În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme,
un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile
cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut
periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult
mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă
într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să
mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e
aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot
pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?
În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de
ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să
părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în
«cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el
acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar
ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu
dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu
ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.