Despre prietenie
Zilele astea am fost suprins de virulența cu care am fost atacat de cineva pe care îl consideram prieten. Prieten vechi, din adolescență, de decenii, nu de ani. Și așa cum am mai zis, nimic din ceea ce a descoperit lumea modernă vizavi de relațiile dintre oameni nu mă convinge mai mult decât ceea ce descoperiseră cei din lumea veche. Aveau mai mult timp liber să gândească și să analizeze în societatea «sclavagistă» și erau mai puțin distrași de industriile divertismentului care nu le pătrundeau în case, cum face televizorul sau internetul azi. Și am recitit, după foarte mulți ani, Cicero, De amicitia.
Este un dialog scris în anul 44 î. Hr., deci acum 2069 de ani, dar cu totul actual după părerea mea. Homo sapiens e același ca în Republica romană târzie, are prieteni și dușmani, are aceleași dileme și probleme. Cicero redă discursul socrului său C. Laelius, care le vorbește despre prietenie ginerilor săi Q. Mucius Scaevola și C. Fanius.
Nu o să analizez discursul cu C. Laelius (de fapt al lui Cicero) pe
capitole pentru că poate fi plictisitor ca un studiu introductiv la o traducere.
O să mă refer la ideile lui după care amicitia aste determinată de virtus.
Nu pot fi prieteni, cu adevărat, decât oamenii virtuoși și înțelepți. Ce sunt virtus și sapientia, calitățile morale apreciate de antici?
Cic. De. amic. V. 19: cei care au înțelepciune naturală sunt «cei ce
trăiesc astfel, încât buna lor credință, integritatea lor, dreptatea,
libertatea să fie dovedite și nici vreo lăcomie, sau poftă, sau îndrăzneală să
nu îi domine și să fie de o mare statornicie....». Nu știu dacă era un pium
desiderium în epoca lui Cicero sau chiar existau astfel de oameni pe-atunci,
dar acum mi se pare că sunt foarte rari în peisaj.
Virtutea, zice Cicero (De amic. VI. 20) «trebuie să fie
măsurată nu după vorbe, ci după fapte». Părerea mea este că acum se vorbește mult
mai mult decât în Antichitate și ai ocazia să faci mai puține lucruri. Constrîngerile
sociale sunt mult mai multe în complexa societate modernă, iar rețelele, reale
sau virtuale, de asemenea. Homo sapiens a evoluat spre un homo loquens, care
vorbește în plus, până ajunge să vorbească gura fără el. Am câțiva «prieteni»
vorbăreți în cercul meu, și sigur nu le pot evalua virtutea după vorbe.
Scipio Africanul spunea că «nimic nu e mai dificil decât
ca prietenia să dureze până la capătul vieții», pentru că adesea «caracterul
oamenilor se schimbă uneori din pricina nenorocirilor, alteori din pricina
înaintării în vârstă». Prieteniile copiilor sunt lepădate odată cu toga pretexta.
(Cic. De amic. X.33). Câți mai avem prieteni apropiați din gimnaziu sau din liceu? Prieteniile din tinerețe pot fi distruse de rivalități, dar, zice el, chiar
«dacă unii merg mai departe în prietenie, totuși adesea e zguduită, dacă ajung
la o dispută pentru onoruri, căci nu este nici o pacoste mai mare în prietenie,
decât dorința de bani a celor mai mulți, lupta pentru onoruri și glorie a celor
mai buni, de unde dușmănii foarte mari s-au ridicat adesea între cei mai buni
prieteni». Mai ales la vârstă adultă sau la bătrânețe, banii și puterea crează
falii între prietenii vechi. Cu cât au fost mai mari prieteni, cu atât devin
mai mari dușmani, ca P. Sulpicius și consulul Q. Pompeius, de la care pleacă
reflecțiile lui C. Laelius consemnate de Cicero.
Pe ce se baza o prietenie romană de atunci, ar trebui să se bazeze și o
prietenie românească de azi. Zice Cicero (De amic. XVIII. 65): «Temelia, însă a
acelei stabilități și statornicii pe care o căutăm în prietenie, aste
încrederea. Fiindcă nimic nu e stabil din ceea ce e lipist de încredere.(...)
Căci o fire complicată și întortocheată nu poate fi fidelă».
Cicero zice că prietenia trebuie să fie ca vinul care suportă vechimea, pentru că se spune că «multe banițe de sare trebuie mâncate împreună ca opera prieteniei să fie completă» (De amic. XIX. 67: uerumque illus est, quod dicitur, multos modios salis simul edendos esse, ut amicitiae munus expletum sit).
Una dintre condițiile ca prietenia să fie păstrată la maturitate este, după Cicero, ca aceia care se simt superiori să se poarte ca egali cu cei pe care îi consideră prieteni. Cic. De amic. XX. 71: «Acest gen de oameni care reproșează serviciile făcute cândva, e de-a dreptul odios. De serviciile respective trebuie să-și amintească cel căruia i-au fost făcute, cel care le-a făcut nu se cuvine să le amintească».
Nu o să mai continui cu acest ghid de bune practici ciceronian
pentru prieteni, ci recomand să fie citit scurtul dialog (scurt și după
criteriile de azi din vremea blogurilor și a tik tok-ului). Mai adaug un singur
pasaj revelator pentru evoluția și sfârșitul prieteniilor, care, ca orice
lucru de pe Pământ, evoluează și se sfârșesc: (Cic. De amic. XX.74): «În general
prieteniile trebuie judecate când și spiritele și vârstele vă sunt deja
întărite și coapte; și nu e obligatoriu, ca dacă unii în tinerețe au fost
pasionați de vânătoare sau de minge, să aibă ca prieteni pe acei pe care atunci
i-au iubit, fiind înzestrați cu aceeași preocupare. (...) Fiindcă gusturile
diferite urmează moravuri diferite a căror neasemănare rupe prieteniile, și
nici pentru o altă cauză cei buni nu pot fi prieteni cu cei răi, cei răi, cu
cei buni, numai dacă diferența este atât de mare între ei cât poate să fie
maxim admisă »
Cicero ne spune că oamenii evoluează, că își pot pierde virtuțile și înțelepciunea, ceea ce zicem azi, modern, busola morală. Ce nu-mi spune autorul antic este cât de mare poate fi distanța pentru a te despărți de un prieten vechi cu care «ai mâncat multe banițe de sare». Dar bănuiesc că asta nu ne spune nici psihologia modernă, comportamentală sau cognitivă sau de orice alt fel. Și în epoca asta în care latina și istoria sunt sub asediu, eu mă întorc la Cicero și la alți autori antici care erau mai deștepți decât mulți moderni.
https://wiki.dexonline.ro/wiki/Comunicatul_Societ%C4%83%C8%9Bii_de_Studii_Clasice_din_01.02.2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu