PRIN SATUL NAPOCA

Viața în Cluj-Napoca nu e atât de simplă pe cât pare și nici atât de rafinată precum cred cei care nu locuiesc în Cluj. Clujul de azi e doar un sat mai mare din Ardeal, populat cu mulțimi rurale valahe în detrimentul populației majoritare în secolul XIX. Spre deosebire de alte sate mai mici, e un sat cu pretenții, universitare, de centru medical, de punct major de atracție turistică, de capitală politică a Transilvaniei. Clujul are presă audio-vizuală, are TIFF, are echipe de fotbal în liga I, un primar fost prim-ministru, grupuri de la Cluj în alte partide. Și alte pretenții, ce nu mai trebuie enumerate.

Ce are într-adevăr satul urban Napoca, pe numele său medieval Cluj? Are o arhitectură frumoasă în zona centrală, predominant barocă, aflată azi sub asediu, ca, în general, patrimoniul construit peste tot în România. Are și istorie antică, așa cum îi arată numele compus, îngropată sub patru metri de moloz și aluviuni. În epoca tricoloră din anii 90 unii s-au căznit să o scoată la lumină. Are o lume universitară inegală și dinamică care îi dă aspectul de furnicar colcăind de tineri studenți. Are un renume medical și spitale de prestigiu, pline, gata să pleznească, de bolnavi din toate colțurile țării. Din punctul ăsta de vedere e Prislopul medicinii alopate.

Ce nu are Clujul e evident pentru orice vizitator motorizat, încă din primele minute. Fiind un oraș palimpsest, unde sunt vizibile în planimetria urbană straturile antic, medieval, modern și contemporan, Clujul, adică Napoca, nu are drumuri. Și nu mă refer aici la acel pezzettino de autostradă Transilvania care trece pe la câțiva kilometri de Cluj. Ci la traficul intern, care converge, inconturnabil, în centrul istoric pe care îl traversează pe kardo și decumanus.

Ieri, de pildă, am stat în coloană 40 de minute ca să parcurg strada Barițiu, care are vreo 400-500 de metri. Și printre excavatoare și mașini, cu o față aspră brăzdată de griji pentru contribuabil, în blugi și cămașă colorată, însuși primarul, fost prim-ministru, Emil Boc. Prezența lui fulgurantă printre buldozere, șanțuri și movile de moloz nu schimbă situația de fapt. Poate îi aduce un plus în viitoarea campanie electorală, pentru implicare directă și descinderea printre oamenii de rând, dar satul Napoca rămâne un șantier perpetuu. Un sat fără drumuri, unde ajungi  mai repede dintr-un punct în altul pe jos, decât în mașină. Cu mașina prin Cluj e o aventură. Cretini care claxonează degeaba, ambuteiaje, nervi, lucrări pe străzi, mini-accidente, taximetre care circulă anarhic fără reguli. Înțeleg acum de ce domnul Boc merge pe jos la servici.

NOTE ZILNICE

Poșta română e o instituție complet complet disfuncțională, pe măsura statului în care există. Azi m-am dus a treia oară după cardul de sănătate cu cip și tot nu l-am obținut.

Inițial m-a sunat un vecin de la fosta mea adresă cum că factorul poștal mă caută acolo să îmi lase cardul de sănătate. Nu mi-a lăsat nici un aviz, ci vorbă să îl caut poștă. Peste câteva zile am ajuns la oficiul respectiv unde funcționara mi-a zis că probabil cardul e încă la poștaș, să revin peste o săptămână. Am revenit și nici vorbă de card. Aceeași funcționară m-a asigurat că obiectul s-a întors la Casa de Asigurări de Sănătate.

Peste alte două săptămâni am primit un aviz cu data pe ștampilă 3 noiembrie că trebuie să mă prezint urgent la poștă să îmi ridic cardul de sănătate. Pe aviz scria până în 10 noiembrie, dar cineva a tăiat cu pixul și a scris 5 în loc de 10. Avizul era aruncat la intrarea în scară (afară) printre niște pliante de reclamă de la un supermarket. L-am găsit azi, în 7 noiembrie, și am mers din nou, a treia oară, la poștă. După ce am stat o jumătate de oră la coadă din cauza unora care își plăteau facturile la utilități stilata funcționară clujeană mi-a zis că, nu vedeți că era până în 5. Văd, zic, că era scris 10 și cineva a scris cu pixul peste. A dat din umeri și mi-a zis că o să-mi găsesc cardul la medicul de familie.

Am fost de trei ori la două oficii poștale și e posibil să merg în viitor la Casa de Asigurări sau la medicul de familie. Mă întreb dacă voi ajunge vreodată în posesia cardului. Și chiar dacă ajung, o să fie valabil vreo doi-trei ani după care o să inventeze altceva de la minister. Să mai cheltuiască niște bani, să mai dea de lucru la o șleahtă de funcționari care tocesc scaunele pe-acolo, să le distribuie încă o dată prin poșta română. De ce nu funcționează oare nimic bine la noi? De ce când trebuie să trimit o scrisoare importantă prefer serviciile de curierat gen TNT, Cargus, DHL? Poate pentru că la poștă lucrează niște tanti super-acrite care s-au angajat când aveau 20 de ani pe vremea lui Ceaușescu și au îmbătrânit în serviciu și poștași slab motivați și prost plătiți care aruncă corespondența în fața ușilor la scările cu interfon. Și pentru că nimeni nu îi verifică cum muncesc. Eu aș desființa pur și simplu poșta română. Și nu aș mai înlocui-o cu nimic. Mai bine să ne emită cardurile la București și să mergem toți să ni le ridicăm de-acolo. Și pe jos să fi mers, ca Badea Cârțan, și tot aveam cardul azi. Așa, prin poșta română, nu îl am după o lună.

EXCURSIUNI EUROPENE

Periplu prin capitale  

Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai multe "capitale". Unele sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma, capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento,  că am parcurs mulți kilometri pe pământ și prin aer.

Români

Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la "translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil făcuse liceul la Suceava.

Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc. Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați în salopete stropite cu mortar.  În cazul altora, care fac naveta cu WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că  susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.  

Și în Dolomiti au ajuns românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).

Mizerie și trafic

La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București, doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban, ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale.  Ce anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.

În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva, oriunde, pe o margine de trotuar.  Am înconjurat de două ori niște blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată. Îmi zice: parcare cu plată!? Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi arăt iar el zice admirativ: bine prinseserăți. Așa că am lăsat-o acolo.

Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu.  În 2006, când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru, trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru în casă.

Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București. Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.

Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le pricep.

Ca să ajung din Turda în București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între Turda și Câmpia Turzii  și cca. 100, între Ploiești și București. De la Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în patru ore, cu treno alta velocita Frecciargento. Când mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială.  Poate că e mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi, în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.

Peisaje urbane

Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte. Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.

Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta, am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă, în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut sarcofagul drăguțului de împărat, Iosif al II-lea.

Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în spiritul think thank-ului Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k.  îi face pe ardeleni mai speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest, servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?) și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und  k. N-au fost decât niște iobagi tunși și luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam gâștele grofului pe marginea șanțului.

Unde mi-ar place să stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.