La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


marți, 8 aprilie 2014

NOTE DE LECTURĂ


Am citit un articol de epigrafie care mi-a prilejuit următoarele reflecții despre «coafatul» unei inscripții. De multe ori munca specialistului de vârf din științele antichității poate fi comparată cu cea a frizerului. Nu degeaba ne spunea profesorul T. la curs că nu toată lumea trebuie să ajungă istoric, că ne putem face și frizeri. Nu toți istoricii sunt, însă, de comparat cu frizerii. Unii sunt hiperspecializați, aceștia sunt coafezii. Acolo unde e vorba de mici completări, ajustări, în zona completărilor și rectificărilor epigrafice, excelează coafezii. Ne putem imagina inscripția virgină ca pe un personaj hirsut care vine la frizer. Acesta face ce poate el mai bine, îl tunde, îi face o freză mișto, cu breton, cum se pricepe el mai bine. Vine coafezul și zice: freza e complet greșită și hidoasă, permiteți-mi să intervin. Aici se mai văd niște fire zburlite (i. e. nu s-a văzut un capăt de hastă de la un E, o urmă a unei hedera distinguens, etc.), bretonul trebuie dat într-o parte. Ba mai filează și niște smocuri de păr, așa de fantezie (pentru că în epigrafie e nevoie și de fantezie). Freza rămâne la fel, doar un pic mai bine coafată. Nimic, în esență, nu s-a schimbat în interpretarea inscripției, nu s-a adus nici o informație nouă, s-a mai scris doar un articol în care un coafez a pus niște frizeri la punct, le-a tras un perdaf pentru că au avut obrăznicia să încerce să tundă. Sau să citească inscripții latine....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.