EXCURSIUNI ARHEOLOGICE

De obicei duminica, în loc să mă odihnesc și să îmi încarc bateriile după o săptămână stresantă, eu mă pornesc pe coclaurile patriei după potcoave de cai morți. Cu ocazia asta părăsesc România urbană și plonjez într-o altă țară, una bine ascunsă printre dealurile și prin văile Transilvaniei. E un tărâm pe care nu ni-l arată la televizor, izolat de restul țării prin drumuri greu accesibile. Urcat în credinciosul vehicul Dacia înfrunt gropile, făgașele, drumurile comunale și chiar județene parțial asfaltate, zonele fără semnal pentru telefon sau gps unde te poți lesne rătăci și alte numeroase pericole care te pasc prin mediul rural.

Mă tot minunez, de fiecare dată, cât de subțire e pojghița de civilizație, cât e de îngustă urbanitatea de la noi. Binefacerile civilizației se insinuează, totuși,  discret. Chiar dacă ajungi acolo greu, pe drumuri desfundate (căci asfaltul se termină la intrare și la ieșire din sat), chiar dacă nu este apă curentă și focul se face cu lemne, antene disc pentru programe tv și, poate, chiar internet, răsar din loc în loc pe acoperișurile caselor. Când am ajuns într-un centru de comună dintre dealuri am crezut că am greșit adresa – era acolo un (super)market ProfiMini cu aceleași produse pe care le găsesc în orice Profi din Cluj sau de aiurea, cu frigidere cu băuturi la rece, cu mezeluri și brânzeturi, cu rafturi pline cu toate delicatesele accesibile consumistului urban. Și se putea plăti cu POS. Oricum lângă era un sediu BRD cu bancomat.

Ce te izbește mai  la o asemenea excursie rurală? În primul rând pustia, satele îmbătrânite și părăsite. Nu vezi tineri sau copii pe „drumu’ țării”, doar bătrâni care stau pe o bancă la poartă și urmăresc mașinile care trec, una pe oră. Eu știu că eternitatea s-a născut la sat și timpul diluat al bătrânilor din satele românești de azi nu face decât să-mi confirme asta zi de zi. E o liniște și un calm duminica la țară că mai că îmi vine să las tot confortul și stresul urban și să fug în tebaida rurală. Casele părăsite le vezi pretutindeni. Geamuri sparte, pereți crăpați, acoperișuri căzute, toate astea sunt semne că acolo nu mai locuiește nimeni. Proprietarii s-au stins și urmașii nu mai au nevoie de casă sau timp să o îngrijească și întrețină. În satele semi-abandonate se restrânge locuirea, ca în vreme de criză, ca în societăți aflate în colaps. Nu vreau să zic neapărat că satul românesc e în colaps, dar e sigur amenințat de disoluție după schimbările sociale catastrofice de după 1989. 

Politicienii ar trebui să descindă uneori, chiar și cu SUV-urile, în satul tradițional românesc, așa ca vodă Cuza, fără alai, cocarde tricolore și pâine cu sare. Poate ar gestiona mai bine țara asta în derivă.