La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 23 februarie 2011

LA STÂNGA!

O zi în Hyperboreea

Afară, de cum am scos capul, apărură nouă bărbaţi îmbrăcaţi în togi lungi şi pedant drapate, care m-au salutat, eu răspunzându-le la salut în limba strămoşilor mei, ceea ce pentru ei părea ceva destul de bizar şi greu de crezut, după care unul dintre ei mi-a făcut un semn leneş cu mâna şi i-am urmat pe un drum pietruit impecabil cu dale care se îmbucau atât de perfect încât firele ierbii nu puteau răsări, drum care ne-a dus într-o aşezare, caracterizată sumar cel mai potrivit prin cuvântul simetrie, fiind lăsat să aştept într-o încăpere slab luminată până ce un bărbat înalt, deşirat, cu o faţă osoasă şi părul albit la tâmple, care mi-a urat bun venit în limba strămoşilor mei chestionându-mă, totodată, asupra scopului vizitei mele inopinate, la care întrebare eu neştiind ce să răspund, am spus simplu, “curiozitatea, curiozitatea de a afla cum sunt locuite şi organizate aceste ţinuturi”, răspuns ce trebuie că l-a mulţumit pe interlocutorul meu, care, plin de solicitudine, mi-a răspuns că aici nu există naţiuni, în societatea lor fiind înlocuite cu hexagoane, unităţi teritoriale, şi fiecare hexagon asigură necesităţile materiale ale locuitorilor săi, care muncesc pentru binele comun, pentru bunăstarea generală, “este”, zice el, “o comunitate de bunuri”, sintagmă care pe mine m-a făcut să exclam “victoria socialismului, trecerea de la imperiul necesităţii la imperiul libertăţii”, după care uşurat vroiam să aflu cum este organizată munca, dacă este în comun sau individuală, întrebare la care interlocutorul meu răspunse că: “fiecare are un loc de muncă numai al lui, propria lui celulă-hexagon, dar că această activitate este impropriu numită muncă, în fapt fiecare contribuind după puterile şi priceperea sa la progresul general al societăţii, fiecare căutând soluţiile optime în problemele apărute în câmpul specialităţii sale, deci fiecare munceşte-gândeşte nu pentru a dobândi ceva pentru el însuşi, ci pentru atingerea ţelului colectiv - progresul, pentru că doar progresul, desăvârşirea speciei umane prin raţiune, poate fi considerat ţelul ultim, nu-i aşa?”, întrebă el, dar eu continuam să îmi exprim nedumeririle, probabil pe un ton total nepotrivit: “...dar, în aceste condiţii cum poţi asigura necesităţile materiale, hrana, confortul, bunăstarea în general?, cine face munca fizică, pentru că cineva trebuie să o facă, şi dacă cineva face muncile umilitoare şi alţii profită, atunci nu este egalitate, când privilegiaţii, clasa stăpânitoare, fac muncă intelectuală şi beneficiază de avantajele şi confortul hexagoanelor, iar în agricultură şi ateliere munca e făcută de poporul muncitor exploatat, atunci e ca în sclavagism, societatea care, după cum a spus gânditorul acela burghez, Nietzsche, a asigurat cel mai bine dreptul clasei stăpânitoare la o viaţă fără muncă şi drept urmare cerea să se alcătuiască o nouă orânduire care să asigure noii elite stăpânitoare condiţiile de viaţă ale vechilor proprietari de sclavi, ceea ce ar însemna în cele din urmă propovăduirea sclaviei pe veci pentru poporul muncitor”, i-am spus toate acestea pe nerăsuflate, dar el nu părea mişcat şi răspunse senin că nu l-am înţeles, tocmai fiindcă nu l-am lăsat să termine, deoarece, zise, “munca fizică a oamenilor aproape că nu mai există” (ah, ce uşurare) “natura oferind spontan toate cele necesare vieţii, datorită unei binecuvântări zeieşti care s-a abătut asupra acestor insule nordice, singurele inconveniente implicându-le doar culegerea roadelor acestei supraabundente naturi”, lucru pentru care m-am declarat mulţumit de această evoluţie a structurilor social-economice, dorind totuşi să mai aflu câte ceva şi despre mentalitatea şi sensibilitatea acestei societăţi, lucruri pe care le-am aflat degrabă de la interlocutorul meu ce mi-a răspuns că “aici nu sunt artişti, poeţi, scriitori, ci, fiecare om în hexagonul său, este un artist şi un poet, fiecare îşi eliberează potenţele creatoare prin intermediul tuturor formelor artistice de exprimare, fiecare produce artă, iar cei mai buni, vârfurile, sunt un exemplu, un model de urmat de către ceilalţi, pentru că aici arta nu este redarea realităţii” (care, fie vorba între noi, este redusă la geometria hexagoanelor), “ci recreerea ei, arta de aici irumpe din inconştient, omul fiind chemat să recreeze natura după măsura impulsurilor lui interioare, dar, cu toate acestea, eforturile fiecăruia se înmănunchează, fiecare este o piesă din angrenajul evoluţiei artistice, şi, în final, fiecare aduce ceva în plus la progresul omenirii, care este, nu-i aşa, scopul final”, şi repetarea acestei idei cum că progresul ar fi scopul final m-a determinat să-l chestionez asupra credinţelor lor, anume ce cred despre existenţa unor forţe superioare creatoare ale Cosmosului şi omului, ale naturii şi societăţi, şi care forţe superioare continuă să le guverneze prin legi primordiale, imuabile, dacă aceste credinţe ale lor sunt, cumva, instituţionalizate?, ca să aflu, din nou cu surprindere, că aici nu există doctrine şi biserici, care s-au stins datorită rigidităţii şi ineficienţei lor în societatea hexagonală, unde fiecare poate să-şi închipuie, după nevoile sale sufleteşti, un zeu compatibil cu el însuşi, fiind în definitiv şi aceasta o formă de artă, “iată, deci”, mai zise “cum este de fapt o societate egalitară, perfectă, o societate unde omul munceşte-gândeşte nesilit şi unde nu este îngrădit de nici un fel de restricţii în gândirea sa, unde fiecare poate să creeze-recreeze ceva numai pentru el, o societate unde fiecare trăieşte singur şi toţi împreună spre progresul şi bunăstarea tuturor...” perora el, dar tocmai atunci un ţârâit strident îl întrerupse, ah!, zise, “un conflict de muncă, sau, dacă preferi, o grevă a culegătorilor de mere din acest hexagon, căci aşa cum am spus, fiecare hexagon este specializat pe un anumit tip de cultură agricolă, apoi produsele se schimbă nemijlocit între hexagoane, după necesităţi...”, “bine, bine”, l-am întrerupt, “dar ce doresc culegătorii de mere proletari?”, “a, un fleac, reducerea zilei de muncă de la o oră la 45 de minute”, la care eu m-am gândit că este, deci, doar aproape perfectă această societate, pentru că şi aici culegătorii sunt exploataţi de gânditori, iar lupta de clasă se ascute, şi cu aceste gânduri m-am trezit (pentru că alarma era de fapt soneria deşteptătorului meu de pe noptieră) din acest vis hiperboreic despre o societate utopică, pentru că nu aşa trebuie să fie comunismul. “Comunismul este puterea Sovietelor plus electrificarea întregii Siberii” mi-am repetat ridicându-mă leneş...

2 comentarii:

  1. swiftian vis. din pacate v-ati trezit tocmai cand devenise interesant.

    RăspundețiȘtergere
  2. nu e visul meu, ci al lui Vladimir Ilici

    RăspundețiȘtergere