La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 22 noiembrie 2019

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (19)



CLUJ 1989 21.12

Am vizitat expoziția depre revoluția din 1989 la Cluj, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și scriu sub imperiul acestei emoții. Expoziția s-a vrut senzorială, după un concept media care te face să traversezi stări, nu săli cu artefacte. Pot să zic că, în ceea ce mă privește, și-a atins obiectivele și vreau să o felicit pe I. și echipa ei. Primul gând care mi-a venit a fost aproape caragialesc: sunt vechi, domnule! Am apucat adică și eu să defilez în mitingurile maoiste ale lui Ceaușescu, îmbrăcat în uniformă de pionier cu cravată roșie la gât sau în costum albastru de PTAP. Au trecut peste 30 de ani de când stăteam cu orele în soare așteptând ca un operator să tragă două cadre cu noi (ființe umane, de fapt copii) desenând lozinci cu corpurile noastre în piețe. În semn de omagiu pentru Tovarășuși Tovarășa. Și ajung cu povestea, pentru contrast, direct în ultima sală, cea a viitorului, unde sunt poze și scurte texte ale unor tineri (de 30 de ani) născuți în anul 1989. Ajuns acolo mi-am zis că da, a meritat Revoluția, sacrificiul uman al celor împușcați la Cluj în Piața Libertății de niște securiști împuțiți, pentru că măcar tinerii aceștia sunt normali. Nu ca noi, cei veniți din ceaușism, care mai purtăm în personalitățile noastre defecte stigmatele totalitarismului comunist. Eroilor revoluției din sălile intermediare, morți sau răniți, le sunt recunoscător pentru sacrificiul lor, respect curajul lor de a ieși în piață atunci. Mi-a plăcut interiorul cu mobila din anii ’80, cu televizoarele vechi, mileuri și pești de sticlă, cu covorul persan și mobila lui F. Și în câteva fracțiuni de secundă, accelerat, mi-am retrăit revoluția mea, acasă în bloc, la Câmpia, în fața televizorului alb-negru, inundat de știri false, de manipulări, de isterie media, și printre toate un film cu Sergiu Nicolaescu boxer. O revoluție trăită pe canapea holbat la TVRL (Televiziunea Română Liberă), speriat de conflicte, gloanțe, trasoare, teroriști, revoluționari, prima și singura revoluție în direct pe care am experimentat-o. Expoziția de la MNIT nu este în esență o condamnare artistic-muzeistică a comunismului, a totalitarismului ceaușist, ci mai degrabă, zic eu, un omagiu adus celor care au făcut posibilă ieșirea din acel regim. Trecutul acesta întunecat este parte din noi, cei care am trăit înainte de ’89, și avem o singură soluție, acum la 30 de ani distanță. Să îl integrăm, să îl acceptăm cu relele lui, cu bravurile și lașitățile fiecăruia și să în lăsăm în urmă. Ca să ne vindecăm de acest PTSD, nu trebuie să uităm trauma, ci să o rememorăm, pentru că așa cum zice vulgata psihanalizei, conștietizarea duce la vindecare.