerc al rotondei s-a construit acum câțiva ani o casă, lipită de geamurile blocurilor, în care a funcționat o vreme un bar. Unii copaci au fost tăiați, se mai văd azi doar cioturile lor imense, inestetice. Acum a dispărut și asfaltul, inundat de pământul izvorât din șanț.

Și eu umblu cu papuci cu mustăți de noroi pentru că trebuie să străbat 50 de metri de uliță, de la scara blocului până la mașină. I., mare consumatoare de papuci Ecco de piele întoarsă, refuză să înfrunte glodul și trebuie să umblu cu mașina după ea pe uliță, să o iau sau să o las să coboare pe insulele uscate.

Vreau să îl întreb pe domnul primar de ce ne lasă așa, în noroi? Să se integreze și colțul nostru dintre blocuri în peisajul urban din Turda mă’sii cu gunoaie pe străzi, case părăsite și distruse, oameni care caută în containere, câini vagabonzi adunați în haite? Turda nu e numai Salina sau zona centrală recent pavată. E spațiul în care locuim toți, cu biodiversitatea lui urbană, cu eternele noroaie de primăvară în care ne înmuiem zilnic papucii.

TURDA MĂ'SII (7)

Despre americanizare. “Decolectivizare” și entertainment.

Pe locul vechiul sediu al colectivului din satul Cheia  s-a deschis un Pony Park unde se servește distracție pentru copii în stil american Wild Wild West.  Am petrecut acolo o jumătate de zi și m-am îngrijorat la sfârșit când B., cu emfaza unui copil de 5 ani,  a declarat că a fost cea mai frumoasă zi din viața lui.  Dacă reflectez mai bine m-am îngrijorat inutil, fiind și eu influențat de noua retorică antiamericană, antiglobalizare care e azi foarte la modă. Ce e rău în fond că importăm modele de distracții de-a gata din US of A? Dacă noi nu știm să le inventăm, să ne transformăm trecutul specific într-un produs de consum, să producem un entertainment cu culoare locală, atunci, colonizarea asta cu muzică country, taur mecanic, afișe cu The Duke, ponei pentru călărit, jgheab pentru spălarea aurului și altele este o soluție bună. Ce e rău în faptul că în grajdurile fostei gospodării colective din Cheia trăiesc acum 65 de ponei  foarte simpatici? E un parc pentru copii care are clienți și succes comercial lângă orașul acesta distrus de tranziția post-comunistă. M-am simțit un pic ca în Canada, ca în village huron, mai ales că la prânz am mâncat cheeseburger cu cartofi prăjiți care a avut exact gustul de fastfood al ultimului cheeseburger pe care l-am mâncat în aeroportul din Toronto acum vreo 4 ani.  Totul pe fond muzical country și cu steagul USA fluturând la poartă.

Românii îi privesc pe alții cu superioritate și dispreț și am auzit adesea discursul ăsta: că americanii sunt proști, că americanul de rând nu știe nici măcar unde e România pe hartă (de ce ar trebui să știe, nu pricep!), că nu au Istorie, că sunt recenți și superficiali și altele asemenea, nu le mai înșir pentru că e un discurs cu care toți suntem familiari. Eu m-am plictisit de anti-americanism, aș vrea ca B. să fie prost ca un american și nu deștept ca un român. În concluzie, dacă aveți timp liber, dacă treceți pe lângă Turda mă’sii duceți-vă copiii la Pony Park Cheia (http://pony-park-cheia.ro/) să se distreze ca niște pui de americani.

Turda mă’sii (6)

Oasele sparte și îngălbenite ale civilizației

Pentru mine Turda era, odinioară, orașul vacanțelor. Orașul lunilor de vară în care îmi făceam ucenicia pe șantier, în praf și moloz cu aromă romană, cu după-amieze sărate în Lacul Ocnei. Acum sunt blocat în vacanță, în acest Disneyland neverosimil înconjurat cu sârmă ghimpată.

Chiar îmi place vara pe șantier la Turda. Să fac o muncă cu sens  pentru mine (care am în loc de meserie un hobby), chiar dacă asta nu interesează pe nimeni, pe nici un turdean de souche care se plimbă grăbit pe la baza dealului Cetății. Ignorând deplin ceea ce facem noi sus.

În ciuda trezitului matinal, a caniculei care te dezhidratează, a oboselii acumulate, scormonitul nostru zilnic în ruinele și gunoaiele romanilor este o activitate plăcută.

Un pescuit subteran inutil la rădăcina arborelui Yggdrasil…

TURDA MĂ’SII (5).

Alegeri în oraşul distopic.

Azi am constatat cu surprindere că duminică trebuie să votăm, să ne alegem primarul şi consilierii pentru următorii patru ani. A fost o campanie silenţioasă şi discretă, n-am văzut nici o dezbatere între candidaţii la funcţia de primar. Am văzut doar afişe pe fiecare stâlp şi în fiecare vitrină cu chipul candidaţilor principalelor partide PDL, USL şi PC (care aici are candidat distinct de cel al USL). O să fiu surprins duminică când o să văd pe buletinul de vot o mulţime de aventurieri anonimi, posesori de afişe format A5 distribuite cu zgârcenie pe pereţii caselor străzilor lăturalnice, care vor obţine toţi împreună procentul de 1%. Am receptat din mers doar lozincile lipsite de imaginaţie strigate prin megafoanele autoturismelor de campanie: Ştefănie rămâne la primărie! (PDL) şi Ştefănie pleacă de la primărie! (PPDD).

Aproape că nu a existat campanie electorală dar nu pot zice că asta m-a deranjat. Am priceput de la bun început că este o luptă între două forţe politice şi doi monomachoi: Tudor Ştefănie, fostul şi actualul primar portocaliu şi Cristian Matei, preşedintele PSD Turda.

Cum să alegi între cei doi? Eu când nu mă pot decide apelez la istorie, la exemplele pe care ni le oferă experienţa trecută. În Republica romană exista un interval între magistraturi pentru ca fostul magistrat să poată fi tras la răspundere. Un intermezzo de simplu cetăţean  când nu se mai bucura de imunitate. Să-i oferim cu generozitate domnului Ştefănie o perioadă de simplu cetăţean „turdean”, să poată răspunde (dacă este cazul) pentru gestionarea marilor proiecte europene de ctitorit saline, canalizări şi pavaje, parcuri şi altele asemenea.

Tot în Roma antică magistraturile erau honores et munera, onoruri dar şi corvezi. De aceea, fiind o societate timocratică, nu putea orice linge-blide să aspire la o funcţie politic-administrativă de unde să se căpătuiască. Se căpătuiseră cumva strămoşii, părinţii sau el însuşi înainte să candideze. Ca magistrat îţi purtai însemnele magistraturii cu mândrie, stăteai în loja oficială în amfiteatru, dar apoi trebuia să poţi răsplăti comunitatea cu un act de evergetism din averea proprie (să finanţezi construirea unui apeduct pentru cei din Barbu Lăutaru, de exemplu). Pe când un linge-blide cocoţat în scaunul de primar nu poate face asta decât după ce îşi înfundă mâinile până la coate în avutul public. Mai pe româneşte spus, depinde când ţi-ai construit vila: înainte sau după ce ai devenit primar. Aici este avantaj Cristian Matei.

Apoi trebuie să mă întreb: cine votează în Turda?  O statistică recentă arată că oraşul Turda, fără comunele arondate, are o populaţie de 49 370 locuitori (în 2011, http://www.turdanews.net/articole/actualitate/14962-populatia-turzii-e-in-continua-scadere.html). Deci, rotunjind, cca. 50 000 de oameni. Discutam cu cineva zilele trecute şi îmi spunea că în Turda lucrează cca. 3000 de oameni. Încerc să îmi imaginez ce fac, cum şi din ce trăiesc restul de cca. 47 000. Dacă excludem copiii şi pe cei care lucrează prin Cluj-Napoca, rămân, totuşi,  foarte mulţi pensionari, şomeri şi asistaţi social. Nu am nici cele mai elementare noţiuni de sociologie pentru a putea aprecia cu cine vor vota aceştia. Mă îngrozesc doar când privesc cifrele şi îmi dau seama în ce marasm se zbate oraşul ăsta. Şi mă întreb de ce vrea cineva să fie primar aici.

Plecând de la ideea că un singur vot contează, pentru că altminteri jocul democratic nu are sens, o să votez pentru Cristian Matei primar şi lista de consilieri USL.  Pentru că sunt alergic la feudalism, funcţii viagere şi zâmbete cabotine.      

Turda mă'sii (4)

Muzeul de Istorie din ţara lui Ştefănie

Cui aparţin muzeele locale? Aparent muzeele şi patrimoniul naţional sunt ale ministerului culturii şi patrimoniului naţional. Scriu intenţionat cu litere mici pentru că acest minister este al unui stat, nu al unui Stat. Al unui stat retractil, care sub pretextul autonomiei locale a abandonat patrimoniul. Patrimoniul din Turda mă'sii, arheologic sau construit, în mod clar nu mai apartine statului cu s mic. Nu stiu al cui este, poate al lui Tudor Stefănie, primarul, al primăriei sau al turdenilor, aşa, în general.

Din păcate turdenii nu ştiu nimic despre monumentele lor. Toţi, la unison (sau cel puţin turdenii de rând cu care m-am intersectat şi am vorbit întâmplător) cred, sincer, că primăria e cea care construieşte ziduri din beton pe Dealul Cetăţii (acolo unde ei îşi pasc vacile, îşi plimbă câinii sau fac jogging) şi că primăria, prin Muzeu, este cea care face gropi (a se citi cercetări arheologice). Pentru că turdeanul nu prea e la curent că pe un deal de lângă municipiul lui, sau, mai precis, în intravilanul municipului lui, este un castru roman al unei legiuni, unul din cele circa 30 de castre legionare importante care au existat odinioară pe teritoriul actualei UE. Sau, să pun altfel problema, unul din cele vreo 3 castre legionare romane libere de constructii moderne, care pot fi cercetate arheologic, de pe teritoriul aceleiaşi UE. Nu, pentru turdean, castrul, "Pe Cetate" se mai numeşte şi "La gropi".

Vreau să le spun turdenilor, lui Tudor Ştefănie, tuturor funcţionarilor care beau cafele zilnic în clădirea primăriei, doamnelor amnezice uitate de vreme şi de istorie în Muzeu, neaveniţilor care-şi rod coatele puloverelor de birourile din pal, prea scump plătite, ale muzeului, că nu muzeul a făcut 41 de ani cercetări arheologice pe castrul de la Potaissa -Turda. În cazul în care nu ştiu sau au uitat cercetările, restaurarea şi conservarea primară au fost făcute de către Institutul de Istorie al Academiei (1971-1991) şi Universitatea Babes-Bolyai din fonduri proprii (1992-2002) şi ale Ministerului Culturii şi Cultelor redenumit recent Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin Universitatea Babeş - Bolyai (2003-2010).

Muzeul nu a făcut decât să administreze prost patrimoniul. Zidurile conservate sunt părăginite, distruse anual de vizitatori şi nesupravegheate în vreun fel. Deşi castrul este domeniu public şi ar trebui supravegheat de poliţia locală sau jandarmi, sau cum îi cheamă pe cei ce ar trebui să protejeze monumente de vandali. Piesele, artefactele descoperite, cela cca. 14 000 de piese intrate în muzeu din 1971 până azi, sunt inacccesibile, multe neinventariate, nu îndrăznesc să zic pierdute că poate se sesizează, din oficiu, poliţia de patrimoniu (ce vis frumos! ce reverie stranie în România de azi!).

În anul 2006 am facut cercetări arheologice pe autostradă, în zona blocurilor de la cariera Sănduleşti. Am construit o baracă din lemn care a rezistat câteva luni, până am încheiat cercetarea. Fiind optimist am construit una şi pe castru, pe Dealul Cetăţii, când am început cercetarea. A rezistat exact o săptămână, până niste turdeni de treabă i-au dat foc. Altfel spus, a rezistat exact atât cât s-a uscat trestia cu care era acoperită. După ce s-a uscat era numai bună de incendiat în Turda mă'sii.

Să lăsăm castrul deoparte. O cercetare arheologică preventivă în Turda (care suprapune în bună măsură oraşul roman Potaissa) este la fel de rară ca o ploaie torenţială în Sahara, ca rinocerul de Sumatra sau gorila de munte. Nu se cunoaşte nimic din ultimii 20 de ani. Muzeul se "ocupă", cu pletora lui de specialişti, arheologi experţi de renume mondial care nu ştiu nici să deseneze la scară pe hârtie milimetrică. E drept că au studii superioare de filologie, istorie modernă, facultăţi particulare la seral. Pentru că alte criterii decât competenţa sau calitatea ştiinţifică primează în Turda mă'sii: vecinătatea cu epicentrul, adică primarul. Lanţul slăbiciunilor al lui Caragiale este fix zero: este de-ajuns să fii cunoştinţă a unuia de care a auzit Ştefănie ca să fii angajat la muzeu. Cam atâţia bani face Instituţia, de data asta cu I mare ca să fiu pe placul directoarei muzeului. Haireto!

Turda mă’sii (3)

Reportaj de la Occupy Turda.

La Bucureşti şi în alte oraşe mari din ţară protestul spontan împotriva lui Băsescu şi a guvernului Boc începuse de câteva zile. Am ieşit acum vreo două zile, curios să văd dacă în centrul Turzii se adună protestatari. Era o mână de oameni cu steaguri şi pancarte care strigau obişnuitul „Jos Băsescu!”. Ieri seară, în periplul meu de navetist, am văzut în Turda cca. 50 de oameni adunaţi şi în Câmpia Turzii, cca. 20. Scandau lozinci în frig, în faţa primăriilor.

Azi, când am văzut că nu risc să fiu asemenea protestatarului solitar din Baia de Arieş, am ieşit. Mi-am pus o bască în cap, aşa după moda lansată de Rogozanu şi alţi gânditori cu bască recenţi. Am ieşit în centru convins că protestul spontan funcţionează după principiul bulgărelui de zăpadă, că insistenţa protestatarilor îi va convinge, în final, pe „cetăţeni” să iasă din case.

Demostraţia a ţinut de la 5 la 8 după-masa şi nu mi-a părut foarte convingătoare. Au fost circa 100 de oameni (majoritatea tineri şi foarte tineri) cu steaguri, tobe, o portavoce, pancarte (pe una scria „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi”) care s-au plimbat din faţa primăriei până la statuia lui Avram Iancu, pe zona pietonală, însoţiţi discret de vreo 10 jandarmi plictisiţi. Nu au fost violenţe, în afară de cele de limbaj. Lipseau, ca peste tot în ţară, reprezentanţii opoziţiei, PSD şi PNL, lucru care m-a cam mirat. Turda este domeniu portocaliu, la al doilea mandat al primarului PDL, Tudor Ştefănie, un mustăcios care se îmbracă cu un etern sacou roz, stă cu spatele drept de parcă a înghiţit un umeraş şi aruncă priviri piezişe în toate părţile să se convingă că lumea a remarcat prezenţa lui importantă. În ultima campanie electorală şi-a făcut afişe în care îşi strângea mâna cu Boc şi cu Tişe, ca să fie clar pentru toţi de unde-i vine susţinerea. Proiectele lui de refacere a obiectivelor turistice (Salina Turda) cu bani europeni au fost girate de ministresa blondă care i-a încântat pe turdeni cu prezenţa ei graţioasă (ca să amintesc marile evenimente ale tristului mandat PDL din Turda).

Am senzaţia că turdenii îl aprobă pe acest personaj rizibil, că îl susţin în ciuda comportamentului dictatorial à la Băsescu. Puţinii manifestanţi au strigat şi lozinci împotriva lui, în stilul turdean, presărate cu înjurături şi ameninţări: „Muie Ştefănie!”, „Ţi-ai tras vile şi palate, poporul le ia pe toate!”, „Ştefănie fii cuminte, că de nu ţi-o iei la dinte!” (variantă pentru prima lozincă).

Nu mai cred în teoria bulgărelui de zăpadă. Cred că protestul spontan se va stinge în oraşele mici din ţară în două trei zile şi nu din cauza frigului. Cei care au ieşit azi au fost, în marea lor majoritate, cei împinşi de disperare şi de mizerie şi o mână de tineri teribilişti cărora li s-a părut cool să strige în faţa primăriei. Lipseau salariaţii (nemulţumiţi, dar comozi), intelectualii (aşa puţini cum sunt), „protipendada” implicată în politica locală. N-au vrut să se amestece cu cei din Barbu Lăutaru.