JOURNAL DE GUERRE

Este foarte ușor să înțelegi istoria recentă din perspectivă istorică. E drept că imperiile de azi nu se mai numesc imperii, dar se comportă ca atare. Conflictul mondial declanșat oficial în 2022 ia forme inedite de la războiul hibrid purtat pe internet la provocările directe concretizate în încălcările spațiului aerian național. După pacea de la Westfalia (1648) și Revoluția Franceză actorii politicii internaționale sunt statele-națiuni care interacționează în politica mondială cu imperiile post-coloniale rămase, SUA, Rusia și China. Europa rămâne o federație de state-națiune, înainte să fie un imperiu. Problema cu imperiile, așa cum zice T. Wolton este că, în privința teritoriului se conduc după butada: ''ce e al nostru e al nostru, ce e al tău e negociabil''. Și teritoriul României, un stat-națiune tânăr, a fost întotdeauna negociabil. Între Regatul Ungar, Regatul Polon și Imperiul Otoman, între Habsburgi, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, între Antanta și Puterile Centrale, între SUA și Rusia Sovietică, între NATO și Federația Rusă. Oricum privim lucrurile suntem pe linia de fractură, între sferele de influență a câte două sau trei imperii. Și avem opțiuni puține, dat fiind că suntem o țară mică cu resurse militare întotdeauna limitate și aproximative. 

Acum suntem într-un moment critic, atacați de hackeri care au anihilat site-ul ANCPI, adică cadastrul României, și de o putere ostilă care trimite drone în spațiul nostru aerian. Trei drone distruse de avioanele F-16  în 48 de ore nu poate fi o întâmplare, o coincidență. E un mesaj că noi urmăm. Că teritoriul Românei e negociabil. Orice așa-zis suveranist care nu înțelege asta e pur și simplu idiot.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (31)

Vă mai persecută turcii?

    

    Nu sunt naiv să cred că lumea în care trăiesc acum nu e o lume în criză. S-au făcut trei ani de când a izbucnit un război la granițe, care are toate semnalmentele unui război mondial. Nu trebuie decât ca țările să se alinieze ca într-un joc de domino, în alianțe, și avem un război mondial pe o planetă care nu ne mai încape. România e o țară mică, aproape insignifiantă, a cărei voce nu se aude nici măcar în mini-concertul țărilor Europei Unite. Ăsta e adevărul adevărat încă din Evul Mediu, de pe vremea când existam ca țări. Politicienii noștri, cel puțin unii, sunt inadecvați și nu prea înțeleg în ce lume trăiesc și nu sesisează scara de mărime a evenimentelor și a țărilor implicate. Presa și-a pus o pâlnie la urechi și la fel ca ca adolescentul care locuia într-o lume pe un fir de praf din Horton Hears a Who! ascultă tot ce zic unii și alții dincolo de granițe. Ce a zis Donald Trump, J. D. Vance, Elon Musk, ce a zis nu știu ce blogger afiliat lui Musk, ce zice Peskov, Zaharova, președintele sau prim-ministrul vreunei țări europene. Suntem cu atenția sporită și ascultăm tot ce zic alții despre noi. Ca și cum ei ar trebui să știe mai bine ce se întâmplă în curtea noastră. Asta îmi aduce aminte de o anecdotă povestită de Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, la începutul anilor '90. Geo Bogza reia o discuție dintre Mihail Ralea, ambasadorul Republicii Populare Române în SUA și președintele Statelor Unite de atunci, Harry Truman  (Eu sunt ținta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, București, 2022, p. 97):

    Devenit președinte al Statelor Unite, în urma morții lui Roosevelt, Harry Truman, vrând să arate că este la curent chiar și cu istoria celor mai mici țări, i-a pus această întrebare lui Mihail Ralea, care își prezenta scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al țării noastre. Iar acesta i-a dat un răspuns pe măsură. Deci:
    - Vă mai persecută turcii?
    - Domnule Președinte, situația s-a mai ameliorat.

    Noi stăm și așteptăm cu urechea-pâlnie să vedem ce a zis Trump despre Călin Georgescu. Pentru președintele Americii, oricine ar fi el, Georgescu e un fir de blană de oaie, cum plastic s-a exprimat Gigi Becali. Probabil e omul rușilor, a făcut vreo înțelegere cu Gorbaciov, dar acum nu e la fel de important ca Taiwan-ul, Groenlanda sau canalul Panama.   

 

JOURNAL DE GUERRE

 Gri

M-am născut în anul Războiului de Iom Kippur. Câțiva ani mai devreme a fost Războiul de șase zile în urma căruia Israelul a cucerit Fâșia Gaza. Îmi aduc vag aminte de acordurile de la Olso din 1993 încheiate între Yasser Arafat, Itzhak Rabin și Shimon Peres. Niște nume de demult care îmi evocă cumva o pace efemeră în Orientul apropiat.

Războiul din Palestina dacă îl măsor cu durata vieții mele pare continuu. Au alternat războaie deschise, conflicte mocnite și păci efemere, de la Războiul de Iom Kippur până la cel de zilele astea, pe care deocamdată îl numim războiul din 2023, dar sunt sigur că istoria îl va reține sub un nume interesant.

Cei care văd istoria în durată lungă pot vorbi de o cruciadă post-modernă. Implantul european în Orientul apropiat poate fi citit în termeni de cruciadă. Îmi aduc aminte din jurnalul lui Pierre Vidal-Naquet, evreu francez, când povestește cum a făcut o călătorie în Israel. Un prieten l-a întrebat dacă și-a regăsit originile acolo. El a răspuns: «oui, à Saint Jean d’Acre». E ușor să citim prezența israeliană în Orient ca pe un conflict între civilizația europeană și cea musulmană, în cheia războaielor europenilor (creștini) contra arabilor (musulmani). Dar, până la urmă, cruciații de azi, reprezentanții civilizației europene, sunt evreii sioniști, persecutații Evului Mediu european creștin  și exterminații modernității europene a secolului XX.

Când a izbucnit războiul din Ucraina mi-a fost ușor să înțeleg lucrurile, era alb și negru. Putin era un dictator abuziv, armatele lui încălcau suveranitatea unui stat, soldații lui beți ucideau civili. Nu era greu să te poziționezi din perspectiva relațiilor internaționale și a  meta-narațiunii despre drepturile omului. După atacul Hamas și răspunsul statului Israel ne scăldăm în tonuri de gri. Teroriștii Hamas au atacat statul Israel și au ucis civili. Fâșia Gaza pe care Israelul se pregătește să o invadeze are un statut reglementat  prin acordurile de la Oslo semnate de Itzhak Rabin și Shimon Peres, care au primit un premiu Nobel pentru pace pentru aceste semnături. Hamas a ucis civili israelieni și se ascunde după civili palestinieni și atunci aceștia pot fi uciși de un stat Israel care retaliază. Civilii din Fâșia Gaza pot fi terorizați, lăsați fără curent electric și apă, ca civilii din Ucraina după ce Putin s-a enervat pentru că ucrainieni au dinamitat un pod care lega Crimeea de Rusia. Aici vedem un stat autoritar militarist, o autonomie garantată internațional încălcată, un dezastru umanitar cu milioane de civili lipsiți de cele necesare vieții, un război total împotriva unor arabi percepuți ca animale/sub-oameni (teroriști, militari sau civili). Și nu mai văd albul sau negrul, doar un gri atotcuprinzător care seamănă cu un spectru al unui nou război mondial.

Journal de guerre

Victoria antifascistă și antiimperialistă

După 74 de zile în Ucraina Putin nu și-a putut proclama nici măcar o victorie parțială. A fost o paradă, am înțeles, dar nu am văzut-o. Mi se pare că este vorba strict despre decalaj istoric și tehnologic. Despre eroismul ucrainienilor, fără îndoială, dar eroismul singur nu ar fi întârziat victoria. Și polonezii au șarjat cu caii împotriva tancurilor și sunt un exemplu de eroism gratuit și inutil. S-a tot vorbit de potemkiniadă, de armată rusească de carton, de corupție masivă care a dus la cheltuirea fondurilor de înarmare pe yachturi și mașini de lux. Așa cum a zis I. în primele zile ale războiului: Putin și-a tras prea sus pantalonii costumului Armani și i s-au văzut, pe dedesubt, izmenele alea rele, peticite, rusești.

Journal de guerre

 

Andriy Khlyvnyuk & The Kiffness

Sunt deja 50 de zile de război în Ucraina. Românii s-au repezit în primele zile să ajute refugiații și au fost cu ochii pe știrile televizoarelor iar asta e ceva pozitiv care indică empatie, bun simț și civism, calificări pe care poporul nostru nu le primea de obicei de la ceilalți. Am fost așa cum trebuie o dată și noi, românii, oile negre ale UE. Sigur, nu în opinia unor Purici cretini care mai populează spațiul geografic al României. Treptat, așa cum bănuiam s-a intrat în obișnuință, în lumea răului cotidian și banalizat. Refugiații s-au împuținat și noi urmărim știrile distrați și preocupați de nimicuri cotidiene. Ne bucură când auzim că americanii trimit arme în Ucraina și că Bono și Pink Floyd cântă pentru susținerea Ucrainei. Sigur că e bine că lumea culturală se poziționează pro-Ucraina și orchestrația cântecului lui Andriy Khlyvnyuk de la Boombox făcută de Pink Floyd e ceva semnificativ în dimensiunea cultural-muzicală, dar asta nu face decât să creeze un curent de opinie favorabil. Oamenii mor în continuare la Mariupol, Herson și în Donbas. Nu vreau să minimizez importanța muzicii și a gesturilor de susținere culturală, dar cred că trebuie să facem mai mult de-atât.  La Cluj s-a organizat un concert caritabil We Rock for Ukraine și cineva dintre organizatori s-a șifonat că s-au cumpărat prea puține bilete în prima zi. Poate că unii nu gustă stilul ăsta de pastișă simfonică a muzicii rock și și-au cumpărat bilete la meciul caritabil CFR Cluj - Dynamo Kiev. Trebuie să-i lași fiecăruia opțiunea ajutorului pe care poate să-l dea Ucrainei. Unii vor să doneze alimente pentru refugați, alții merg la concerte sau la meci, alții donează sânge în campania Rock FM România are sânge de rocker pentru Ucraina. Ăsta este avantajul lumii în care trăim, anume că nimeni nu mai trebuie să fie constrâns să adopte o atitudine oarecare, impusă, că are opțiuni multiple, potrivite cu personalitatea și necesitățile sale.

Am zis undeva că anii '30 sunt înaintea noastră, în sensul că istoria se repetă. Că războiul civil spaniol a fost o repetiție pentru al doilea război mondial. Că acolo s-au cristalizat opțiunile, s-au decantat comunismul și fascismul și fiecare a găsit un loc să se poziționeze politic și militar. Comunism și fascism nu sunt decât niște cuvinte, ca toate -ismele pe care le folosim în limbajul curent. În Spania războiului civil și în Ucraina de azi nu se luptă decât individualismul și colectivismul (alte cuvinte), libertatea și autoritarismul. Și, tot așa, de la începutul istoriei, în diferite forme. Ce putem face? Câțiva o să se înroleze, ca Moța și Marin, dar sper că de partea bună a istoriei (de data asta). Ceilalți nu avem decât să așteptăm să se termine repetiția și să ne ajungă războiul adevărat. 

Journal de guerre

Everybody's gotta live and everybody's gonna die

Războiul din Ucraina durează deja de 30 de zile și nu știu cum să mă mai raportez la el. Contează desigur cine vor fi învingătorii și cine învinșii, dar și mai mult contează că mor mulți oameni degeaba, civili și militari. Bărbați, femei, bătrâni, copii, în orașe distruse fără discriminare sau pe câmpuri, în mașini de război sau la coadă la supermarket. Războiul de lângă noi, care părea la început absolut inacceptabil, se insinuează în cotidian, ajunge să devină tolerabil ca răul banalizat al naziștilor lui Eichmann. Ajungi să te întrebi ce sens are acest război, această distrugere care pare la început. Ceva mai grav se ghicește în viitor, ceva mai sumbru, ca un război mondial, chiar dacă nu o distrugere nucleară totală. Și ajungi să te întrebi dacăr asta vor zeii, dacă ăsta e planul divin pentru Pământ. Și de ce e îngăduită această crimă la scară mondială, această criză umanitară de proporții. De ce justiția divină nu acționează pentru a scurta conflictul și a opri distrugerea. Pentru că zeii au picioare de lână, cum ne zice Petronius (Satyr. 44: dii pedes lanatos habent). Pentru că ei nu acționează direct în cotidian și răzbunarea lor întârziată are loc în alt plan temporal, asupra sufletului celui care comite fărădelegi, cum ne zice Plutarh în De sera numinis vindicta.

Circulă pe net un citat aproximativ din Albert Einstein care ar fi zis: I know not what weapons the Third World War will be fought, but the fourth one will be fought with sticks and stones. De fapt Einstein a spus asta în germană și suna cam așa: Ich bin mir nicht sicher, mit welchen Waffen der dritte Weltkrieg ausgetragen wird, aber im vierten Weltkrieg werden Sie mit Stöcken und Steinen kämpfen. (Alice Calaprice, The new quotable Einstein, Princeton University Press 2005, 173). Într-un interviu în engleză din 1949 savantul a spus că al patrulea război mondial se va duce doar cu pietre (Interview with Alfred Werner, Liberal Judaism, 16, April - May 1949; 12. Einstein Archive 30-1104). Indiferent de limba folosită e clar că Einstein a spus asta sub impactul utilizării armelor nucleare la Hiroshima și Nagasaki, impresionat de nivelul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă.

Am văzut că rușii au zis că bombardează delicat orașele ucrainiene. Am citit chiar că e posibil să folosească moderat armele nucleare.  Poate americanii o să bombardeze delicat Moscova și în felul acesta ne vom îndrepta spre o apocalipsă nucleară moderată și urmașii noștri vor trebui să strângă bețe și pietre. 

 

Journal de guerre

Putin è un cesso!

În 2003 eram în Messina și izbucnise unul dintre războaiele din Irak. Și Uniunea Eurpeană tocmai decisese că aderarea României la UE nu e oportună. Și nu eram încă membri NATO și toată lumea era împotriva americanilor. Așa cum se salută azi Slava Ukraini! se saluta atunci Ci siamo contro la guerra! Peste tot, pe stradă, în tramvai, la radio, graffiti pe pereții clădirilor, numai Ci siamo contro la guerrra! Retrospectiv mi se pare normal că era așa. Am atins și noi românii, de mult timp în NATO și UE, nivelul acesta al manifestării civice contra actelor politice aberante. Mi se pare acum firesc să protestezi cu un gest cotidian contra a ceea ce te nemulțumește politic.

Nu îi înțeleg pe cei prost informați și manipulați care încearcă să stabilească adevărații vinovați pentru războiul din Ucraina. Vinovați care, inevitabil, nu sunt rușii, ci alții, americanii de exemplu, care vor să domine lumea, să stăpânească piețele și sursele de energie. Deși e clar că nu americanii sau NATO au atacat Ucraina, totuși ei au provocat. Ei și ucrainienii l-au înjurat pe Putin de mamă și atunci e și normal că le-a dat dat un cap în gură.

Cred că în tinerețe Putin a fost un școlar prost, chiar dacă isteț. Nu a putut acumula pe un spectru larg de înformație și s-a limitat la o învățare conștiincioasă a tehnicilor de manipulare kîgîbiste. Mai slăbuț, probabil, la economie politică și la materialismul dialectic și istoric. Poate ar fi reținut ceva despre  cele trei contradicții fundamentale, mai ales despre cea dintre relațiile de producție și suprastructură. Nu poți doar să vinzi materie primă și să creezi structuri simple de tip feudal într-o lume a capitalului bancar globalizat și a societății interconectate pe multe nivele. El îi zice colhoznicului traktorist de Lukașenko că sancțiunile le vor face bine și că cele două organisme socio-economice, Rusia și Belarus, își vor dezvolta organele lipsă. Avea dreptate Nemțov că, până la urmă, Rusia e ca dinozaurii, cu corpul mare și capul mic (motiv pentru care ar fi dispărut și dinozaurii). Și cu multe organe lipsă, care trebuie dezvoltate foarte repede.

Revenind la Italia și la războiul din Ucraina. Îmi imaginez pe pereții clădirilor un graffito de tip Putin è un cesso!, pentru că avem de-a face cu un criminal de război. Atât pentru civilii ucrainieni bombardați de-al dracului, de nervi și din strategie kîgîbistă, cât și pentru copiii soldați ruși care mor în tancuri fără să știe ce i-a lovit în Ucraina, omorâți de rachete ghidate din satelit și laptop.

Mă uit cu groază la știri și mi-e frică că rușii au mai cucerit un oraș. Aud tot timpul la tv că NATO va apăra fiecare inch (tradus cu centimetru) din teritoriul lui. Azi Johannis a zis că fiecare milimetru. Până să mă bazez pe NATO zic Slava Ucraini! Kosakam Slava!

Journal de guerre

Nu am cum să mă raportez la războiul din Ucraina și la Rusia decât personal. Viața de zi cu zi, bunăstarea personală, trebuie să se situeze dincolo de ideologie. Nu mă interesează decât dacă eu trăiesc în democrație sau într-un regim autoritar, totalitar, recte, într-o dictatură. Și am trăit în ambele felurile de regim, astfel încât pot să discern. Ăsta ar fi, să zic așa, singurul meu avantaj, față de alții care nu pot să aprecieze, prin experiența personală, diferența dintre o democrație și o dictatură. 

Ucrainienii au experimentat o democrație și posibilitatea unei vieți mai bune și nu vor să se întoarcă sub knut-ul și sub cizma rusească. Nu e vorba de cristalizarea accelerată a națiunii ucrainiene, ci, pur și simplu, de opțiunea pentru libertate sau sclavie.  

Rusia rulează  narațiuni din vremuri apuse: cnezate, imperii medievale, ureseseuri, realități dispărute mai demult sau mai recent și nu rezultă de niciunde că trebuie să se întoarcă. Putin crede că poate să răsucească înapoi ceasul istoriei. E ca și cum Erdogan ar vrea să refacă Imperiul Otoman, așa cum Mussolini voia să restaureze Imperiul Roman. Pe Vladimir Vladimirovici, eu l-aș compara, ca istoric, cu Iustinian. Pe vremea lui au erupt vulcanii din Indonezia, au fost anii cu veri reci și cer întunecat, a izbucnit și o pandemie devastatoare (ciuma lui Iustinian) dar el s-a și încăpățânat să restabilească Imperiul Roman în vechile frontiere. A cucerit un pic din Africa vandală și din Italia ostrogotă și apoi Imperiul a colapsat sub loviturile strămoșilor prezumtivi ai lui Vladimir Vladimirovici Putin (deși după mutră el pare mai degrabă un calmâc rusificat). 

Nu cred că Putin are probleme psihice, altele decât că e bolnav de putere și se crede predestinat pentru restaurarea URSS. Cred că nimic din ceea ce declară public nu  are nici cea mai mică valoare. Putin a promis că nu va ataca alte țări. Lupul a promis că o să mănânce doar o oaie. Neamul nostru de ciobani români și moldoveni din Republică trebuie să știe că lupul ucide mai multe oi decât poate mânca pe loc și Putin o să atace  atâtea țări câte i se va permite. 

Apropo de bunăstare și ideologie, știu că în momentul în care războiul se mută la vest de linia de fractură dintre cele două complexe militaro-industriale de azi, adică pe teritoriul României, noi o să trăim ca ucrainienii azi, indiferent cât de mult ne apără sau nu NATO.

Journal de guerre

How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

Eu am fost un copil al războiului rece, un pionier care cânta cântece și spunea poezii despre pacea mondială. Am fost șocat, copil fiind, să aflu că nu este peste tot pace, că este un război în Palestina. Și l-am întrebat pe bunicul meu, care avea 25 de ani la începutul celui de-al doilea Război Mondial unde e Palestina. Departe, mi-a zis, și m-am liniștit, dar a fost prima dată când m-am îndoit de adevărul propagandei despre pacea mondială. Mic pionier, chiar am crezut că poeziile păunesciene recitate de mine, contribuie la menținerea păcii, cam ca ramele de fotografii de profil  de pe facebook-ul de azi. 

Am săpat o locuință subterană în grădină, în care intram, în secret, de după niște tufe de coacăze. Toată copilăria am fost obsedat de ekpyrosis, de combustia universală a cataclismului nuclear. Niciodată nu mi s-a părut că e atât de aproape ca acum două zile când, lucrând la birou, am deschis radioul și am auzit că Rusia a invadat Ucraina. 

După atacul Rusiei asupra Ucrainei de acum două zile nu mai cred că istoriografia marxistă și Școala Analelor avea dreptate când afirma că Istoria e făcută de massele populare. Istoria făcută de indivizi aflați în poziții decizionale. Putin, un boss mafiot, cum i-a zis Kasparov, a acționat după bunul plac, absurd, zguduind ordinea mondială. În realitate nu mai contează decât ce decid Joe Biden și Xi Jinping. 

Străbunicul meu i-a așteptat pe americani până la sfârșitul vieții și nu au mai venit. De-abia după mulți ani am aflat de acordurile de la Yalta când s-au trasat sferele de influență și noi am căzut în custodia Rusiei. Azi ni se spune că avem cele mai puternice garanții de securitate din istorie, că nu vom fi afectați direct de atacurile militare ale Rusiei, dar nu știu dacă să cred asta. Dacă Ucraina cedează, sau chiar înainte, urmează Moldova. Iar Putin, provocatorul, nu se va opri aici. Sunt convins că primele țări NATO pe care le va ataca sunt Polonia și România. Și că toți cei care ne conduc, politic și militar, știu deja asta. Și cum nimeni nu vrea să riște conflictul nuclear, frontul războiului convențional se va muta pe flancul estic al NATO. 

Iar eu o să-mi transform pivnița într-un buncăr ca în anii 80.