Despre dezastre arheologice în SUA și patrimoniul românesc
Cartea scrisă de Darby C. Stapp și Julia G. Longenecker (Avoiding
Archaeological Disasters. A Risk Management Approach, Left Coast Press
Inc., Walnut Creek, 2009) se deschide, din prefață, cu o istorie
banală în care un excavatorist, săpând, scoate cupa plină cu lemn, piatră,
fragmente ceramice și oase. Acolo în SUA, pentru că există legi și se și
aplică, proiectul se oprește iar antreprenorii, arheologii, birocrații și
părțile civice interesate țin ședință după ședință pentru a hotărî ce să facă
în continuare. Costs escalate, schedules evaporate, and people become
frustrated, angry, and confused (p. 9).
Se întâmplă și în România, în fiecare zi. Aproape sigur,
chiar în acest moment undeva, într-un sat sau oraș de la noi, un constructor
distruge un context arheologic. De cele mai multe ori evenimentul trece
neobservat, instituțiile statului (direcțiile și poliția de patrimoniu) fiind
subdimensionate și toată energia civică fiind concentrată pentru salvarea
Roșiei Montane. În plus, primul om în stat, fostul președinte Traian Băsescu,
devine frustrat, nervos și confuz și vrea să modifice și bruma de legislație de
protecție a patrimoniului astfel încât autostrăzile să nu se mai împiedice de
«două cioburi» sau de o «mierlă cu penele nu știu cum»[1].
În cartea autorilor americani, în capitolul 2, The
Anatomy of Archaeological Disasters, sunt prezentate două exemple,
două studii de caz: The Blaine Wastewater Treatment Facility Expansion
Project (în Blaine, Washington, la nord de Seattle) și The
Port Angeles Graving Dock Project (în Port Angeles, Washington). În
ambele cazuri construcții industriale au afectat (distrus parțial) patrimoniul
arheologic (istoric) respectiv situri arheologice ale indienilor americani.
O să rezum unul dintre ele pentru a putea inventaria
etapele și procedurile unei săpături arheologice preventive din US of A.
În cazul Blaine a existat un raport inițial de diagnoză
arheologică făcut de o cunoscută firmă de «cultural resource» din zona
Pacificului de Nord-Vest, raport care a descris situl și cimitirul și a
detaliat munca de cercetare arheologică preliminară construcției. Se cunoștea
de câteva decenii că în zonă este un cimitir al indienilor americani (tribul
Lummi), câteva zeci de morminte fiind descoperite anterior de arheologii unei
universități locale. Arheologul a încercat să coreleze planurile cercetărilor
vechi cu cel al proiectatei instalații industriale, fără succes. În plus, membrii
comunității tribale locale au confirmat faptul că cimitirul a fost folosit și
în vremuri mai recente.
În faza următoare arheologul care a câștigat lucrările a
semnat un contract (a memorandum of agreement) cu finanțatorul
lucrărilor - RDA (Rural Development Agency) și executantul proiectului
(autoritatea locală – City of Blaine), cu SHPO (pronunțat «ship-o», the
Washington State Historic Preservation Officer), dar și cu Lummi Nation
(reprezentanții comunității locale). Înainte de demararea proiectului agenția
federală care a oferit banii pentru proiect a solicitat o documentație care să
certifice faptul că locul ales respectă condiții prevăzute în legislația
existentă, de exemplu, NEPA (National Environmental Policy Act) și NHPA
(National Historic Preservation Act). Secțiunea 106 din NHPA prevedea
obligativitatea unei evaluări arheologice.
Firma de arheologie locală (cu o bună reputație și vastă
experiență) care a făcut evaluarea inițială a pierdut licitația, în detrimentul
unei firme de construcții internațională (cu o mică divizie arheologică), care
a făcut o ofertă mai apropiată de cât era dispusă primăria din Blaine să
cheltuiască (aproximativ 50 000 USD, din care 40000 USD erau destinați
lucrărilor arheologice propriu-zise).
În agreement-ul arheologilor cu părțile
interesate s-au prevăzut metode non-distructive de diagnoză (scanare cu ground-penetrating
radar) și 20 de sondaje stratigrafice manuale cu dimensiunile de 1 x 1 m
(vezi plan).
În faza anterioară construcției s-au executat, cu
mijloace mecanice, două secțiuni lungi, pentru a vedea unde se află complexele
și, în funcție de asta, să se amplaseze cele 20 de sondaje. În prima zi s-au
identificat oase umane, drept care, arheologii, urmând procedurile din
contract, au contactat reprezentanții tribali și le-au transferat
acestora. În următoarele 10 zile arheologii nu au mai raportat tribului
descoperirea de oase umane. După această perioadă o comisie de
specialiști (arheologi) și doi reprezentanți ai Lummi Nation au vizitat situl.
Nu s-au văzut oase umane, doar numeroase artefacte, fără identificarea
complexelor arheologice (structuri de locuit). Pe baza acestor observații
arheologul a recomandat primăriei începerea construcției (planificarea
activităților nu a mai permis pregătirea raportului arheologic), cu
supraveghere arheologică (o echipă de două persoane, supervizată de arheologul
șef). Ar fi trebuit să fie și doi reprezentanți ai tribului, dar participarea
acestora a fost suspendată din rațiuni financiare. Din prima zi au fost
descoperite oase, pe care cei care supravegheau, nu le-au identificat ca fiind
umane (din cauza lipsei de experiență). În a patra zi au fost descoperite mai
multe oase, dintre care unele au fost, însă, identificate ca umane. Din motive
niciodată explicate nu s-au respectat înțelegerile și contractul semnat și
nimeni nu a contactat tribul sau autoritățile. Pentru că au continuat să
descopere morminte, lucrul a încetat și arheologii au prelevat oasele umane,
artefactele și au documentat situația din teren. În a șasea zi autoritatea
locală și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu creșterea costurilor, datorate
încetării lucrărilor de construcții. Până la sfârșitul celei de-a doua
săptămâni de excavații au fost identificate, prelevate și puse în cutii circa
30 de morminte. Cu excepția unui mesaj telefonic (voice mail) la sediul
tribal, nu s-au raportat descoperirile către tribul Lummi.
În a 16-a zi un reprezentant tribal a vizitat situl, a
aflat despre descoperirea mormintelor și a anunțat Washington SHPO și, în
câteva zile, lucrările au fost oprite. SHPO a decis că mutarea a două duzini de
morminte a fost o încălcare a contractului, acesta a fost denunțat și procesul
a început.
S-a aflat că o mare cantitate de pământ a fost excavată
din zona cimitirului, transportată în altă parte pentru amenajări și
împrăștiată pe o mare suprafață (cu tot cu oasele umane). Munca de recuperare a
oaselor a continuat și zece ani mai târziu.
După mai mulți ani de procese s-a ajuns la o înțelegere
prin care comunitatea Lummi a primit din partea firmei de construcții și a
autorității locale din Blaine despăgubiri de 5
000 000 USD. Proiectul nu a mai fost început pe acel teren și o altă
locația a fost găsită pentru construirea stației de epurare. Membrii tribului
au fost afectați de faptul că strămoșii lor au fost dezgropați și oasele lor
împrăștiate across the landscape. Nici un raport arheologic
n-a fost vreodată produs, așa că, conchid autorii, din orice perspectivă am
privi lucrurile, acest proiect a fost un dezastru arheologic.
Cartea continuă cu alte exemple, cu o strategie a
planificării lucrărilor, cu tehnici de management al riscului, cu anexe despre
legislația și structurile instituționale din diverse țări din lume (sunt
amintite 23 de țări europene, dar nu și România).
În România nu se va întâmpla niciodată ceva care să
respecte acest scenariu al succesiunii evenimentelor și raportul acțiuni –
consecințe, din mai multe motive. În primul rând lipsesc «indienii», adică
lipsesc actorii interesați în păstrarea patrimoniului. Pentru comunitățile
locale din țara noastră vestigiile arheologice sunt din categoria «două
cioburi», ele nu aparțin nimănui, nu sunt revendicate de comunitate, sunt
prostii inutile care încurcă lucrările agricole sau de construcție. Iar
arheologii, pentru simplul fapt că par interesați de asemenea prostii, sunt
niște ciudați care umblă după potcoave de cai morți și oale sparte. Mai sunt,
desigur, și excepții. Proiectul construirii unei parcări subterane în
Cluj-Napoca, pe străzile Universității și Mihail Kogălniceanu, deci în a doua
incintă medievală a Clujului, a mobilizat, în toamna 2012, energiile comunității
maghiare care a protestat timid în presă și în proximitatea sondajului
arheologic. Proiectul a fost abandonat de Primăria Cluj-Napoca, probabil din
alte considerente, dar exemplul e suficient pentru a demonstra că uneori
ruinele pot fi revendicate. Vestigiile romane ale Clujului sunt clamate de
românii verzi, cele medievale de maghiari.
Apoi, vestigiile nu sunt protejate de statul român. În
fiecare județ există câte o direcție județeană pentru cultură și patrimoniu
unde ar trebui să lucreze și un arheolog specialist pe post de consilier. Nu
cunosc organigramele direcțiilor județene din țară dar știu sigur că nu toate
au un angajat specializat pe problemele patrimoniului arheologic (de obicei
sunt arhitecți, specialiști în patrimoniul construit, și el extrem de important
și aflat sub asediu din cauza modernizării edilitare). În comisiile zonale ale
monumentelor, organisme consultative ale direcțiilor, abia dacă mai există câte
un arheolog pentru patru județe, rătăcit printre arhitecți și ingineri constructori.
Poliția de patrimoniu are un angajat pe județ. Și-atunci, mă întreb, cum poate
o asemenea structură subdimensionată și subfinanțată, să gestioneze riscurile
distrugerii patrimoniului arheologic?
Celălalt punct slab al cazului Blaine, diagnoza arheologică
insuficientă și nerespectarea procedurilor de protecție a patrimoniului, este
regulă în România de azi. Foarte puține lucrări care implică excavații și,
deci, distrugerea vestigiilor din sol și subsol ajung să urmeze calea
procedurilor legale. De obicei, birourile de urbanism din primării, acordă
autorizații de construcție fără să țină cont de faptul că perimetrele se află
în zone cu vestigii reperate (sau, mai mult chiar, în zonele de protecție
arheologică). Este adevărat și că planurile de urbanism general și zonal ale
localităților nu sunt aduse la zi și zonele de protecție nu sunt delimitate
corect sau deloc. Deficitară este, în România, și inventarierea și cartarea
zonelor cu vestigii arheologice reperate.
Nu cred că lucrări de construcție au fost oprite pentru
«două cioburi» sau că cineva a plătit despăgubiri în România pentru distrugerea
unui sit arheologic. Societatea civilă ignoră în bună măsură riscul distrugerii
patrimoniului și asediul continuu la care sunt supuse moștenirile
cultural-istorice (fie că e vorba de patrimoniu arheologic, construit sau
imaterial). Pentru politicieni și administrația centrală problemele legate de
prezervarea și/sau salvarea patrimoniului arheologic sunt piedici suplimentare
în calea proiectelor economice și a planurilor mărețe de dezvoltare a
infrastructurii. Legislația, și așa permisivă, este greu de aplicat și
respectat de către toți actorii implicați. Despre corectitudinea licitațiilor
și a acordării contractelor de execuție a lucrărilor (și de descărcare de sarcină
arheologică) nu are rost să mai amintim (e suficient să deplângem condiția
noastră balcanică și să dăm vina pe moștenirea bizantină și influența otomană).
Credeam că va fi reconfortant, ca român, să citesc
această carte și să văd că nu suntem singurii care ne distrugem cu zâmbetul pe
buze patrimoniul arheologic și istoric. Dar efectul scontat a fost invers,
cazurile americane nu au făcut decât să sublinieze, să evidențieze,
disfuncțiile societății noastre, să ne arate cât de departe suntem de soluții.
La noi principala problemă este disprețul față de bunul public și bagatelizarea
și nerespectarea legilor (National Environmental Policy Act = «mierlă cu penele
nu știu cum»; National Historic Preservation Act = «două cioburi»).
[1]http://www.ziare.com/basescu/presedinte/basescu-de-cate-ori-dai-de-doua-cioburi-se-opresc-lucrarile-la-autostrada-862332.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.