NOTE DE LECTURĂ

MILENIUL ÎNTUNECAT

Sunt mulți ani de când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat la nordul Dunării de Jos între plecarea romanilor și întemeierea statelor medievale românești. În așa-zisul mileniu întâi, cuprins, de fapt între cca. 300 și 1300. Acum câțiva ani, pe drumul spre biserica din Densuș, dl. M. m-a întrebat ce cred despre istoria epocii, despre continuitate, despre etnogeneza românilor. I-am zis că nu știu nimic, că toate eforturile pe care le fac sunt pentru a înțelege ce s-a întâmplat în această eră, în ciuda tăcerii izvoarelor scrise și a opacității celor arheologice. Un spirit afin și un prieten, dl. M. a zâmbit și am priceput că mi-a iertat deconstrucțiile tezelor oficiale, teoriile sacrilege și avânturile tinerești ce puteau părea unora «roesleriene».

Sunt zece ani de când încerc să spun altora ce s-a întâmplat. Și pentru a nu cădea în impostură, dat fiind că nici eu nu știu, le spun ce nu s-a întâmplat. Ce au zis alții că a fost și de ce, de fapt, nu e așa.

Ieri a fost dezvelit bustul lui Kurt Horedt, la 100 de ani de la nașterea sa. Îmi place să cred că școala lui continuă, indirect, și azi. Fără îndoială Horedt a fost cel mai important arheolog român al epocii migrațiilor și al Evului Mediu timpuriu, cel mai aproape de înțelegerea acestora. A publicat Siebenbürgen im Frühmittelalter în 1986, în Germania, departe de constrângerile ideologice ale național-comunismului ceaușist. S-a distanțat de viziunea continuității românilor, dar a făcut-o într-o manieră care aducea a revanșă.

Mi-ar place să știu ce credea în realitate Kurt Horedt și cât a înțeles din epocă creatorul cronologiilor cu care lucrăm și părintele mai multor grupe culturale din Transilvania migrațiilor.

Cel puțin mi-am dat seama că nu este posibil să înțelegi ceva în interiorul paradigmelor interpretative și metodologice actuale, că este absolut necesar să te situezi în afara lor. Paradigma interpretativă «daco-romană» te obligă să vânezi autohtoni pornind de la criterii artificiale și atribuiri forțate și unilaterale și să împarți subiectul de studiu în două compartimente care nu se ating, cel al autohtonilor (latinofoni) și cel al alogenilor (diverse specii de migratori). Această viziune discriminată, conduce la scrierea a două istorii paralele, scindate, în același spațiu geografic, dintre care una este, obligatoriu, imaginată complet.

Paradigma metodologică a secolului XX, așa numita Siedlungsarchäologie sau Culture History, a cărei axiomă este că «zone culturale bine definite din punct de vedere arheologic corespund, fără îndoială, unor zone locuite de popoare sau triburi», sau mai pe scurt «cultură arheologică = etnie», conduce la identificarea tuturor alogenilor posibili și la transformarea acestui spațiu într-un carusel al migrațiilor. O altă istorie imaginată populată cu barbari care se succed cu rapiditate, disputându-și ruinele unei lumi trecute.

Obsesiile noastre moderne, daco-românismul, panslavismul și pangermanismul, generatoarele acestor interpretări și metode au obnubilat istoria reală. Mișcarea retrospectivă a adevărului a populat spațiile de etnogeneză cu strămoși volatili, care azi, odată cu erodarea identității daco-romane, se topesc ca fumul.

Un arheolog atent poate identifica la nordul Dunării de jos societăți stabile și complexe, care evoluează sincron cu cele din spațiul Europei centrale și de est. Continuitățile lor sunt și continuitățile noastre, dar împărțim și discontinuitățile. Civilizația s-a reîntors în protoistorie peste tot în Europa, nu doar la noi. La noi e poate un pic mai multă «muțenie» ca în altă parte, dar în nici un caz «letargie și beznă».

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme, un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?

În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în «cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (5)

De multe ori am senzația că în trecut eram mai deștept. Așa că notez o amintire din 1999, când dreapta politică în România era o glumă, dar mai puțin proastă ca acum.

8 martie 1999, sala Ion Mușlea, BCU Cluj. Am audiat azi simpozionul «Dreapta între adevăr și mistificare», organizat de Clubul Dreptei (adică un partid care are atâția membri câte scaune într-un autobuz, Partidul Alternativa României). A vorbit Vasile Dâncu de la Sociologie (notă 2014: ulterior membru proeminent al grupului Cluj al PSD) despre axa dreapta – stânga și necesitatea «psiho-sociologică» a poziționării fiecăruia într-una din părțile spectrului. A vorbit apoi oratorul de serviciu din Cluj, Ovidiu Pecican, despre confuzia stânga – dreapta în istoria modernă a României și criteriile fluide în separarea culorilor spectrului politic. Au mai luat cuvântul doi membri de partid (unu’ Stoenescu și un asistent de la Științe Politice). În sfârșit, ultimul, a vorbit invitatul special, Varujan Vosganian, liderul PAR. Ce diferență între discursul intelectual al universitarilor clujeni și monologul demagogico-politico-electoral al lui Varujan. Gesturi largi, bruște, exclamații, exemple percutante culese din cotidian (ceva cu un meci de fotbal) ale unui personaj agresiv și teatral. A întrebat: există dreapta românească?, după care și-a scos buletinul și a răspuns, tot el – acest buletin certifică că eu exist, și, dacă exist eu, există dreapta românească! Nici nu știe câtă dreptate avea: la asta se reduce Partidul Alternativa României (notă 2014: își mai aduce cineva aminte că a existat?), și așa-zisa dreaptă românească, la Varujan Vosganian, senatorul cu declarațiile lui, elitist-capitaliste. A lipsit o definitio doctrinae. Vosganian a încercat să schițeze câte ceva, dar s-a pierdut în divagații inutile. Am reținut: elitism, liberalism economic, redefinirea și construirea proprietății, demnitate națională (cu insistență pe faptul că lipsește din discurs orice nuanță de extremism, fascism, exclusivism pe criterii etnice).

NOTE ZILNICE

Ce înseamnă să vezi un oraș, un loc nou? Când l-ai văzut cu adevărat? Traversându-l cu mașina vezi doar semne de circulație, treceri de pietoni și o succesiune rapidă de clădiri și peisaje. Vezi un oraș când te plimbi un pic prin centru, o oră, în viteză, intri într-o librărie, într-un magazin oarecare, bei o cafea la o cafenea din centru, te învârți un pic prin parc sau prin piața centrală și te zgâiești la clădirile mai frumoase? Să zicem că da, un pic, îi iei pulsul. E clar că nu sunt un bun turist. Nu îmi plac circuitele și descinderile scurte în locuri noi, nu îmi place sightseeing-ul. Fiind ardelean cu reacții lente și mai încet la minte (cum zice stereotipul) trebuie să stau un pic mai mult, să mă dumiresc, să simt pulsul și zumzetul unui oraș, să simt gustul cafelei, să cântăresc din priviri oamenii de pe stradă. Să decid, pe îndelete, dacă îmi place sau nu. În străinătate îmi ia mai mult, de-abia după o lună încep să înțeleg câte ceva.

Fructe 2013

iunie

august

septembrie

octombrie

De ce nu mă interesează politica (4)

57. Con la rettificazione si governa lo Stato, con la strategia si impiegano le truppe, con il non-fare si conquista l'impero (...).

58. Se il governo è poco attivo, il popolo è semplice e onesto. Se il governo ficca il naso dappertutto, il popolo è pieno di difetti.(...)

60. Governare un grande paese è come friggere dei pesciolini. (...)

65. Se il popolo è difficile da governare, è perché sa troppe cose. Perciò, chi governa uno Stato per mezzo del sapere è una sventura per quello Stato (...).

(LAO-TZU, Tao-teh-ching)

NOTE DE LECTURĂ

1. Am citit o carte despre daci și romani, scrisă acum câțiva ani de o doamnă arheolog care-și compensează ignoranța prin agresivitate și lecții moralizatoare pentru toți colegii. E reprezentativă pentru o întreagă generație prinsă într-un cerc vicios, o generație care s-a îndepărtat de surse și care nu a avut alt proiect decât acela de a demonstra aserțiunile maeștrilor. Niște istorici pentru care ceva era adevărat pentru că așa a zis Daicoviciu Bătrânu’ sau Hașu, iar ce scrie în izvorul antic e cu totul secundar și lipsit de importanță. Generația anterioară, post-pârvaniană, a analizat sursele, a stabilit prioritățile și misiunea și a trasat direcțiile. Dacii și geții sunt același popor, sunt strămoșii originali și iluștri ai românilor moderni, au creat un stat interesant, ceva între o uniune de triburi barbare și un regat elenistic. Religia lor era și ea specială, un monoteism zalmoxian de comparat cu iudaismul (sau chiar cu creștinismul) care îi făcea foarte îndărătnici și viteji (și drepți, vezi epitetele formulare de la Herodot - andreiotatoi kai dikaiotatoi). Dacii erau numeroși, atotprezenți și rezistenți, sunt tulpina perenă a acestui spațiu, romanii sunt doar altoiul nobil. Dacii au supraviețuit masiv cucerii romane și transformării in formam provinciae, trebuie doar găsiți. Trebuie convins tot mapamondul că ei există, că au lucrat ceramică cu mâna de câte ori au avut ocazia, că s-au incinerat așa cum au făcut și moșii și strămoșii lor. Trebuie, deci, căutați cu obstinație, deși, din perspectiva arheologului de azi, par la fel de volatili ca inorogul invizibil roz (i.e. Invisible Pink Unicorn) despre care unii cred că există, deși nu l-a văzut nimeni.

Istoricii români ai antichității sunt specialiști în cunoașterea precară a surselor și tratarea lor selectivă. Asta e o scădere care transcende generațiile. Știm că dacii și geții vorbesc aceeași limbă pentru că ne spune Strabo (un geograf a cărui operă compilativă s-a păstrat prin hazard și pe care nu o citează nimeni în vremea lui sau în veacurile de după). Și îl credem, dar nu și pe pe Iordanes care zice că goții se numeau în vechime geți.

2. Ce credeau romanii contemporani despre identitatea dintre geți și daci ne arată, de pildă, Augustus, în testamentul său politic.

Res Gestae Divi Augusti, 30.2:

Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspiciis uictus profliga/tusque es[t et] postea trans Danuuium ductus exercitus meus Dacorum /  gentes imperi[a p]opuli [R]omani perferre coegit.

Danuvius este Dunărea noastră pe care grecii o numeau Istros. Și în varianta greacă a inscripției numele propriu Danuvius este înlocuit cu termenul grec, Istros. Atunci, cei care au trecut dincolo de Istru sunt, în textul tradus, geți, sau nu?

30. 2. Oá ™pe…|tade D£kwn diab©sa poll¾ dÚnamij ™mo‹j a„s…oij o„w|no‹j katekÒph. Kaˆ Ûsteron metacqn tÕ ™mÕn str£|teuma pšran '/Istrou t¦ D£kwn œqnh prost£gmata || d»mou `Rwma…wn Øpomšnein ºn£gkasen.

Surpriză! Nu sunt geți, rămân daci. Danuvius / Istros este trecut de Daci (Dakoi) nu de geți (Getai). Poporul unic geto-dac, care depășește limitele regionalismelor tribale, este un concept imaginar prin care românii celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și-au definit strămoșii, prin imitațiune, după model franțuzesc. Geto-dacii sunt, în fond, celții noștri. 

 http://www.fonts101.com/search/greek

NOTE ZILNICE

Labor improbus omnia vincit. Mă întreb cât poate fi de naiv cineva azi, în România, dacă își imaginează că se mai poate ghida după zicala asta vergiliană. E ca și cum ai confunda realitatea de azi cu o ecranizare hollywodiană a Georgicelor. Cum să muncești cinstit când totul este intrigă, mașinațiuni, alianțe și scheme de acces la resurse și bani? Adică poți, dar în gol și fără nici un rezultat. Într-un asemenea mediu nu are cine valida rezultatele muncii cinstite. Pentru că ariviștii, linge-blide, proștii cu funcții nu au nevoie de criterii valorice clare, ci de criterii formale, instabile, schimbate din doi în doi ani. Legile trebuie croite după ei, făcute și desfăcute continuu cu un singur și unic scop: să păstreze status-quo-ul, poziția privilegiată la masă, cu pâinea și cuțitul în mână. Mă întreb cât sunt de vină cei care au tăcut, au stat fără reacție până când în jurul lor s-a umplut lumea de proști, de nu mai au loc să respire de ei.

NOTE DE LECTURĂ

Îmi vine greu să citesc cărți de istorie (alta decât cea antică), scrise de istorici cu școală și metodă. Dar citesc cu plăcere mărturii din epocă. Am citit recent Memoriile Principelui Nicolae Suțu, mare logofăt al Moldovei (1798-1871, București, ed. Humanitas, 2013. Prima parte chiar mi-a plăcut și am parcurs-o cu interes. În a doua, acolo unde politica a acaparat preocupările și însemnările lui Nicolae Suțu, am citit mai greu. Pe de o parte politica nu mă interesează, pe de alta însemnările lui începeau să semene cu o carte a lui Leonid Boicu despre chestiunea dunăreană.

Copilăria lui constantinopolitană m-a transpus într-o lume complet străină, dispărută. O lume levantină, din romanele lui Kadare, care a contat mult pentru N. Suțu (sau așa am ales eu să citesc memoriile, în cheia asta psihanalitică a formației fanariote).

M-au amuzat un pic descrierile partidelor de vânătoare, care revin în diferite părți din tinerețe. Un sport dus până la obsesie de o clasă decadentă (de fapt în curs de extincție, dar nu știa asta, o putem preciza noi, post festum). Un unchi mare al autorului a făcut la 95 de ani un atac de apoplexie care i-a lăsat mâna stângă vânătă și chircită. Ce-și dorea acest Mihai Ghica: "Dacă ajung,.., ca până vara viitoare să ridic mâna până la ochi, o să mai împușc câteva prepelițe!" (p. 78-79).

Autorul e simpatetic cu o altă categorie socială în curs de extincție: nobilimea maghiară din Transilvania. Petrece în 1821 o vacanță la Mehadia unde cunoaște "o contesă Bethlen, dizgrațioasă la trup, dar cu chip plăcut..!?", după care în anul 1822 vizitează, cu treburi, Clujul și este invitat de o seamă de familii maghiare (a contelui Bánffy, a baronului Józsika). Fermecat de primire face descrieri măgulitoare și idilice ale acestor vizite care contrastează cu mărturiile din epocă[1]: "pretutindeni mesele erau somptuoase și vinurile atât de vestite ale Ungariei servite din belșug". Nicolae Suțu observă și că "pe atunci domnea printre unguri un entuziasm general pentru cauza grecilor", materializat prin toasturi și nume grecești date copiilor unguri (p. 93).

Mutat la Suceava, Cernăuți și Iași, împământenit prin căsătorie, Nicolae Suțu începe o nouă viață în Moldova, dominată de politică, muncă administrativă și sportul lui favorit, vânătoarea. În jurul Iașului sau la moșia familiei de la Pungești (unde se va protesta două sute de ani mai târziu împotriva extragerii gazelor de șist) el decimează, uneori cu sadism, populația de prepelițe și iepuri. Descrie apoi, în detaliu, o lungă perioadă de activitate, complet neinteresantă, de muncă administrativă în slujba domnilor pământeni regulamentari, Mihail Sturdza și Grigore Ghica. O viață cu suspans și adrenalină din cauza furnicarului de intriganți care zumzăie în jurul curții domnești. Nicolae Suțu se descurcă, cade întotdeauna în picioare, redactează corespondența privată și este confidentul domnilor. Și pentru că el este autorul memoriilor evident că are întotdeauna dreptate și urmează, fără abatere, drumul cel bun. 

Originea grecească și pro-rusismul lui Suțu îi determină miopia politică. Combate politica școlară a a lui August Treboniu Laurian, inspector general al școlilor Moldovei între 1852-1858: (p. 207-208) "…n-am găsit nimic național în făgașul imprimat studiilor de domnul Laurian. S-a străduit, e adevărat, să inspire oroare față de panslavism, dar în loc a introdus elementul transilvănean curat. Prin extinderea naționalității române, incompatibilă cu condițiile politice în care se afla țara, el a înghițit și a șters naționalitatea moldoveană și a inoculat în mintea generației prezente germenii unor aspirații în mare parte utopice, pentru că realizarea lor depășea sfera însăși de acțiune a națiunii și ele nu puteau intra în prevederile gândirii celei mai îndrăznețe decât ca o consecință întâmplătoare a unei răsturnări totale a echilibrului actual". Peste două generații s-a văzut limpede că s-a înșelat asupra viitorului naționalității moldovene. Unirea, Cuza, comisia de Focșani completează sfârșitul poveștii. O carte englezesc de plicticoasă despre sports and politics.

---

[1] Vezi, de exemplu, mărturia (citată de editor, p. 402, n. 53) contelui Széchenyi István din 1821 care descrie vizita la Bánffy Farkas din Huedin : "…am fost cuprins de o mirare foarte mare din pricina murdăriei gazdei și slugilor… Bánffy Farkas arăta ca un renegat turc, nemaipăstrând nimic din credința și portul său, pus pe vrăjmășie. Gospodina, fată drăguță, de vreo 19 ani, zăcea cu fierbințeală, pe jumătate goală, cu totul familiar, în camera vecină, pe un cearceaf nespus de murdar… ".

NOTE ZILNICE

Trăiesc într-o lume paradoxală și agresivă și mă amăgesc că asta nu mă afectează, că abuzurile cotidiene nu mă consumă nervos. Că realitatea topsy-turvy e normalitatea de azi, populată cu neanderthalieni precari, înfometați și schizoizi. Cei din jur par antrenați într-un șuvoi anarhic în care nu trebuie să fi prins. Iar dacă totuși ești prins, stai liniștit și ferește-te de coatele lor frenetice…