GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (6)

 Plagiat și autoplagiat

De la plagiatul lui Ponta la cel al lui Bode s-a desfășurat o scurtă istorie contemporană a României sub semnul plagiatului. Discutăm de plagiat ca despre un flagel, ca despre o constantă încălcare a unor drepturi de autor prost definite și reglementate în legislația românească actuală. Toată discuția trebuie să plece de la dreptul de proprietate, în acest caz de proprietate intelectuală. Am vizitat anul acesta continentul american și pentru că am fost în Michigan  am avut un contact direct și nemijlocit cu definiția proprietății garantată de al doilea amendament. Oricum, dincolo de proprietate am înțeles de ce societatea nord-americană e complet diferită de cea din România. Pentru că e ierarhizată valoric și principalul instrument inventat de om pentru a măsura această valoare este banul. Bunurile mobile și imobile, munca, proprietatea intelectuală, arta, practic totul este cuantificabil, și fiecărui bun sau  serviciu îi este atribuită o valoare pecuniară. Acolo când furi, furi de la cineva, de la o persoană sau de la o entitate colectivă, numită stat. Când furi există consecințe, indiferent daca furi un sac de grâu sau un text. Pentru că, așa cum zice Kenny Rogers, nu poți scăpa de Long arm of the law.  

Mă plimbam prin Times Square și prin cartierul financiar din New York și mă întrebam, ca un ardelean simplu, urmaș al ardelenilor cinematrografici din Poplaca, cum au fost americanii în stare să construiască zgârâie-norii aceia imenși și noi, românii, ne chinuim de trei ani să turnăm câteva fundații izolate pentru niște piloni care trebuie să susțină o învelitoare simplă peste o ruină. E foarte simplu: acolo se face un contract, cu multe clauze de penalizare, în care un constructor să angajează să facă un zgârâie-nor în doi ani, cu un buget anume. Nu cred că au un sistem SEAP de unde să afli când se pune caietul de sarcini și să licitezi primul, dar cred că dacă nu poți respecta termenul și bugetul, se găsește un alt constructor dispus să facă zgârârie-norul. Poate că n-am înțeles mult din civilizația nord-americană, dar cred că ei au găsit instrumente de măsură și control care nouă de lipsesc.

Revenind la proprietate am înțeles că valoarea acesteia e perfect cuntificabilă, în bani indiferent dacă e imobilă, mobilă sau intelectuală și este greu de furat fără consecințe. La noi proprietatea intelectuală e complet devalorizată. Oamenii de știință publică cărți pe care le plătesc din banii personali sau publici. Aproape nimeni nu trăiește din drepturi de autor. Multe edituri, mai ales cele științifice, funționează ca niște tipografii și îți cer bani pentru editare și tipărire, fără să își pună problema că editează cărți scrise de cineva care are drept de autor.

Azi am dicutat într-o ședință cu niște colegi căzuți din topul Shanghai despre plagiat și autoplagiat. Și discuția a fost despre procentul pe care diferitele facultăți îl stabilesc pentru raportul de similitudine Turnitin (soft de detectare a plagiatului) care dă erori când e vorba de așa-zisul autoplagiat. Adică doctoranzii publică niște articole preliminare de cercetare aplicată (în științele experimentale) din  care apoi îți construiesc teza. Și de aici discuțiile despre cât la sută poate fi similar, despre lucrările realizate în colaborare preluate apoi în mai multe teze etc. Totul se discuta de parcă singura instanță era Turnitin iar coordonatorul de licență, de dizertație sau de teză de doctorat nu contează, e unul care semnează ca primarul. Păi ce rol mai are profesorul în sistemul Turnitin? Nu trebuie el să urmărească toți pașii cercetării? Și nu trebuie să știe ce e copiat și ce e original în teza unui student, masterant, doctorant? Nu se presupune că stăpânește domeniul în care conduce/coordonează varii teze? Sau e mai competent un soft care verifică similitudinile textelor publicate pe internet?

Problema plagiatului în România este generată de două principii elementare încălcate de o legislație contra naturii moștenită din socialismul colectivist de dinainte de '89: dreptul de proprietate (în acest caz intelectuală) și caracterul public al actului intelectual.  Atâta timp cât proprietatea intelectuală își păstrează doar un caracter simbolic și valoarea ei nu este măsurabilă pecuniar este ușor de însușit / furat de alții. În România producția intelectuală este discretă, lăsată la decizia unui coordonator de doctorat și a unei comisii de trei membri după care este ascunsă în biblioteci și în cazuri speciale, secretizată. De aceea trebuie să vină Emilia Șercan să sape după plagiate. În Germania primești titlul de doctor abia după ce îți publici lucrarea de doctorat. În USA toate tezele se pun în format pdf în online și pot fi consultate de oricine. Și plagiate pe propriul risc, pentru că sunt drepturi de proprietate intelectuală publice. Noi ne chinuim, în siajul unei legislații post socialiste, să limităm transparența (și implicit dreptul de propietate intelectuală) și furtul dintr-un avut pe care îl percepem drept public, nu privat.