ARHEOLOGIE

 

(1935)

Întorşi la Bucureşti, prima ştire marți seara, acasă, a căzut ca un trăznet; Andrieşescu îşi dăduse demisia de la direcția muzeului. Nu-mi puteam da seama ce se petrecuse, iar familia Hortansei, care ne-a dat ştirea, nu cunoștea nici un detaliu şi până a doua zi ne-am zbătut în tot felul de ipoteze. Dimineața, am aflat însă totul. Al. Tzigara-Samurcaş, "comisar" guvernamental al Expoziției de artă veche românească organizată la Bruxelles, ceruse ca printre piesele ce vor fi expuse să figureze şi coiful de aur de la Poiana-Coțofoneşti (județul Prahova). Andrieşescu nu-l publicase, deşi îl primise de la minister din 1929, şi se temea că vreunul dintre arheologii străini care-l vor vedea la expoziție va scrie despre coif, ceea ce nu-i putea fi pe plac. Raportase deci ministrului Cultelor şi Artelor, profesorul Alexandru Lapedatu, că starea de conservare a coifului, care nu fusese în nici un fel restaurat şi era în parte destul de fragil, nu permite transportarea lui. Ministrul era dispus să înțeleagă obiecțiile lui Andrieşescu, dar Tzigara-Samurcaş, vrând cu tot dinadinsul să-i facă sânge rău lui Andrieşescu (încă de pe vremea lui Tocilescu el n-a fost în relații bune cu nici unul dintre directorii Muzeului Național de Antichități), a insistat, cerând cel puțin un mulaj. Andrieşescu a obiectat că executarea unui mulaj ar periclita coiful tot atât de mult ca şi eventualul transport, dar Tzigara-Samurcaş vorbise şi regelui despre coif iar Lapedatu a fost silit să-i ceară lui Andrieşescu să dea dispoziții să se execute mulajul. Atunci Andrieşescu şi-a înaintat în scris demisia de la direcția muzeului. Lapedatu, care îl cunoștea de mult şi îl aprecia, a trecut peste scrisoarea de demisie şi i-a cerut încă o dată, printr-o nouă adresă, să ia măsuri pentru executarea mulajului în timp util, data deschiderii expozitiei apropiindu-se şi "de sus" se decisese să fie expus cel puțin mulajul coifului. (...)

După ce am primit de la Andrieşescu câteva acte oficiale pe care le mai avea la el, precum şi o sumă de 50.000 de lei, subvenția anuală pe care Primăria Municipiului Bucureşti o acorda muzeului, a trebuit să mă ocup imediat de executarea mulajului coifului care stârnise furtuna. Am vorbit în acest sens cu prietenul Mac Constantinescu, sculptor talentat, care prezentase într-o expoziție personală şi câteva frumoase lucrări în metal; în scurtă vreme copia metalică a fost gata şi am predat-o spre a fi expediată la Bruxelles, unde a făcut senzație. De data aceasta nu mai era vorba de un fals, ca celebra ''tiară a lui Saitarfernes", care-l cam compromisese mai de mult pe Reinach, ci de o piesă autentică de mare valoare artistică şi ştiintifică, consacrată pe atunci lucrare de artă scitică, iar astăzi traco-getică. Tzigara-Samurcaş a avut grijă să-i tipărească o fotografie chiar pe coperta catalogului pavilionului românesc, pentru ca în felul acesta să-i facă şi mai mult sânge rău lui Andrieşescu. Această copie a fost expusă de noi, după întoarcerea ei de la Bruxelles, (...) în vitrina în care erau păstrate piesele tezaurului de la Pietroasa până în 1937, când am reuşit să comand la Fabrica "Fichet", o mare vitrină-casetă de siguranță, cu pereții de oțel groşi de 2 cm, în care coiful original a tronat destul de puțină vreme.

Vladimir Dumitrescu, Oameni și cioburi. Contribuţii la istoria contemporană a arheologiei româneşti, p. 106, 108.

Data Paștelor

Sunt două tradiții atestate din antichitate în legătură cu data sărbătorii Paștelor la creștinii timpurii. Prima, care va deveni universală, este celebrarea învierii lui Isus Christos în duminica de după Paștele evreiesc, dat fiind că cele patru evanghelii canonice plasează Învierea în prima zi a săptămânii. A doua, atestată mai ales în surse din Asia Mică și Syria, face din Paște un memorial al morții lui Isus și o situează în noaptea dintre 14 și 15 a lunii Nisan din anul evreiesc, prima zi a primăverii. Cei care urmau această tradiție au fost numiți quartodecimani de către ceilalți creștini. Există o dezbatere care variantă a fost prima, care se celebra în epoca apostolică.În secolul IV Eusebius menționează ruptura care are loc în jur de 195 între quartodecimani și cei care celebrau Paștele duminica (Euseb. Hist. eccl. 5.23-25.). Episcopii asiatici, conduși de Polycrates, aduc ca argument o enumerare a predecesorilor lor, până în epoca apostolică, care celebrau Paștele în 14 Nisan.

Determinarea datei exacte pentru Paștele evreiesc era o problemă pentru evreii din diaspora. Luna nouă era observată la Ierusalim la 29 de zile și jumătate, iar cei aflați departe nu știua care zi a fost declarată luna nouă. Paștele creștin era astfel și mai greu de stabilit, orientându-se după sărbătoarea vecinilor evrei.  Quartodecimanii din Asia Mică, în loc să urmărească ziua de 14 Nisan din calendarul evreiesc, au preluat calendarul local și anume a paisprezecea zi  a lunii Artemisios, prima lună de primăvară, care ar cădea în  6 aprilie. Quartodecimani din Cappadocia aveau a paisprezecea zi a lunii Teireix, adică 25 martie.

Practica quartodecimanilor continuă până la conciliul de la Niceea din 325, când se legiferează că toți creștinii trebuie să sărbătorească Paștele în ziua de duminică. E un fel de tăiere a nodului gordian: prima duminică de după luna plină care cade după sau de echinoțiul de primăvară. Soluționarea problemei datelor diferite între cei care sărbătoreau în duminica de după Paștele evreiesc și quartodecimani nu a dus, duă cum putea vedea și azi, la alegerea unei singure date, determinate astronomic. Astfel biserica de răsărit a ales un echinox convențional (21 martie în calendarul iulian, respectiv 3 aprilie în cel gregorian) iar catolicii și protestanții echinoxul real de primăvară din fiecare an (adică cel astronomic în care ziua și noaptea sunt egale iar Soarele se află exact pe ecuatorul ceresc).

Este, în fond, în alegerea acestei date o opțiune între tradiție (în contra observației directe) și convenție universal acceptată. Suntem de acord, toți, că toate calendarele moderne sunt făcute de oameni prin observarea ceasornicului cosmic al soarelui, planetelor și stelelor și este imposibil să corelăm în calendarele anuale universale o anume zi din antichitate. Dar să stabilim o convenție, în care fiecare biserică să recunoască același echinox, cred că ar fi posibil, totuși. Și am sărbători toți creștinii învierea lui Iisus deodată.

Journal de guerre

Nu am cum să mă raportez la războiul din Ucraina și la Rusia decât personal. Viața de zi cu zi, bunăstarea personală, trebuie să se situeze dincolo de ideologie. Nu mă interesează decât dacă eu trăiesc în democrație sau într-un regim autoritar, totalitar, recte, într-o dictatură. Și am trăit în ambele felurile de regim, astfel încât pot să discern. Ăsta ar fi, să zic așa, singurul meu avantaj, față de alții care nu pot să aprecieze, prin experiența personală, diferența dintre o democrație și o dictatură. 

Ucrainienii au experimentat o democrație și posibilitatea unei vieți mai bune și nu vor să se întoarcă sub knut-ul și sub cizma rusească. Nu e vorba de cristalizarea accelerată a națiunii ucrainiene, ci, pur și simplu, de opțiunea pentru libertate sau sclavie.  

Rusia rulează  narațiuni din vremuri apuse: cnezate, imperii medievale, ureseseuri, realități dispărute mai demult sau mai recent și nu rezultă de niciunde că trebuie să se întoarcă. Putin crede că poate să răsucească înapoi ceasul istoriei. E ca și cum Erdogan ar vrea să refacă Imperiul Otoman, așa cum Mussolini voia să restaureze Imperiul Roman. Pe Vladimir Vladimirovici, eu l-aș compara, ca istoric, cu Iustinian. Pe vremea lui au erupt vulcanii din Indonezia, au fost anii cu veri reci și cer întunecat, a izbucnit și o pandemie devastatoare (ciuma lui Iustinian) dar el s-a și încăpățânat să restabilească Imperiul Roman în vechile frontiere. A cucerit un pic din Africa vandală și din Italia ostrogotă și apoi Imperiul a colapsat sub loviturile strămoșilor prezumtivi ai lui Vladimir Vladimirovici Putin (deși după mutră el pare mai degrabă un calmâc rusificat). 

Nu cred că Putin are probleme psihice, altele decât că e bolnav de putere și se crede predestinat pentru restaurarea URSS. Cred că nimic din ceea ce declară public nu  are nici cea mai mică valoare. Putin a promis că nu va ataca alte țări. Lupul a promis că o să mănânce doar o oaie. Neamul nostru de ciobani români și moldoveni din Republică trebuie să știe că lupul ucide mai multe oi decât poate mânca pe loc și Putin o să atace  atâtea țări câte i se va permite. 

Apropo de bunăstare și ideologie, știu că în momentul în care războiul se mută la vest de linia de fractură dintre cele două complexe militaro-industriale de azi, adică pe teritoriul României, noi o să trăim ca ucrainienii azi, indiferent cât de mult ne apără sau nu NATO.

Poveste de vacanță cu muzee și situri arheologice

           Vacanța anuală pe litoralul românesc de la 2 mai a fost puțin diferită anul acesta. Adică, vremea nu a fost ca în Grecia sau în Turcia, ci ca pe la noi, cu ploi,  cer înnorat, rafale de vânt. Printre activitățile estivale obișnuite s-au strecurat, deci, și câteva excursii ad-hoc prin Dobrogea.
           Am revăzut, după mulți ani, muzeul de istorie din Mangalia, vechea colonie grecească Callatis. Nu am putut să nu compar cu recent revăzutul muzeu din Reggio Calabria, anticul Reggium. La noi, parcă istoria a stat în loc. Muzeul din Reggio, văzut în 2000 si revăzut în 2019, era complet transformat: extins, cu o expoziție nouă care respecta normele actuale de expunere, cu un patrimoniu imens și spectaculos, bine pus în valoare. Muzeul care ar trebui să ilustreze istoria seculară a coloniei grecești Callatis și a hinterlandului indigen este un coridor și o sală la demisol unde este amenajat mormântul cu papirus. Vitrinele sunt pe stil vechi, ceaușist, cu cioburi, teracote și podoabe amestecate cronologic, cu explicații minimale, cu puține panouri și poliplanuri explicative care să-ți spună o poveste. În sala mormântului cu papirus vitrine puse prea departe de privitor și exponate aruncate efectiv claie peste grămadă te deconcertează, la propriu. La intrare, pe dreapta, vechea hartă a Dobrogei antice din anii 80, îi așteaptă pe vizitatorii care doresc să-și facă o poză gratuită în muzeu. Muzeografii îmbracă copiii în cearceafuri, imitând hainele grecilor, într-un reenacment spontan foarte la modă în muzeele noastre. Am vizitat apoi geamia Esmahan Sultan, am urcat pe o scară melcată din piatră și în minaret, repetând în mic experiența de acum câțiva ani când am urcat în Columna lui Traian. Vizita a fost completată de o discuție cu un angajat turc în vîrstă, despre turci și români, despre origini turanice citite pe fețele noastre, despre turcii și tătarii dobrogeni din România de azi, despre  Islam în general, despre luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, cruciade și altele asemenea.
          O altă zi noroasă a prilejuit o excursie la Histria, cel mai important sit arheologic din România după părerea mea. Histria este și laboratorul arheologiei românești, șantierul - școală unde s-au format și au lucrat arheologi și epigrafiști de prestigiu, ca V. Pârvan, Radu Florescu, D. M. Pippidi, P. Alexandrescu, Al. Suceveanu etc. Pe litoral, ocolind Constanța și Mamaia pe autostradă, apoi pe șoselele Dobrogei am reușit să străbatem drumul spre cetatea greacă veche de aproape 28 de secole. Călătorind prin Dobrogea te frapează raritatea așezărilor umane. Un  pământ ajuns târziu sub stăpânire românească, colonizat inegal, pare și azi necucerit încă. Satele sunt la mare distanță unele de altele, cu case părăsite, la fel ca în satele îmbătrânite din Ardeal. Pe câmpuri mai poți vedea fauna sălbatică: am văzut doi fazani, un șacal, trei ulii, o pupăză, mai multe animale și păsări decât la un drum similar pe-acasă.
         Ajunși la Istria, la situl arheologic, am intrat prima dată în antiquarium, de fapt un mic muzeu de sit. O clădire modernă de beton și sticlă, tipică pentru anii 80, despre care B., văzând-o din exterior, a zis că parcă e o piscină părăsită. Circuitul era prestabilit din planul construcției, pe mai multe nivele, în genul Muzeului Banatului Montan din Reșița. Din nou aceeași desfășurare cronologică, de la cioburi Hamangia la stele funerare turcești, menită să ilustreze întreaga istorie a patriei din cele mai vechi timpuri până azi. Era și un colțișor cu panouri de carton decolorate și deformate unde era ilustrată istoria arheologiei histriene în poze vechi și scurte texte explicative. Ar fi putut fi mișto, dar te domina aceeași senzație de părăsire, de lucru vechi și nerefăcut când ar fi trebuit. În schimb patrimoniul expus era spectaculos. Inscripții celebre, încărcate de istorie, monumente sculpturale de excepție.
          La fel în situl arheologic: s-a văzut un efort, cândva, poate în  mai multe salturi, de a conserva primar, restaura chiar, amenaja, dar acum totul părea abandonat, cedat naturii care își reintră treptat în drepturi. Altare și monumente funerare expuse liber de-a lungul aleilor sunt azi ilizibile, deci distruse, din cauza intemperiilor. Zidurile se fisurează și prăbușesc, cu scaieți și arbuși crescuți pe ele, aleile de acces sunt acoperite de vegetație, încât pierzi circuitul și te trezești în labirintul lui Dedal. Restaurările nu sunt marcate decît rareori, încât nici ochiul specialistului nu poate spune ce este autentic și ce e adăugat. Și aici s-a conservat primar prea mult în trecut fără vreun plan de perspectivă, fără să se gândească cineva cum se vor întreține în viitor mii de metri cubi de ziduri conservate. Autoritățile locale ar putea să facă un proiect european numai pentru restaurarea zidurilor conservate primar la Histria, în loc să refacă cu faianță și termopane cetatea Capidava, de exemplu.
       Nu știm să valorificăm patrimoniul, în muzee și situri arheologice. Nu suntem educați să o facem, nu avem posibilitatea să o facem cu bun gust. Autoritățile decidente ar putea coborî din scaunele manageriale să viziteze situri și muzee din străinătate, să întrebe chiar și specialiștii care deja au făcut-o și care, în consecință, au repere. Dar muzeele se sufocă din cauza subfinanțării cronice, iar siturile nu sunt decît material pentru tunuri financiare prin programe europene care să îmbogățească arhitecți și firme de construcții. Viitoarele butaforii vor fi folosite pentru educarea publicului în spirit patriotic și tot așa vom defila spre viitor printre ruine abandonate sau bine garnisite cu beton.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)

Ceaușismul ca doctrină
De multe ori m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție, am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să se desprindă. Capitalismul și democrația le provocau frică, se agățau de reperele tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea este  rezultatul ingineriei pedagogice a  comunismului târziu, fiind  «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era doctrină.
Țin minte o discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor. Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și civic a generației mele.
Avem un stat centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism. Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene, să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri, că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti (predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza», nu de a învăța.
Ce conține doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor, martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii), totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui.  Toată acestă agitație prilejuită de centenar îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii și să priceapă.