JURNAL BELGIAN

27 noiembrie 1999

Azi la patru s-a închis la bibliotecă și m-am gândit să dau o raită prin centru, să mai văd Bruxelles-ul. Am nimerit la un moment dat pe niște străduțe înguste care se întâlneau într-o piațetă și care aveau pe ambele părți numai restaurante. Aveau niște ferestre mari deschise și măsuțe pe stradă, în fața restaurantului. Aproape toate serveau fructe de mare și era foarte pitoresc.  Puținii oameni care mâncau la măsuțe vorbeau engleză și veneau deci din țări cu monede puternice, lire sau dolari. La capătul străzii un japonez cu ochelari și-a montat un trepied și a început să fotografieze străduțele cu restaurante pitorești. În Place Central era și un concert stradal improvizat al unor incași, cum se mai întâmpla și în Cluj. Evident că aici vindeau cd-uri, nu casete cum am eu acasă cu Sin Fronteras. M-a deranjat că aveau amplificator, boxe, sintetizator, duze la chitare și piesele erau foarte prelucrate, chiar greu de recunoscut. M-a deranjat compromisul tehnic făcut civilizației și am plecat. Suna mai bine unplugged la Cluj.

Îmi vine să scriu despre neajunsurile societății capitaliste. Civilizația occidentală e una a deșeurilor. Produce mii de tone de gunoi pe zi.  Multe sunt neperisabile și toate sfârșesc prin a umple niște saci de gunoi negri pe care bruxellezii  în scot în fața ușilor. De-a lungul străzilor, în fața fiecărei care, sunt înșirați asemenea saci inestetici, scoși uneori dis de dimineață și ridicați de gunoieri abia spre seară.

29 noiembrie

Azi am fost la supermarket și am cumpărat multă mâncare, încât mi-am depășit bugetul. Oricum prețurile sunt jumătate comparativ cu magazinele arabilor din Place Flagey. Cu banii cu care îmi cumpăram de la buticuri o pâine, o margarină și o cutie cu brânză feliată, de aici de la Aldi mi-am cumpărat mâncare pe toată săptămâna: pâine, unt, pateu, brânză, parizer, iaurt, marțipan, etc. Cafea beau în campus că e mai simplu și e chiar bună.

Nu am ce să mai scriu aici. Una peste alta, mi-a plăcut la supermarket, că erau de toate și era ieftin. Templul  consumismului, ar zice Pascal Bruckner. Dar mă bucur că am scăpat de mic dejun cu margarină și brânză, că mi s-a acrit.

30 noiembrie

Am scăpat de recepția de la ambasadă, doamne-ajută! L-am sunat ieri seară pe domnul N. și a zis că o să ne întâlnim joi. Poate a uitat, dar nu mai contează pentru că mâine nu prea are cum să dea de mine. Acum că am scăpat parcă aș fi vrut să merg. Sunt cam singur pe-aici. Aș mai fi ieșit, aș fi băut un pahar de vin, aș fi stat de vorbă cu surorile S. Nu am viață socială aici, cu domnul N. ce mai povestesc. Figură mare, domnul N. Îmi dau seama de ce nu e apreciat la adevărata lui valoare aici, de ce nu e luat în serios cum ar trebui. Are o prea mare încredere în oameni, e prea deschis și dezinteresat și asta în face vulnerabil în lumea cinică de azi. În plus, ca orice intelectual cu nasul în cărți, e aerian și mai gafează. De exemplu, când am fost în vizită la M. M., deși doamna se grăbea, el se tot întindea la povești și căuta ceva pe internet, pe calculatorul ei. Tot învârtindu-se pe-acolo a reușit să spargă un păhăruț din așa-zisul rubin vișiniu, cumpărate de doamna profesoară din România. Până în seara asta îmi povestea de un tip simpatic, un arheolog neamț, K. F. Duminică i-a trimis un email să stabilească o întâlnire. Azi la telefon mi-a zis că acest K. este un tip antipatic, care-a zis că de ce îl caută pe el cu probleme de-astea. Din simpatic s-a transformat în antipatic, pentru că domnul N. mizase prea mult pe disponibilitatea lui.

Azi am cumpărat o cartelă telefonică pentru sunat în străinătate și, evident, că nu am știut s-o folosesc. Am introdus-o degeaba în telefonul public că nu s-a întâmplat nimic. L-am întrebat la telefon pe domnul N. ce să fac și mi-a zis că trebuie să o răzuiesc ca pe un loz în plic și să tastez codul aflat înainte să sun. Acum că știu, mâine pe la zece mă duc să o sun pe I. și o să treacă mai ușor zilele astea.

Dacă e marți e Belgia, era titlul (tradus în românește) al unui film american pe care l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu. Era, parcă, despre o excursie în Europa. Mi-aduc aminte doar cum începea, cum era filmat, sadic, cum cineva făcea o injecție. Ce interesant lucru memoria noastră, cum dintr-un film întreg îmi aduc aminte doar o stupizenie cu care începea. Dacă e noiembrie și decembrie e Belgia pentru mine. Mi-a fost cam frică de călătoria asta singur în Occident, dar cum zice proverbul românesc, de ce ți-e frică nu scapi. Ar trebuie să merg la poștă să trimit niște vederi acasă. Dar nu îmi mai aduc aminte decât adresa de la Câmpia. Cele de la Luna nu le mai știu.

Tot scriu în carnetul ăsta toate prostiile, am umplut deja câteva pagini. Nici măcar nu mă mai destinde scrisul în carnet. Am nostalgia zilei de duminică când i-am scris lui I. o scrisoare adevărată pe care am trimis-o ulterior.  Parcă vorbeam cu ea, în capul meu cred că chiar vorbeam. Scrisul în carnet e ca și cum vorbesc singur, mai mult mă enervează decât mă destinde. Din calmantul serilor mele belgiene a devenit o rutină obositor-plictisitoare.