Turda mă’sii (8)

Primăvara pe uliță

Mă întreb ce cred oamenii care mă văd pe stradă cu papucii veșnic murdari de noroi? Deși îi spăl, îi fac cu cremă în fiecare dimineață, când ajung la slujbă sunt înnoroiți. Probabil că își imaginează că vin de undeva dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Transilvaniei și că trebuie să vâslesc primăvara, când se dezgheață asfaltul, prin noroaie. De fapt nu e deloc așa. În mod paradoxal locuiesc pe o uliță în buricul Municipiului Turda, la câțiva pași de primărie, iar sub noroiul pe care calc zilnic este asfalt. Cum s-a ajuns în situația asta stranie?

Acum un an și ceva s-au schimbat țevile de canalizare pe stradă și s-a tăiat în asfalt un șanț lat de cca. 60-70 cm. Din acest șănțuleț a ieșit tot noroiul, tot pământul care a acoperit strada, asfaltul, trotuarul, bordurile, totul, ca într-un film vechi american SF în care o spumă, o substanță malefică, se extinde, se extinde… și nimic nu o poate opri. Cei de la Compania de Apă Arieș au astupat șanțul, cineva (nu știu cine) a aruncat în vreo două rânduri niște pietriș pentru că se scufundau roțile mașinilor în șanț, apoi totul a fost abandonat. Fosta Piață a Steluței s-a transformat într-o veritabilă uliță din Turda mă’sii.

S-a făcut și o cerere către Primărie, să aducă strada la starea inițială, semnată de toți vecinii din curte (așa se numește în jargonul vecinilor ulița pe care locuiesc, pentru că era pe vremuri, când m-am mutat aici, o piațetă foarte verde și aranjată, între trei blocuri vechi, cu copaci bătrâni, rondouri de flori, o rotondă cu un ghiveci mare din beton în centru pe care cineva îl vopsise roșu, galben și albastru, cu copii care se jucau fără să îi amenințe mașinile, cu vecini care jucau table și rummy în fața scării). Era un colț simpatic și pitoresc, desprins din alte vremuri ale peisajului urban.

Între timp rotonda a dispărut, pământul fiind în mod suspect retrocedat și vândut (noroc că a scăpat terenul de sub blocuri). Într-un semicerc al rotondei s-a construit acum câțiva ani o casă, lipită de geamurile blocurilor, în care a funcționat o vreme un bar. Unii copaci au fost tăiați, se mai văd azi doar cioturile lor imense, inestetice. Acum a dispărut și asfaltul, inundat de pământul izvorât din șanț.

Și eu umblu cu papuci cu mustăți de noroi pentru că trebuie să străbat 50 de metri de uliță, de la scara blocului până la mașină. I., mare consumatoare de papuci Ecco de piele întoarsă, refuză să înfrunte glodul și trebuie să umblu cu mașina după ea pe uliță, să o iau sau să o las să coboare pe insulele uscate.

Vreau să îl întreb pe domnul primar de ce ne lasă așa, în noroi? Să se integreze și colțul nostru dintre blocuri în peisajul urban din Turda mă’sii cu gunoaie pe străzi, case părăsite și distruse, oameni care caută în containere, câini vagabonzi adunați în haite? Turda nu e numai Salina sau zona centrală recent pavată. E spațiul în care locuim toți, cu biodiversitatea lui urbană, cu eternele noroaie de primăvară în care ne înmuiem zilnic papucii.

Note de lectură

Despre evrei și romani

Profesorul MacHugh zicea despre romani:

Ce a fost civilizația lor? Vastă, recunosc; însă josnică. Cloace, haznale. Evreii în pustie și pe vârful muntelui au spus: Este bine să fim aici. Să înălțăm un altar lui Iehova. Romanul, ca și englezul care vine pe urmele sale, a adus pe fiecare țărm pe care a pus piciorul (pe țărmul nostru nu și l-a pus niciodată) doar obsesia lui cloacală. Privea în jurul lui înfășurat în togă și zicea: Este bine să fim aici. Să construim un water-closet.

J. J. O’Molloy spune: Dar avem și dreptul roman.

Și Pilat din Pont este profetul lui, răspunde profesorul MacHugh.

(James Joyce, Ulise, 1, București, 1984, p. 155-156)

Note de lectură

Note de lectură

Am încercat săptămana aceasta să citesc adevărul ca poveste al maestrului de la Tescani / Păltiniș / NEC etc. Parabola cu Eisik din Cracovia care deschide volumul îi vrăjește și atrage pe cei care nu o știau și îi convinge de la bun început că e o carte care merită citită. Nu am terminat-o și mă străduiesc să îmi dau seama în ce registru e scrisă. E clar că exercițiul domnului Pleșu vine dinspre modernitate spre mesajul evanghelic și nu invers, și că datorează multe filologiei germane care domină subsolul critic. Nu vreau să mă pronunț în nici un fel până nu o termin, dar mărturisesc că m-am așteptat să-l găsesc citat pe Paolo Siniscalco, nu pe Frithjof Schuon, într-o carte despre parabolele lui Isus (chiar dacă e scrisă în română, pentru români).

Săptămâna asta a fost despre Isus. Am citit și cartea lui Jacques Duquesne, Isus, așezată pe drumul concilierii credinței catolice cu știința istorică și cele mai noi cuceriri ale ei. O carte unde evangheliile sunt izvoare, unde printre teologemele lui Ioan se  zărește profilul lui Isus, personaj istoric. Ca să îmi dau seama unde suntem, am vizionat parțial, în paralel, filmul lui Norman Jewison din 1973, Jesus Christ Superstar și cel al lui Mel Gibson, The Passion of the Christ din 2004. Intervalul care desparte cele două filme e imens, 30 de ani, o generație, de fapt provin din două lumi complet diferite. 

Revenind la Isus, personaj istoric, cred că e un defect profesional, dar nimic nu mă convinge mai mult decât izvorul pe care pot să pun mâna. Izvorul material, solid, arheologic, cum este inscripția lui Pilat din Caesarea Palestinei. Dacă judecătorul descris de evanghelii a călcat pe pământul provinciei romane Iudea, atunci a călcat și cel crucificat de el.   

Horbat Qesari (Caesarea Maritima), Palestina

AE 1963, 104 = AE 1999, 1681.

Singura inscripție cunoscută dedicată de Pontius Pilatus ridică, încă, probleme de interpretare. Prima lectură a lui A. Frova o punea în legătură cu cultul imperial, cu un Tiberieum (id est templul lui Tiberius):

[DIS AUGUSTI]S TIBERIEUM

[...PO]NTIUS PILATUS

[...PRAEF]ECTUS IUDA[EA]E

[...FECIT D]E[DICAVIT].

Mi se pare corectă (genială) lectura lui Géza Alföldy, acest Mommsen maghiaro-german al zilelor noastre (Pontius Pilat und das Tiberieum von Caesarea Maritima, în Scripta Classica Israelica, 18, 1999, p. 85-108) :

[Nauti]s (?) Tiberieum /

[…Po]ntius Pilatus /

[praef]ectus Iudae[a]e /

[ref]eci[t].

Adică M(?) Pontius Pilatus, praefectus Iudaeae și nu procurator Augusti, a refăcut unul din cele două faruri construite de Herodes (Irod cel Mare) pe digul portului orașului Caesarea Maritima: Druseum și Tiberieum (numite așa după moștenitorii lui Augustus, Drusus și Tiberius), aducându-l ca martor pe Flavius Josephus (Antichități iudaice, XV. 9. 6: "…cealaltă jumătate (a digului) susținea un zid de piatră prevăzut cu turnuri semețe. Cel mai mare și mai frumos se chema Drousion (lat. Druseum), purtând numele lui Drusus, fiul vitreg al lui Caesar… ". 

Așa se înfățișează inimii noastre învârtoșate adevărul ca o parabolă epigrafică. Și Pilat i-a zis: Ce este adevărul? (Ioan 18.38).

Eliade

Încercam zilele trecute să explic de ce hierofania lui Eliade, înțeleasă pe plan religios, anti-reducționist, este o categorie filosofică și nu istorico-religioasă și un preopinent m-a întrebat, sec, ce părere am, dacă epifania Fecioarei Maria la Lourdes este o hierofanie sau  nu. Trecând peste faptul că școala este laică și că el, și nu eu, a suprapus planurile am încercat să îi explic că aparițiile de la Lourdes și de la Fatima sunt două din multiplele apariții mariale care au fost semnalate în Europa după Contrareformă și propaganda iezuită centrată pe Sfânta Familie. Și că trebuie explicat totul sociologic. Că Petrache Lupu de la Maglavit nu era sfânt în perioada interbelică fără Pamfil Șeicaru, că, în ciuda faptului că s-a întâlnit cu Moșu (zugrăvit ca un Zalmoxe ortodox), a fost țăran colectivist după 1950.

Apoi mi-am amintit de fiorul mistic, de mysterium tremendum al lui Rudolf Otto, de senzația pe care o ai când îți trece prin minte că lumea nu e numai  atât cât vezi cu ochii. Că poți să vezi într-un moment niște pretendenți anonimi ca Damayantī și, în momentul următor, zeii nemuritori, fără sudoare și colb, plutind deasupra pământului.

Eliade, inventatorul categoriei homo religiosus (un dublu absolut necesar al lui homo sapiens), aștepta, după Tradiție, să-i vadă pe zei plutind diafan deasupra pământului: „Într-una din stațiile de autobuz Atena – Corint s-a urcat o bătrână, slabă, uscată dar cu ochii aprinși. Cum femeia aceasta nu avea bani să-și plătească biletul, controlorul a dat-o jos la stația următoare; era chiar stația din Eleusis. Dar șoferul nu a mai putut face autobuzul să pornească; în cele din urmă călătorii au hotărât să facă o chetă și să-i plătească bătrânei biletul. Ea a fost urcată iarăși în autobuz care, de această dată, a pornit. Atunci bătrâna le-a spus: «Ar fi trebuit să faceți asta mai devreme, dar sunteți egoiști și pentru că sunt între voi  am să vă mai spun ceva: veți fi pedepsiți pentru felul în care trăiți; veți duce lipsă până și de verdețuri și de apă!» Nu își termină bine amenințarea (…) când a  și dispărut (…). Nimeni nu o văzuse coborând. Iar oamenii se tot uitau și iar se uitau la cotorul chitanțierului ca să se convingă că biletul fusese cu adevărat vândut" (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, II, București, 1992, p. 378-380).

La ce ne putem gândi? La faptul că Demeter a apărut oamenilor în 1940, că s-a urcat în autobuz fără bilet și s-a lamentat așa cum se lamentează orice bătrână din est, "că oaminii s-o făcut răi și că Dumnezo nu-i mai rabdă"? La contemporanul Petrache Lupu? Sau la contemporanul lui Eliade, Michel Vâlsan, cel obsedat de viziunea lui Petrache Lupu? La faptul că, pe când scria la Chicago Istoria credințelor…,  profesorul Eliade n-a încetat să spere, să aștepte hierofania, ca orice homo religiosus.

Note de lectură

Duminică i-am citit o poveste lui B., după care mi-am citit și mie una.  Un episod din Mahābhārata care poate fi citit și ca narațiune independentă, Nalopākhyāna, sau povestea lui Nala. Nu vreau să mă mai lamentez că Mahābhārata nu e tradusă încă în limba noastră, că suntem un neam de păstori nenorociți a căror "epopee" e Miorița.

În continuarea preocupării mele din ultima vreme despre cum îi vedeau oamenii pe zei în cel de-al doilea păgânism, îmi notez cum i-a văzut Damayantī, fiica lui Bhīma, pe zeii nemuritori Indra, Varuna, Agni și Yama veniți să o ceară de soție.

"21. O, stăpâni puternici, Păzitori ai Lumii, luați-vă din nou înfățișarea voastră, ca să-l pot deosebi pe regele Punyaśloka.

22. Când auziră cuvintele rugătoare și triste ale Damayantīei, zeii îi dădură, după cum ceruse, putința de a-i deosebi, luându-și din nou semnele lor.

23. Deodată ea îi zări cum stăteau toți deasupra pământului, fără colb și fără sudoare, cu privirea mândră, purtând cununi proaspete."

Cât de homerică e această apariție și cât de departe de zeii în formă de statui cu soclurile lor ce bântuie visele celui de-al doilea păgânism.

ubebisme...

Anul acesta nu mi-am notat perle din lucrările scrise. Nu știu de ce, probabil că m-am plictisit și nu mă mai amuză. Din fericire am o colecție bogată din anii trecuți.

Din ciclul Dacii în provincie

"Dacii nu s-au romanizat toți deoarece unii au plecat din Dacia transformându-se în daci liberi"

"Romanizarea s-a petrecut atât de repede și datorită dorinței dacilor de a promova" (S. L., anul I)

"Apar numeroși meșteri daci ce lucrau la cererea oficialităților, lucrul făcut de ei numindu-se artă provincială."

"Pentru daci romanizarea a constituit o etapă deosebit de importantă pe toate planurile vieții. Ca o analogie dacă nu ne cucereau romanii, atunci nu aveam această limbă frumoasă." (P. A. P., anul I)

"Odată ce statul are putere absolută, dacii nu au dreptul de vot." (A. A. C., Arheologie, anul I).

"În timpul războaielor daco-romane…o parte substanțială din populația de geto-dacii au fugit și s-au refugiat în munți sau în alte regiuni accesibile, pentru a-și preveni singuri moartea de sub sabia romană. Autohtonii din provincia Dacia se resemnau de condițiile impuse de romanizare: învățarea alfabetului latin, scriere, caligrafie, asimilau și ei la rândul lor elemente de la cei care i-au asimilat pe ei. Dacii din nord-vest, influențați de cultura Köröș, aveau un trai simplu, cu locuințe lângă cursuri de apă, ceramică incizată, cu caneluri, topoare Picock, nu luau multe influențe dinspre provincia Dacia".  (C. M. A. Istoria artei, anul I)

"Cea mai importantă sursă obținută din agricultură era porumbul. Pe lângă se mai cultiva și viță-de-vie din care se făcea vinul. (…) În secolele II-IV d. Hr. dacii se ocupau și de prelucrarea lutului, pentru a obține oale de lut (…). Alimentația de bază a dacilo, geților, costobocilor, carpilor și a autohtonilor din provincia dacia era bazată pe porumb și ceai dar și bere și vin."  (D. M. N., Arheologie, anul I)

"După război mulț romani s-au mutat la provincia noua, Dacia, și pentru asta poporul dac și poporul roman s-au mixat." (C. C., anul I)

"Populația Daciei romane a fost alcătuită din daci cuceriți și din coloniști romani. Mai trăiau acolo și câteva greci dar foarte puține"

Din ciclul Geografia patriei

"Ulpia Traiana avea două artere principale: una verticală numită kardo și una orizontală numită decumanus. " (S. L., anul I)

"Numeroase edificii romane au fost ridicate în vederea comemorării amintirii unui conducător roman. Un astfel de edificiu a fost ridicat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, numit Tropheum Traiani." (P. A. P., anul I)

"În primul război dacic a lui Traian a fost construit un pod ce aparținea lui Apollodor din Damasc și care făcea legătura dintre Dunăre și Marea Neagră." (A. T., anul I)

Din ciclul Zalmoxit

"Dacii se bucură de acest privilegiu și încep să-și construiască temple pentru a se închina la divinități, adică la Zamolxis care le îndeplinea orice dorință cerută, dar care va fi neînduplecător atunci când Prometeu fură focul de la zei și le dă oamenilor revoltați. Zeii mâniați îl crucifică pe Prometeu iar noaptea venea un vultur și îl ciupea până când rămânea fără piele, dar pielea se refăcea din nou. (A. T., anul I)"

În afara categoriilor:

"Tăblițele cerate…s-au păstrat datorită condițiilor de mediu favorabile (apa era amestecată cu vitriol)." (M. M., anul I)

Și ultima, favorita mea:

"Am citit despre Tezaurul de la Pietroasa (Cloșca cu găini de aur)." (S. A., anul I)

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (3)

Iată și un alt motiv pentru care nu mă interesează politica. În contact cu politicul se developează prostia, servilismul și imbecilitatea aproapelui. Orice poveste cu politicieni este despre stăpâni de sclavi și sclavi, boieri și iobagi, patroni și clienți.

Azi locul meu de muncă s-a infestat cu politicieni și eu n-am mai avut loc. Un anume domn Verheugen de care uitasem (din fericire) a devenit doctor honoris causa la UBB. Nu e vina lui. Au descins, cu această ocazie și alte mărimi de la centru, clonele lui Năstase la care făceam aluzie în textul anterior, Ponta și Corlățean.

Cred că atunci când împăratul de la Roma a venit în Dacia provincialii nu s-au agitat așa cum au făcut-o responsabilii cu pâinea și sarea de la UBB. Au dat probabil caii cu cremă de ghete pe copite, dar nu cred că au plantat flori iarna.

În fața clădirii centrale de pe str. Kogălniceanu 1-3 era o groapă (se citește sondaj arheologic) făcută în octombrie – noiembrie anul trecut și lăsată deschisă. Cu toate că era protejată cu panouri, începea să se umple cu pet-uri și pungi goale de chipsuri iar movila de pământ de lângă ea era cam inestetică.  Groapa a fost astupată urgent ieri iar în pământul negru proaspăt au fost plantate niște flori. În luna februarie. Pe scări, în fața intrării principale, au fost puse două ghivece mari cu doi brăduți. De la ușă până în Aula Magna, covor roșu. Nu am nimic cu covorul roșu, cu festivismul exagerat, dar nu înțeleg cine și-a imaginat că pe scări, în fața intrării principale, stau iarna ghivece cu plante. De ce să pui ghivece pe scări? Îmi aduc aminte când Gerhard Schroder a fost să viziteze mormântul tatălui său, Fritz Schroder,  soldat nazist mort în al doilea Război Mondial, în Ceanu Mare, jud. Cluj, autoritățile au asfaltat drumul și i-au făcut și un monument fain. Suntem un popor cu reflexe de slugi, avem slugărnicia în memoria din genă.

Pe fosta stradă a Lupului, actualmente Mihail Kogălniceanu, parcarea era blocată de dimineață. Niște nefericiți și-au lăsat 5-10 minute mașinile în fața grădiniței de la Iozsa Bela, atât cât să-și îmbrace copiii în șorțulețe. Pe când au coborât erau deja ridicate de prompta poliție locală. Că doar urma să vină Ponta la 11 și era deja 9.

Pe la 10.30  vreau să intru în clădirea centrală, cu treabă. Era lume strânsă în față, caruri de filmare de la televiziuni, profesori, studenți etc. Urc pe scări și dau să intru când mâna lungă a unui spp-ist mă oprește. Era un tip între 50-55 de ani, cu palton negru cu un walkie-talkie sau așa ceva în mână. Mă întreb după ce criterii îi aleg pentru că îmi dau seama că nu pot să-l descriu. Mutră comună, păr negru, proaspăt ras. Mă întreabă: unde mergeți? La Universitate, zic eu. Nu puteți intra, zice el. Cum nu pot intra? lucrez aici, insist eu nu prea convins. Aveți invitație pentru eveniment?, continuă el. Ce eveniment?, fac eu pe prostul, după care îmi dau seama că e inutil să mai insist. Și-am plecat gândindu-mă cum îmi ocupă politicul spațiul vital. Mai târziu m-am bucurat când am văzut copiii cu pancarte care s-au sustras vigilenței spp-istului meu. Oare aveau invitații la eveniment?

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (2)

Reafirm că politica mă lasă rece, că nu mă interesează și că încerc să trăiesc făcând abstracție de faptul că țara este guvernată politic. Periodic însă, agresiv, decizia politică pătrunde în universul domestic și tulbură apele. Și atunci mă revolt și revolta mea se materializează într-un gest de lehamite neglijabil, cum ar fi scrisul pe blog.

De data aceasta m-a enervat un simplu zvon, anume că și anul acesta înscrierea copiilor la școală în clasa zero sau pregătitoare se va face tot în funcție de străzi arondate școlilor. Adică la școlile bune din centrul Clujului se pot înscrie doar cei care locuiesc pe străzile arondate acestora, iar eu trebuie să-mi înscriu copilul la o școală din Turda mă’sii. Zvonul s-a propagat repede printre părinți și a creat un val de isterie. Dacă anul trecut când s-a aplicat acest principiu cu finanțarea urmează elevul și înscrierile s-au făcut în funcție de zone arondate, multă lume și-a făcut flotant în centru, acum zvonul spune că nu mai e voie cu flotant, că se pot înscrie doar copii ai căror părinți au buletin la adresele respective. Ca și cum ar fi posibil așa ceva? Dar să presupunem, prin absurd, că ar fi posibil. Mă întreb atunci dacă nu reintrăm într-o logică totalitară, când politicul terorizează cetățeanul.

1. O decizie politică proastă a lui Funeriu și cetei lui de reformiști, anume introducerea principiului finanțării per elev și în sistemul preuniversitar creează distorsiuni care amenință sistemul: migrarea elevilor spre școlile centrale care oferă învățământ calitativ și lipsa lor din școlile de cartier, care astfel sunt amenințate cu dispariția.

2. Pentru a contracara fenomenul migrației se ia o altă decizie  politică proastă: îngrădirea migrației (provocate de prima decizie) prin obligarea cetățeanului să își înscrie copilul doar la școala lângă care, din hazard, locuiește. Cetățeanul refuză și driblează decizia obținând o luare în spațiu (flotant) de la o cunoștință, un prieten sau de la un necunoscut (contra cost, 100  de euro, de exemplu).

3. Urmează, zice zvonul, o a treia decizie politică proastă: nu mai e voie nici cu flotant, trebuie buletin. Aici se vede logica totalitară, escaladarea interdicției, terorismul de stat împotriva cetățeanului, iobăgia modernă, legarea de glie, copiii României de azi ca niște adscripti glebae.

Cu ce sunt eu vinovat că Funeriu a luat o decizie proastă? De ce asta antrenează o cascadă de decizii proaste? Poate pentru că nu are cine lua decizii bune, pentru că politicul e populat de incompetenți. Zicea un banc că există clasa întâi, clasa zero și, sub aceasta, clasa politică. O clasă care nu se schimbă, cu politicieni care se autogenerează, ca niște celule defecte, cancerigene. Cei care ne conduc azi nu sunt decât clonele celor de acum zece ani. Asta e victoria lui Adrian Năstase asupra poporului român. 

note zilnice

În imaginea din stânga sus este reprezentată o camee care are pe fața principală un desen cu o mână care ține cu două degete (degetul mare și indexul) o ureche, iar deasupra apare o inscripție cu caractere grecești: MNHMONEUE. Există una similară descoperită în Dacia sudică, o antică văzută și fotografiată de Dumitru Tudor la un țăran din Reșca, comuna Dobrosloveni, jud. Olt (antica Romula) (IDR II 488). Piesa este o amuletă magică, atât desenul cât și inscripția fac aluzie la același lucru, la memorie, la aducere aminte, dat fiind că anticii localizau centrul memoriei în ureche (Plinius, Nat. Hist., XI , (103), 251: Est in aure ima memoriae locus…), iar inscripția se traduce prin imperativul "amintește-ți!".

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Cântarea științifică a României

Ieri s-a afișat competiția de proiecte de cercetare CNCSIS și am obținut un jenant loc 55 din 63 de proiecte depuse. M-a contrariat un pic punctajul mic pe care l-am obținut, dar apoi, după ce m-am regăsit în coada listei în compania prietenilor mei cu doctorate franțuzești, m-am liniștit. Fără ipocrizie îi felicit pe premianții cunoscuți sau necunoscuți pentru că au reușit să ghicească răspunsul, soluția bună pentru obținerea finanțării, în haosul și degringolada care stăpânește România de azi.  Se va alege praful de țara asta dacă se continuă așa, fără repere, fără criterii, cu niște pretinși evaluatori străini pe care engleza aproximativă îi demască ca fiind români sau cu niște savanți din lumea a treia care acceptă pentru 100 de euro să își dea cu părerea despre niște proiecte dintr-o țară în curs de dezvoltare. Nu înțeleg de ce A. B. și D. D. patronează mizeria asta. S-au vândut și ei pe doi cartofi.

Poate că a fost și vina mea că am propus un proiect extras din puțul gândirii nord-americane.  Am crezut că, dacă am fost bun și competent să lucrez într-un asemenea proiect în Québec, pot să încerc să colonizez tematica asta nouă și în România. Probabil că m-au evaluat ceva specialiști veritabili care toată viața au studiat doar coaiele râmei și care au crezut că ceea ce propun eu sunt avioane. Eu am vrut să-mi tai drum prin pădure și ei au crezut că nu văd cărările.

Poate că e mai bine așa pentru că în ultimul timp eram cam prins de jocul ăsta absurd, să public doar în anumite reviste care sunt cotate ISI sau ERIH A și B, să obțin punctaje pe care să le convertesc în bani prin nu-știu-ce eligibilități pentru proiecte sau habilitări și avansări pe scara ierarhică a carierei didactice. De azi o să public în ce revistă vreau și la ce editură vreau, cotată sau necotată, pe care o să le apreciez eu singur, fără ajutorul criteriilor CNCSIS și al comisiilor pe care le va spăla următorul val.