TURDA MĂ’SII (9)

Târgul de miei

E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.

În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema, invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi consumate.

În spatele realității noastre urbane, aseptice și salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.

Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști. Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu, ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu lipsa de preocupare față de suferință.

În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați. Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la grămadă în remorci.

O barbarie sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon metalic legat cu sârmă.

Statul român încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione) fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.

Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat, verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.