La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 18 aprilie 2026

NOTE ZILNICE

Profesorul N. îmi spunea acum mulți ani că formarea în științele umaniste durează până la 35 de ani, Atunci aveam 25 de ani și mi se părea enorm să mai trebuiască să învăț încă 10. Ce nu știa profesorul N. era că acum suntem în zodia formării continue, a învățării până la moarte. Eu, de ani de zile, simt că mă tot formez și nu sunt pregătit niciodată. Că tot timpul învăț câte ceva. Nu am o problemă cu asta, îmi place să învăț. La 35 de ani am făcut o bursă postdoctorală în Canada și aveam reducere pe transport și carduri pe care scria étudiant. Și mă simțeam foarte bine în postura asta, mai tânăr un pic decît în ziua când am plecat din România. Problema cu formarea asta continuă este că nu are sens să tot învățăm până la moarte. Undeva, pe la vârsta a treia, mintea se deteriorează. De fapt se deteriorează progresiv și treptat pierzi tot ce ai învățat. Detest cărțile scrise la senectute, mai ale cele de specialitate și de memorii. Cred, totuși, că ficțiune poți scrie oricând. Dar sintezele de specialitate trebuie să fie scrise cândva când mai ai răbdare și disponibilitate. Și când poți condensa într-o narațiune cu sens tot ce ai acumulat. La fel cu memoriile. Amintirile scrise la senectutea târzie seamănă cu niște crâmpeie pierdute într-un ocean de uitare. Nu se leagă, sunt disparate și sunt scrise pe un ton patetic, care îți arată că nu mai contează nimic. Oamenii după o anumită vârstă mai au acces doar la memoria sedimentată a copilăriei și adolescenței, maxim până la stagiul militar. Apoi dintre perioada de 25-65 de ani își mai duc aminte doar că au muncit, că s-au certat cu colegii și cu nevasta și că au crescut copii. După asta urmează doar lamentațiile și regretele senectuții. Cred că memoriile târzii sunt triste per ansamblu și ar fi bine să nu le mai citim. 

joi, 16 aprilie 2026

DIN TRECUTUL SOCIALIST (10)

     Probabil că este normal să idealizezi vârsta copilăriei și adolescenței, o aurea aetas fără griji, o perioadă a descoperirilor succesive, a înțelegerii treptate a lumii. În realitate am copilărit într-o lume săracă și apăsătoare, într-un sistem închis dominat de lipsuri și de frică, anume ultimii ani ai Republicii Socialiste România și a domniei cuplului Ceaușescu. Azi sunt suficienți nostalgici ai acelui regim totalitar, perceput oarecum pozitiv ca  o epocă de stabilitate și dezvoltare. Lipsurile de atunci sunt ignorate și se accentuează succesele economice, existența unei industrii grele considerată performantă, a fabricilor și uzinelor în care oamenii munceau și erau plătiți, a urbanizării masive și apariția a numeroase cartiere de blocuri unde fiecare putea primi o locuință de la stat. Etajele intermediare erau date celor mai importanți de pe listă, parterul și ultimul etaj celor situați mai jos în lanțul trofic al societății socialiste multilateral dezvoltate. În ce măsură e criticabilă azi nostalgia acelor generații care au găsit un loc de muncă și o locuință, o stabilitate relativă care s-a evaporat pur și simplu după 1989? Era sărăcie, dar exista o oarecare egalitate în sărăcie. Lipsurile  păreau că sunt împărțite de toți, în mod egal, cu excepția unei pături subțiri de birocrație de partid și de stat care avea acces la produsele de lux: cafea boabe Alvorada, țigări Kent 100’s (așa-zisul Kent de șpagă), carne proaspătă de la măcelărie etc.

        Nu consumam cafea pe-atunci, copil fiind, dar îmi aduc aminte din familie că se bea mult nechezol (o cafea înmulțită cu orz, de la care ajungeai să nechezi ca un cal care mănâncă orz, sau cu năut și atunci se numea cafea năucită). Mai primeam și eu nechezol diluat cu mult lapte dimineața sau cicoare cu lapte, de asemenea un înlocuitor al cafelei. Am citit după 90 memoriile lui Gh. Florescu cafegiul din București și am aflat cum erau controlate de securiști pensionați (care în anii 50 au împușcat partizani prin munți) depozitele de produse de lux de import (cafea, tutun, citrice). Pentru că asemenea produse lipseau sau se găseau cu greutate au devenit produse de lux și practica socială era să fie date cadou: cafea boabe, țigări și băuturi fine, săpunuri străine, ciocolată și alte coloniale. Nu am simțit lipsa acestor produse care alimentau în general viciile adulților, dar am simțit lipsa fructelor exotice (adică portocale și banane) și a dulciurilor. La cofetării se mai găseau doar niște bomboane verzi care se topeau în galantare și se lipeau într-un corp amorf și sucuri Frucola cu gust oribil. Pepsi găseam doar pe litoral în vacanțele de vară. Banane și portocale mâncam doar la sărbătorile de iarnă când părinții stăteau la cozi sau activau diverse lanțuri ale slăbiciunii de cunoștințe pentru a le procura și pune sub brad copiilor niște portocale și banane. Am fost o generație traumatizată de aceste lipsuri. Îmi aduc aminte că în anul 2000, la 11 ani de la Revoluție, am fost cu un grup de studenți români cu o bursă Erasmus la Messina în Sicilia. Acolo la cantina studențească puteai să îți iei două fructe în meniu. Studenții italieni își luau mere sau alte fructe, noi românii luam două portocale la prânz și două portocale seara. În scurt timp toți aveam frigiderele ticsite cu portocale, pe care nu le mai puteam mânca, dar le agoniseam ca niște hamsteri speriați că o să rămână fără. În plus atunci am aflat că sunt multe varietăți de citrice din familia asta, că portocalele nu sunt de un singur fel, cum credeam noi care le vedeam rar și le mâncam cu economie.

        Azi poate să pară un moft, că niște copii pot acuza lipsa dulciurilor și a fructelor exotice și să zici că asta era o traumă. Dar cine a trăit atunci știe că asta era doar un aspect minor al penuriei și lipsurilor din anii 80. În orășelul muncitoresc unde am a făcut gimnaziul, în ultimii ani înainte de Revoluție, produsele de bază erau cartelizate. Aveam voie, ca familie de patru persoane, să cumpărăm o singură pâine pe cartelă și vânzătoarea făcea un x peste ziua aceea din cartela-calendar. De cele mai multe ori cumpăram pâine neagră și ne bucuram când la magazin găseam în câte o zi pâine semi. Pâinea semi era ceva între pâinea neagră și cea albă, pe care o vedeam foarte rar. Făina, zahărul și uleiul erau de asemenea cartelizate, ca pe vremea celui de-al doilea război mondial cum îmi povesteau bunicii. Unt și mezeluri nu se găseau deloc, de fapt. În alimentări rafturi întregi erau pline cu conserve de pește oceanic, semn că flota de pescadoare oceanice exista și se muncea acolo serios.

        Poți să zici că alimentația științifică bazată pe pâine neagră, salam cu soia, carne puțină și lipsa zaharurilor și a produselor de viciu (cafea, alcool, tutun) au produs generații mai sănătoase. În realitate se consumau mult surogatele și produsele de proastă calitate, alcool prost și mahoarcă, țigări tari fără filtru (Carpați, Mărășești, Bucegi).

        În schimb, dieta celor care aveau contact cu mediul rural era de-a dreptul neolitică. Bunicii mei locuiau la țară și lucraseră la Colectiv. Aveau terenuri în parte, pe care le mai lucrau cu copiii veniți duminică de la oraș, și primeau o cotă parte din produse, grâu și porumb. Cu ajutorul acestor cereale erau crescute și câteva animale pe lângă casă, un porc și mai multe găini, care furnizau necesarul de carne și ouă. Unii oameni din sat mai aveau și câte o vacă două și de la ei se cumpăra în fiecare seară un litru de lapte. Din făina de grâu bunica făcea în fiecare sâmbătă în cuptorul ars cu lemne și coceni de porumb patru pâini gigantice cu coaja bătută, care se mâncau toată săptămâna. Îmi amintesc și acum niște felii groase și mari, greu de ținut în mână și mușcat, cu dulceață sau cu unsoare de porc cu ceapă, pe care le mâncam în regim fast food, pe stradă jucându-ne sau povestind. Nu lipsea mămăliga în nicio zi. În fiecare seară, din făina de cucuruz bunicul meu făcea o mămăligă frecată, nu fiartă, așa că ieșea tare de se tăia cu ața. Micul dejun era mămăligă cu lapte dulce sau, eventual, griș cu lapte. Nu mai îmi aduc aminte ce mâncam la prânz, diferite ciorbe de multe ori, completate cu o felie de pâine cu ceva. Masa principală era seara când se consumau de obicei tocane de pui sau porc cu mămăligă. Spre deosebire de cafeaua naturală și ciocolata, pâinea, mămăliga și carnea nu au lipsit din meniul familiilor de la țară. Nu știu dacă această dietă neolitică bazată pe făinoase și carne, cu multă grăsime în general, era sănătoasă. Cert este că era calorică și cei ce munceau în agricultură aveau nevoie de caloriile astea.

        Din fructele din curte adunate în butoaie se producea un borhot care se distila la un cazan, numit Căldare, și se obținea o țuică din fructe, băută la sărbători, evenimente sau aniversări. La fel și vinul din struguri crescuți pe casă, în general Isabela mai aromați sau Hibrid 1100, mai puțin pretențioși și mai productivi. Nu am văzut în copilărie la țară consum zilnic de alcool, doar la ocazii speciale, deși nu lipsea niciodată din damigenele din pivniță. Cei care consumau zilnic o făceau la bufet și erau arătați cu degetul ca fiind bețivii satului. În dieta neolitică alcoolul era un ingredient necesar și acceptat ocazional în cantități moderate. 

        Desigur că noi, copiii, mâncam multe fructe. Nu banane și portocale, ci corcodușe, dude, mere, prune, pere. Am mâncat corcodușe verzi de primăvara devreme, de când se forma sâmburele și astfel obțineam vitamina C și probabil și alte vitamine. Niciun fruct din lume nu are gustul fructului rupt direct din copac și mâncat fără să îl speli. Nu se stropeau pomii sau via din curte cu substanțe chimice, cel mult cu piatră vânătă (sulfat de cupru) sau zeamă bordeleză (sulfat de cupru cu var stins). Ștergeam mărul de tricou și îl mâncam așa și nu îmi aduc aminte să fi pățit vreodată ceva din cauza asta. Teoreticienii moderni ai trăitului sănătos ar zice poate că a contribuit la creșterea imunității. Nu cred că era ok și igienic și eu am fost tot timpul atent să spăl fructele pe care i le-am dat copilului meu. Dar pe-atunci era mai multă libertate și fructele creșteau în copaci, nu în lădițe la supermarket. 

duminică, 12 aprilie 2026

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (34)

M-am uitat cu interes la alegerile parlamentare de azi din Ungaria. Deși au fost Paștele ortodoxe și am respectat tradițiile pascale a revenit permanent  în discuție acest subiect electoral. Suntem foarte aproape, aici în Transilvania, de Ungaria ca țară și de comunitatea maghiară ardeleană. Și nu pot face abstracție de preocupările prietenilor mei maghiari, a cunoștințelor și vecinilor maghiari. M-a impresionat participarea masivă la vot, cum nu am văzut în România din 1989 până azi și cred că e un lucru foarte important. Votul a fost inventat de democrația greacă acum 2500 de ani pentru ca oamenii să poată decide cine îi va conduce o perioadă limitată de timp. Statul e punerea în comun a eforturilor de a supraviețui, un contract social între agricultor, meșteșugar, soldat și alți cetățeni,  cum ne zice Platon în Republica și ei trebuie să decidă cine conduce temporar. Viktor Orbán a condus prea mult timp: 16 ani este enorm în  durata scurtă a politicii și s-a erodat, a devenit neconvingător în promisiunile lui. Este normal să se întâmple așa și rotativa guvernamentală s-a lăsat prea mult așteptată în Ungaria. Mă bucur de schimbare. Adjon Isten!/ Doamne ajută! 

  


luni, 16 martie 2026

JURNAL BELGIAN

 

5 decembrie 1999

Am vizitat Muzeul Regal de Istorie și Artă din Bruxelles, cunoscut ca Musée de Cinquantenaire. Foarte mult Egipt, multă ceramică neagră cu figuri roșii. Mumii egiptene cu droaia și vase grecești preponderent din Magna Graecia (Apulia). Civilizația romană mai puțin, era o sală cu mozaicurile de la Apameea Syriei, pe care le puteai vede și de sus de la balcon și o frumoasă galerie de portrete. Foarte puțin roman provincial, ca și cum nu am fi în Gallia Belgica. Nu am văzut, în tot muzeul, o statuetă sau un relief cu Sucellus. Am remarcat că publicațiile (pliante, ghiduri explicative, cărți) erau foarte scumpe. La fel copiile după obiectele expuse (vase cu figuri negre, idoli egipteni, plăcuțe cu hieroglife) costau pe undeva pe la 900 de franci belgieni. Am găsit și un sector cu Orientul Apropiat (Palmyra, Petra), foarte bine amenajat. Aici era ilustrată și munca arheologului: o machetă cu o unitate de săpătură, filmulețe cu restaurarea vaselor ceramice sau momente de documentare a săpăturii. Cred că poate fi interesant pentru publicul nespecialist, pe mine m-a amuzat butaforia asta. Mai era si o machetă a Romei la apogeul Imperiului de circa 5 x 5 m, prost luminată și care se vedea mai bine de sus, de la balcon. Muzeul mi-a plăcut: foarte aerisit, cu spațiu mult și exponate puține; nu cred că avea un circuit cronologic și dacă avea eu nu l-am respectat.

7 decembrie

Azi am petrecut întreaga după-masă cu dl. N, făcând planuri de bătaie. Iarăși am luat masa la familia N., a improvizat domnul profesor ceva. Deja situația asta s-a repetat de atâtea ori că nici măcar nu mă mai simt stânjenit. Printre altele mi-a zis că o să-mi dea o cartelă pentru xeroxul de la universitate. Așa aș putea să mai xeroxez câte ceva, că de citit nu prea mai am timp. Zilele astea din urmă parcă trec mai repede. Cum am tot împins ora de culcare ajung la 2 fără să dorm și de aceea mă trezesc greu dimineața. Trebuie să reglez asta, să schimb acest program

11 decembrie

Zilele parcă trec tot mai încet, mai ales în weekend.  Luni trebuie să mă întâlnesc la prânz cu dl. C. D. de la Latomus, apoi cu profesorul R. care predă arheologie gallo-romană aici. Gallo-roman este ca și cum ai face arheologie dacică la noi, este o diferență clar între roman și gallo-roman. La ora 14 am o scurtă întrevedere cu dl. N., ca să vedem cum ne organizăm pentru săptămâna viitoare. E o seară în care nu am program. Trebuie să vină surorile S., la care am fost ieri seară la cină și să ieșim prin oraș. Dar plouă li e foarte urât afară așa că nu știu dacă mai facem asta. Adevărul e că tocmai azi nu am chef să ies prin oraș. Azi noapte l-am visat pe Victor Ciorbea, prim-ministrul României.  Era pe la Cluj și o colegă încerca să îi vândă o mașină second hand. Într-o altă noapte l-am visat pe Cristian Tudor Popescu, îmbrăcat frumos, la costum cu un parpalac bej. Ne plimbam pe strada bișnițarilor din Cluj și nu știu de ce îi ziceam domn profesor. Nu știu ce înseamnă aceste vise. Poate că și eu, ca și CTP în Copiii fiarei, am văzut în Belgia partea urâtă a lucrurilor. El la gara din Paris a văzut doar ce era comun cu Gara de Nord din București, iar la piramidele din Egipt a remarcat culoarele cu mizeriile lăsate de turiștii necivilizați.

12 decembrie

E o duminică urâtă și ploioasă, ca în Belgia. Totuși m-am plimbat prin ploaie, am fost în Grande Place unde aproape au terminat de amenajat, pentru Crăciun, un staul în mărime naturală cu scena nașterii lui Isus. Încă n-au pus manechinele, dar e aproape gata. Am trecut pe la standuri, buticuri, prin galerii comerciale. Nu prea știu ce cadouri să cumpăr pentru acasă. Am fost la Musée Royal des Beaux-Arts și am văzut expoziția cu pictura modernă. Am văzut Bruegel tatăl și fiul, van Dyck, Rubens, Lucas Cranach. Dintre italieni țin minte doar un tablou al lui Francesco Guardi.  După jumătate de circuit, după circa o oră și jumătate, a început să mă doară capul, să nu mă mai pot concentra, să nu mai am răbdare. Nu știu dacă era și o expoziție de sculptură antică, că n-am văzut-o. L-am văzut în schimb pe Manneken Pis, statuia publică cu băiețelul care face pipi, un fel de emblemă a Bruxellului. Cred  că în fiecare zi îl îmbracă cu alte haine. Azi era îmbrăcat în Père Noël și era anunțat că într-o zi va fi îmbrăcat în Berger Roumain. Ieri seară am fost la catedrala Sainte Gudule unde era un fel de expoziție internațională cu machete cu scena nașterii lui Isus. Erau făcute de grupurile de emigranți din Bruxelles și încercau să redea ceva specific național. Ciudat mi s-a părut că am văzut și o machetă a albanezilor, fără Iosif, Maria și Isus. Era un fel de interior albanez, cu niște personaje în costume populare. Nu știu dacă au fost așteptările mele prea mari, dar scena nașterii făcute de români m-a dezamăgit. Într-un spațiu destul de mare era trântită o căsuță din placaj cu un leagăn în care stătea o păpușă. Am înțeles că acesta era bebe Isus, dar lipseau Maria, Iosif, magii, păstorii, animalele. Ce era în schimb din belșug? Zăpadă, multă, multă zăpadă din vată și pe pereții căsuței lipite steluțe din staniol . Mi-a sugerat nepăsare și un peisaj de pustiu alb care simbolizează sărăcie lucie. În Grande Place erau și niște tarabe unde oameni din diferite locuri vindeau chestii tradiționale: ornamente, cadouri, mâncăruri, băuturi specifice, etc. Am căutat România și am găsit o tarabă cu tricolor unde se vindeau obiecte de sticlă, vaze, pahare, globuri.

13 decembrie

Cred că începând cu această zi de luni vin zilele care trec repede, pentru că se apropie momentul întoarcerii acasă. Asta de azi nici nu am simțit-o. Am dormit cu nesimțire până la 10, apoi am mers la un copy shop unde am xeroxat cartea lui Lambrechts despre iconografiile zeilor gallo-romani. A fost de trei ori mai ieftin decât la biblioteca universității. Am ajuns abia la prânz la universitate unde m-am întâlnit cu dl. N, care m-a dus în vizită la Latomus, la C. D. I-am arătat piesele cu zeița gallo-romană și a zis să fac un articol succint, de cinci pagini pe care o să îl publice în revistă. Mi-a dat adresa lui C. S., dar nu știu când o să mai apuc să vorbesc cu el. M-am întâlnit și cu arheologul gallo-roman de aici, G. R. , dar nu am rezolvat mare lucru. Mi-a arătat unde stau niște reviste (Gallia) și mi-a zis și el să vorbesc cu C. S., care e specialistul în religie celtică.

14 decembrie

Mai sunt patru zile. Am stat toată ziua la bibliotecă. Am încercat să scot niște cărți de la împrumut să le xeroxez în oraș, dar erau de la rezerva preciosa, așa că am conspectat la sală. Trebuie să xeroxez niște articole, că nu prea mai am timp să citesc în astea trei zile de bibliotecă. N-am mai sunat în România. Probabil că N. e foarte supărată și tata și mai și. Emailul e o tâmpenie. De câteva zile tot încerc să intru pe adresa de hotmail pe care mi-am făcut-o și nu reușesc: tot zboară cometele ale de la Netscape vreo zece minute și nimic. Ca să-și deschidă adesa lui de webmail dl. N. pierde câte o oră. Și atunci cum emailul este înlesnirea comunicării. Internetul e împiedicarea comunicării și ocultarea informației. Sper să se încarce cu atât de multă informație încât să explodeze sau lumea să-și dea seama de inutilitatea lui.