CARROZZA LETTO

Nevăstuica 
Mersul cu trenul te expune la tot felul de conversații. Oameni normali, alții cu probleme la mansardă, tăcuți și vorbăreți, oameni de la țară și de la oraș, femei frumoase și femei urâte, bărbați, copii, grași sau slabi, spălați sau împuțiți, tineri și bătrâni, deștepți și proști, tot spectrul de ființe călătoare este acoperit. În tren nu alegi, alege hazardul pentru tine. Cum în ultimii trei ani am călătorit foarte mult pe ruta Cluj – București și retur cu toate mijloacele de transport posibile, am traversat diverse experiențe de voiaj. De la tăceri insistente și ascunderea deliberată a  nasului într-o carte și a urechilor în căști, la conversații istovitoare cu multe detalii din viața personală a preopinenților. Călătoria cu avionul este cea mai sigură din acest punct de vedere. Acolo toți sunt grăbiți să ajungă la diferitele strungi (check-in, control de securitate, porți de  îmbarcare) și se poartă ca niște animale crispate necuvântătoare. Odată urcați în avion se instalează frica de decolare și aterizare, de turbulențe etc., și atenția este captată de jocul de mim al stewardeselor, de preocuparea lor monotonă și mecanică de a-ți da pachețelele, de a-ți turna lichidele și de a-ți strânge gunoaiele într-un mod reglementat și disciplinat. La călătoria cu avionul totul este supus protocoalelor bine respectate, iar călătorii sunt practic niște oi împinse pe coridoarele strâmte ale regulilor aeroporturilor. De parcă s-ar prăbuși avionul dacă cineva își uită o monedă în buzunar, are un roll-on în bagajul de cabină sau ține măsuța coborâtă la decolare. Dacă nu ești dispus să renunți la toate libertățile individuale pentru a te încadra în tipul călătorului – model cu avionul, ce îți mai rămâne? Carrozza letto, vagonul de dormit, sau pentru bani mai puțini, cușeta de patru sau de șase locuri.  Vorba unui prieten care îl cita pe Alifantis: oare de ce Florian Lungu preferă Trenul de Noapte?
Poți auzi multe povești în trenul de noapte. Ultima dată am venit cu un băiat din Făurei, care mi-a detaliat problemele fotbalului local cu povestea de succes a lui Bănel Nicoliță, apoi mi-a povestit aventurile sale de muncă sezonieră în Cluj, Budapesta și mai ales la un abator din Germania. O persoană care pleacă din gospodăria rurală câteva luni pe an pentru a strânge bani. Vede orașe și locuri din lume, trăiește în universul restrâns al muncitorilor manuali delocalizați, fără acces la comunicarea în limba țării unde lucrează, cu mintea la și în satul lui. Mi-a descris toată gospodăria cu animalele crescute acolo, cu un vier care însămânțează în satul lui și în alte câteva din jur, cu rațe care se înmulțesc anarhic și sunt decimate de un câine aproape sălbăticit din vecini (căruia tot încearcă să-i facă de petrecanie și care se dovedește rezistent la otrăvuri de șobolani), cu vaci care mănâncă rapiță și mor și altele asemenea. Când am ajuns la vaci mi-a povestit că are o vacă care dă lapte numai din trei țâțe pentru că a patra i-a mușcat-o de două ori o nevăstuică.  M-a întrebat dacă știu ce e o nevăstuică și i-am zis că da, e un mic mamifer carnivor, înrudit cu dihorul. A precizat că e foarte rapidă, că se mișcă că nici nu o vezi. Am confirmat că e rapidă, că am văzut și eu nevăstuică de câteva ori în copilărie. El mi-a zis că nu a văzut niciodată, dar știe că există pentru că toată iarna împletește coama la cal. «Toată iarna stă pe cal și împletește, despletește, împletește, despletește...». Și atunci mi-am dat seama că în mintea lui de om de peste 40 de ani dintr-un fel de orășel rural de lângă Brăila nevăstuica nu era un mamifer din familia Mustelidae, ci un fel de strigoaică / zână care fură laptele vacilor mușcându-le țâțele și care împletește, de plictiseală, iarna, coama cailor. Și eu eram un prost cu ochelari care se lăuda că a văzut-o. 

The Last Airbender

Cum B. a crescut, preferințele cinematografice s-au mai schimbat. Adică mai vizionăm SpongeBob SquarePants, dar serialul preferat a devenit Avatar. The Last Airbender și sequel-ul The Legend of Korra. Există și un film din 2010, cu actori, care acoperă acțiunea a jumătate din primul sezon. De vreun an, în diferite forme,  vizionăm împreună acest serial de desene animate ambientat într-o lume chino-americană inexistentă. Acolo oamenii controlează fizic, prin chi-ul lor,  cele patru elemente naturale: aer, apă, pământ și foc (neapărat în ordinea asta). Only the avatar can master all the four elements and bring balance to the world. Lumea e compusă din regatul focului, al pământului, din triburile apei de sud și de nord (eschimoși locuind în ghețurile de la cei doi poli) și nomazii aerului (un fel de călugări lamaiști). Cei care îndoaie aerul sunt foarte puțini: în primul senzon sunt doar Aang, ultimul maestru al aerului, în legenda Korrei sunt doar fii și nepoții lui Aang.  În primul sezon, din tribul sudic al apei,  doar Katara, viitoarea soție a lui Aang, mai știa cum se controlează apa. Cei care pot controla pământul și focul sunt întotdeauna mai mulți. Earthbenders sunt uneori mai talentați: pot fi metalbenders sau lavabenders. În primul sezon dușmanii sunt cei din Fire Nation care vor să cucerească și să stapânească întreg pământul. Sunt învinși de către copilul de 10 ani, avatarul Aang, reîncarnarea unui șir întreg de avatari care au trăit pe pământ de la începutul istoriei.  În seria unde avatar este Korra, primul dușman este un equalist care vrea să îi elimine pe toți cei care controlează elementele.  În sezonul al treilea din legenda Korrei, dușmanul este un grup terorist, Lotusul Roșu, care vrea să elimine liderii și elita și să stabilească o egalitate de clasă. În ultimul sezon dușmanul este o tânără metalbender care unifică regatul pământului și se transformă într-un dictator fără scrupule, The Great Uniter.  E o lume complexă și frământată de lupte (de clasă) în care echilibrul îl stabilește un copil și o adolescentă.

Sunt transmise, pe înțelesul americanilor (democrație - comunism - dictatură), niște cunoștiințe chinezești: chi, tao, ying și yang, echilibru energetic universal, transmigrație etc. Totul amestecat cu arte marțiale și umor tipic pentru filmele vechi cu karate. Cred că e bine ca micii români să fie familiarizați cu ideile Orientului transpuse în «limba americană». Într-o dimineață îi zic în glumă lui B. că eu o să merg pe calea wu wei, pe calea non-acțiunii. El mă întreabă: cum e calea asta? și eu îi explic că nu mai trebuie să faci nimic, doar să citești, să te uiți la televizor și să te joci pe calculator. B. zice, vin și eu pe calea asta, după care se gândește un pic și adaugă, dar nu cred că ne lasă mama!

BABILONIAKA

Din Biblioteca lui Photius

"Am citit de Iamblichos un roman care pune în scenă o istorie de dragoste. A expus indecența mai puțin complezent decât Achilleus Tatius, dar a manifestat mai multă impudoare decât fenicianul Heliodor. Cei trei scriitori au, în fond, același scop, anume să pună în scenă istorii de amor, dar Heliodor o face mai serios și mai reținut în limbaj, Iamblichos cu mai puține dintre aceste calități și Achilleus cu o indecență și o lipsă de pudoare care depășește limitele.

Stilul său este curgător și ușor și ceea ce are mai strident nu se transformă în vigoare, ci într-un fel de moliciune indolentă.

Iamblichos deci, pentru calitatea vocabularului său, a construcției și a acțiunilor povestirilor sale, merita să-și demonstreze abilitatea și forța sa de scriitor în subiecte mai serioase, și nu în aceste invenții umoristice.

Personajele dramei pe care o inventează el sunt Sinonis și Rhodanes: ea este frumoasă, el este frumos, ei se iubesc și se căsătoresc.

Și Garmus, regele Babilonului, a cărui soție este moartă, află despre Sinonis și o presează să-i devină soție. Sinonis refuză, și din cauza acestui refuz, devine prizonieră, și este legată cu un lanț cu zale de aur. Rhodanes, din cauza acestei iubiri, este crucificat de către Damas și Sakas, eunuci în serviciul regelui, dar este eliberat de către Sinonis și fug amândoi, el de crucificare și ea de căsătorie. Din cauza fugii lor, lui Sakas și Damas li se taie urechile și nasurile și sunt trimiși pe urmele fugarilor; ei se separă și încep să îi caute.

În scurt timp însoțitorii lui Rhodanes sunt găsiți la marginea unei câmpii de către Damas care îi urmărea; un trădător i-a deconspirat pe păstori care, torturați și constrânși, au divulgat câmpia unde Rhodanes a găsit aurul a cărui existență i-a fost revelată de către inscripția stelei cu leu.

Un spectru în formă de țap i se arată lui Sinonis; din cauza aceasta ea părăsește câmpia oamenilor lui Rhodanes. Damas, care găsește cununa vegetală a lui Sinonis, i-o trimite lui Garmus pentru a-l consola.

În fuga lor, însoțitorii lui Rhodanes găsesc o bătrână într-o cabană; ei se ascund într-o peșteră cu două ieșiri și care era adâncă de 30 de stadii; intrarea ei era ascunsă de un tufiș. Oamenii lui Damas își fac apariția; o interoghează pe bătrână, care, la vederea unei săbii fără teacă, se face dispărută. Caii lui Rhodanes și Sidonis sunt luați; o trupă cercetează locul unde Sidonis și Rhodanes erau ascunși; scutul din bronz al uneia dintre gărzi cade deasupra deschiderii grotei și ecoul crevasei trădează ascunzătoarea; se sapă în jurul deschiderii. Damas începe să strige; cei care se ascundeau în peșteră îl aud; ei au fugit spre adâncimile peșterii și au ieșit pe cealaltă deschidere. Apoi, un roi de albine sălbatice îi atacă pe cei ce săpau; mierea picurase, de asemenea, și pe fugari; ori albinele erau otrăvitoare, ca și mierea lor, pentru că mâncaseră șerpi; înțepându-i pe cei care se aflau în jurul intrării în peșteră, ele răniră și chiar uciseră câțiva.

Învinși de foame însoțitorii lui Rhodanes au gustat mierea; au probleme intestinale și cad, ca niște cadavre, la marginea drumului; soldații fug, încolțiți de albinele care îi atacă dar îi urmăresc pe însoțitorii lui Rhodanes și îi găsesc zăcând pe cei urmăriți. Trec pe lângă ei confundându-i cu adevărate cadavre.

În peșteră fugarii tăiaseră cosițele lui Sinonis pentru a se servi de ele pentru a scoate apă. Damas găsește cosițele și i le trimite lui Garmus pentru a-i da de știre că este pe aproape să-i găsească pe fugari. În timp ce Rhodanes și Sinonis zăceau pe marginea drumului, soldații, trecând pe lângă ei, după un obicei ancestral, aruncă unii vestmintele pentru a-i acoperi, alții ce aveau: bucăți de carne și de pâine. Cei care fuseseră paralizați din pricina mierii s-au trezit cu dureri mari: corbii care se luptau pentru bucățile de carne l-au trezit pe Rhodanes și acesta a trezit-o pe Sinonis. Odată ce s-au trezit s-au pornit a drum în direcția inversă celei în care îi urmăsiseră soldații pentru a ascunde mai bine faptul că erau niște fugari. Au găsit doi măgari pe care i-au încălecat și i-au încărcat cu bagajele pe care le transportau cu ei și care proveneau din ofrandele aruncate asupra lor când au fost considerați morți de către soldați. Ajung apoi la un han de unde fug la ora la care piața se umplea de lume. Ajung apoi la un alt stabiliment.

Aici doi frați sunt uciși și oamenii noștri sunt acuzați de crimă, dar apoi sunt eliberați: fratele mai mare dintre cei doi, care își otrăvise fratele mai mic, îi acuzase; dar acesta s-a sinucis ulterior și asta le-a asigurat iertarea, iar Rhodanes a luat otrava pe ascuns.

Apoi au ajuns la un bandit care îi ataca pe trecători și îi mânca. Soldații, trimiși acolo de către Damas, l-au oprit pe tâlhar apoi i-au dat foc la casă. Rhodanes și Sinonis sunt înconjurați de incendiu, de care scapă cu mare greutate ucigându-și măgarii și aruncându-i în foc pentru a-și face un loc de trecere.

Sunt văzuți în noapte de cei care au pus focul; aceștia i-au întrebat cine sunt și ei au răspuns că sunt fantomele victimelor tâlharului; datorită siluetelor lor indecise și subțiri și a vocilor fără timbru ei i-au convins și speriat pe soldați. Au scăpat și de data aceasta din locul acela și au întâlnit cortegiul funebru al unei tinere fete; au fugit să îl vadă; un chaldeu bătrân apare și îi împiedică să o îngroape pe tânăra fată pretinzând că este încă vie (și a fost apoi dovedit că așa era). Bătrânul i-a prezis și lui Rhodanes că va fi rege.

Mormântul tinerei a fost lăsat gol și au fost abandonate numeroase stofe care trebuiau arse pe mormânt împreună cu alimente și băuturi. Însoțitorii lui Rhodanes au profitat, au pus mâna pe unele dintre vestminte și au adormit în mormântul tinerei fete.

Cei care incendiaseră casa tâlharului și-au dat seama, la ivirea zorilor, că au fost înșelați și s-au pornit pe urmele lui Rhodanes și Sinonis pe care îi considerau complicii tâlharului."

(va urma)

Note de lectură

Duminică i-am citit o poveste lui B., după care mi-am citit și mie una.  Un episod din Mahābhārata care poate fi citit și ca narațiune independentă, Nalopākhyāna, sau povestea lui Nala. Nu vreau să mă mai lamentez că Mahābhārata nu e tradusă încă în limba noastră, că suntem un neam de păstori nenorociți a căror "epopee" e Miorița.

În continuarea preocupării mele din ultima vreme despre cum îi vedeau oamenii pe zei în cel de-al doilea păgânism, îmi notez cum i-a văzut Damayantī, fiica lui Bhīma, pe zeii nemuritori Indra, Varuna, Agni și Yama veniți să o ceară de soție.

"21. O, stăpâni puternici, Păzitori ai Lumii, luați-vă din nou înfățișarea voastră, ca să-l pot deosebi pe regele Punyaśloka.

22. Când auziră cuvintele rugătoare și triste ale Damayantīei, zeii îi dădură, după cum ceruse, putința de a-i deosebi, luându-și din nou semnele lor.

23. Deodată ea îi zări cum stăteau toți deasupra pământului, fără colb și fără sudoare, cu privirea mândră, purtând cununi proaspete."

Cât de homerică e această apariție și cât de departe de zeii în formă de statui cu soclurile lor ce bântuie visele celui de-al doilea păgânism.

LA STÂNGA!

O zi în Hyperboreea

Afară, de cum am scos capul, apărură nouă bărbaţi îmbrăcaţi în togi lungi şi pedant drapate, care m-au salutat, eu răspunzându-le la salut în limba strămoşilor mei, ceea ce pentru ei părea ceva destul de bizar şi greu de crezut, după care unul dintre ei mi-a făcut un semn leneş cu mâna şi i-am urmat pe un drum pietruit impecabil cu dale care se îmbucau atât de perfect încât firele ierbii nu puteau răsări, drum care ne-a dus într-o aşezare, caracterizată sumar cel mai potrivit prin cuvântul simetrie, fiind lăsat să aştept într-o încăpere slab luminată până ce un bărbat înalt, deşirat, cu o faţă osoasă şi părul albit la tâmple, care mi-a urat bun venit în limba strămoşilor mei chestionându-mă, totodată, asupra scopului vizitei mele inopinate, la care întrebare eu neştiind ce să răspund, am spus simplu, “curiozitatea, curiozitatea de a afla cum sunt locuite şi organizate aceste ţinuturi”, răspuns ce trebuie că l-a mulţumit pe interlocutorul meu, care, plin de solicitudine, mi-a răspuns că aici nu există naţiuni, în societatea lor fiind înlocuite cu hexagoane, unităţi teritoriale, şi fiecare hexagon asigură necesităţile materiale ale locuitorilor săi, care muncesc pentru binele comun, pentru bunăstarea generală, “este”, zice el, “o comunitate de bunuri”, sintagmă care pe mine m-a făcut să exclam “victoria socialismului, trecerea de la imperiul necesităţii la imperiul libertăţii”, după care uşurat vroiam să aflu cum este organizată munca, dacă este în comun sau individuală, întrebare la care interlocutorul meu răspunse că: “fiecare are un loc de muncă numai al lui, propria lui celulă-hexagon, dar că această activitate este impropriu numită muncă, în fapt fiecare contribuind după puterile şi priceperea sa la progresul general al societăţii, fiecare căutând soluţiile optime în problemele apărute în câmpul specialităţii sale, deci fiecare munceşte-gândeşte nu pentru a dobândi ceva pentru el însuşi, ci pentru atingerea ţelului colectiv - progresul, pentru că doar progresul, desăvârşirea speciei umane prin raţiune, poate fi considerat ţelul ultim, nu-i aşa?”, întrebă el, dar eu continuam să îmi exprim nedumeririle, probabil pe un ton total nepotrivit: “...dar, în aceste condiţii cum poţi asigura necesităţile materiale, hrana, confortul, bunăstarea în general?, cine face munca fizică, pentru că cineva trebuie să o facă, şi dacă cineva face muncile umilitoare şi alţii profită, atunci nu este egalitate, când privilegiaţii, clasa stăpânitoare, fac muncă intelectuală şi beneficiază de avantajele şi confortul hexagoanelor, iar în agricultură şi ateliere munca e făcută de poporul muncitor exploatat, atunci e ca în sclavagism, societatea care, după cum a spus gânditorul acela burghez, Nietzsche, a asigurat cel mai bine dreptul clasei stăpânitoare la o viaţă fără muncă şi drept urmare cerea să se alcătuiască o nouă orânduire care să asigure noii elite stăpânitoare condiţiile de viaţă ale vechilor proprietari de sclavi, ceea ce ar însemna în cele din urmă propovăduirea sclaviei pe veci pentru poporul muncitor”, i-am spus toate acestea pe nerăsuflate, dar el nu părea mişcat şi răspunse senin că nu l-am înţeles, tocmai fiindcă nu l-am lăsat să termine, deoarece, zise, “munca fizică a oamenilor aproape că nu mai există” (ah, ce uşurare) “natura oferind spontan toate cele necesare vieţii, datorită unei binecuvântări zeieşti care s-a abătut asupra acestor insule nordice, singurele inconveniente implicându-le doar culegerea roadelor acestei supraabundente naturi”, lucru pentru care m-am declarat mulţumit de această evoluţie a structurilor social-economice, dorind totuşi să mai aflu câte ceva şi despre mentalitatea şi sensibilitatea acestei societăţi, lucruri pe care le-am aflat degrabă de la interlocutorul meu ce mi-a răspuns că “aici nu sunt artişti, poeţi, scriitori, ci, fiecare om în hexagonul său, este un artist şi un poet, fiecare îşi eliberează potenţele creatoare prin intermediul tuturor formelor artistice de exprimare, fiecare produce artă, iar cei mai buni, vârfurile, sunt un exemplu, un model de urmat de către ceilalţi, pentru că aici arta nu este redarea realităţii” (care, fie vorba între noi, este redusă la geometria hexagoanelor), “ci recreerea ei, arta de aici irumpe din inconştient, omul fiind chemat să recreeze natura după măsura impulsurilor lui interioare, dar, cu toate acestea, eforturile fiecăruia se înmănunchează, fiecare este o piesă din angrenajul evoluţiei artistice, şi, în final, fiecare aduce ceva în plus la progresul omenirii, care este, nu-i aşa, scopul final”, şi repetarea acestei idei cum că progresul ar fi scopul final m-a determinat să-l chestionez asupra credinţelor lor, anume ce cred despre existenţa unor forţe superioare creatoare ale Cosmosului şi omului, ale naturii şi societăţi, şi care forţe superioare continuă să le guverneze prin legi primordiale, imuabile, dacă aceste credinţe ale lor sunt, cumva, instituţionalizate?, ca să aflu, din nou cu surprindere, că aici nu există doctrine şi biserici, care s-au stins datorită rigidităţii şi ineficienţei lor în societatea hexagonală, unde fiecare poate să-şi închipuie, după nevoile sale sufleteşti, un zeu compatibil cu el însuşi, fiind în definitiv şi aceasta o formă de artă, “iată, deci”, mai zise “cum este de fapt o societate egalitară, perfectă, o societate unde omul munceşte-gândeşte nesilit şi unde nu este îngrădit de nici un fel de restricţii în gândirea sa, unde fiecare poate să creeze-recreeze ceva numai pentru el, o societate unde fiecare trăieşte singur şi toţi împreună spre progresul şi bunăstarea tuturor...” perora el, dar tocmai atunci un ţârâit strident îl întrerupse, ah!, zise, “un conflict de muncă, sau, dacă preferi, o grevă a culegătorilor de mere din acest hexagon, căci aşa cum am spus, fiecare hexagon este specializat pe un anumit tip de cultură agricolă, apoi produsele se schimbă nemijlocit între hexagoane, după necesităţi...”, “bine, bine”, l-am întrerupt, “dar ce doresc culegătorii de mere proletari?”, “a, un fleac, reducerea zilei de muncă de la o oră la 45 de minute”, la care eu m-am gândit că este, deci, doar aproape perfectă această societate, pentru că şi aici culegătorii sunt exploataţi de gânditori, iar lupta de clasă se ascute, şi cu aceste gânduri m-am trezit (pentru că alarma era de fapt soneria deşteptătorului meu de pe noptieră) din acest vis hiperboreic despre o societate utopică, pentru că nu aşa trebuie să fie comunismul. “Comunismul este puterea Sovietelor plus electrificarea întregii Siberii” mi-am repetat ridicându-mă leneş...