La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 25 februarie 2011

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia.
M-am reîntors în Sicilia după trei ani şi pot zice că am găsit-o neschimbată. Dar pentru mine nu e acelaşi loc din două motive: sunt singur şi sunt foarte ocupat. Nu mai e vacanţa din 2000, când eram aici cu I. şi cu alţi prieteni, nu aveam examene de dat iar laţul tezei de doctorat nu se strângea cu repeziciunea de acum. Când ne plimbam pe malul mării, printre palmieri şi nu ne păsa de nimic, într-o frumoasă duminică de primăvară, în miros de zagare e gelsomini, S. a spus un mare adevăr: eram în vacanţă, nu într-un stagiu de studii, o vacanţă care l-a smuls din învăţământ, pe mine din stressul slujbei mele, pe I. din serviciul ei de la Patrimoniu. Era o vacanţă în care seara ne adunam obsesiv într-o cameră să jucăm cărţi în jurul unei sticle de Corvo sau Don Corleone sau te miri ce altă poşircă luată de la Eurohard Discount. Când colegii mai mici, studenţii, au intrat în sesiune am realizat mai bine ce vacanţă siciliană plăcută avem.
Azi m-am plimbat pe via Cesare Battisti şi am revăzut locurile. Locuri goale de astă dată, fără oamenii pe care mă aşteptam să îi văd acolo. M-am emoţionat şi am vrut, imediat, să spun cuiva că am mai fost aici în 2000 şi a fost minunat şi acum am revenit, dar singur, şi asta mă întristează imens. Nu e poezie şi patetism, e descrierea (în ciuda voinţei mele) unui sentiment care m-a învăluit, atât de brusc, încât am intrat într-o cabină telefonică şi am început să formez precipitat, în neştire, numărul lui I. Să-i comunic, să-i spun: N. sunt aici, lângă Casa dello Studente, în faţă, cum mergi spre casa M. şi a „vrăbiilor”, sunt nişte palmieri şi o statuie de bronz a unui popă care nu ştiu ce-a făcut. Dacă cobori un pic mai jos ajungi la zona aia unde pute foarte tare a peşte. Messina nu mai e Messina, e un schelet de Messina.
Sicilienii sunt extraordinar de drăguţi. Professoressele m-au primit foarte frumos, E. a fost foarte drăguţă şi săritoare, m-a aşteptat la Reggio Calabria şi m-a trecut peste Stretto. Signorele de la bibliotecă m-au ţinut minte de acum trei ani şi şi-au adus aminte de I., anume că aveam o „sposa molto allegra e pimpona”.

Lipsesc mulţi oameni din peisaj. E greu să manânci la mensa singur când ştii că românii, slovenii şi la russa ocupau o masă întreagă. Mi se pare că euroii se scurg printre degete. Mai ales autobuzul e scump: ca să merg la şcoală şi să mă întorc acasă de două ori pe zi, plătesc cât mă costă două mese la mensa. Noroc că s-a inventat mersul pe jos şi drumul îl fac într-o mezzoretta.

Cu orientarea în spaţiu sunt ok. Azi, după o zi de peregrinări, mi-am reamintit planul oraşului, principalele bulevarde, străzi, pieţe. Am găsit chestura, opera universitaria, oficiu pentru străini etc. fără mai probleme. Trebuie să regăsesc drumul spre Chiessa dei Capuccini, să mai merg la acea plăcută bibliotecă.
Am mâncat la prânz primo piatto o pasta al forno, iar ca secondo o insalata di polpo. Seara am ales ravioli şi pesce spada. Mâncare veritabil siciliană de mensa, de altfel gustoasă şi foarte ieftină. În România se mănâncă mai prost la restaurante, la preţuri pe care nu mi le permit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.