ARHEOLOGIE

 

(1935)

Întorşi la Bucureşti, prima ştire marți seara, acasă, a căzut ca un trăznet; Andrieşescu îşi dăduse demisia de la direcția muzeului. Nu-mi puteam da seama ce se petrecuse, iar familia Hortansei, care ne-a dat ştirea, nu cunoștea nici un detaliu şi până a doua zi ne-am zbătut în tot felul de ipoteze. Dimineața, am aflat însă totul. Al. Tzigara-Samurcaş, "comisar" guvernamental al Expoziției de artă veche românească organizată la Bruxelles, ceruse ca printre piesele ce vor fi expuse să figureze şi coiful de aur de la Poiana-Coțofoneşti (județul Prahova). Andrieşescu nu-l publicase, deşi îl primise de la minister din 1929, şi se temea că vreunul dintre arheologii străini care-l vor vedea la expoziție va scrie despre coif, ceea ce nu-i putea fi pe plac. Raportase deci ministrului Cultelor şi Artelor, profesorul Alexandru Lapedatu, că starea de conservare a coifului, care nu fusese în nici un fel restaurat şi era în parte destul de fragil, nu permite transportarea lui. Ministrul era dispus să înțeleagă obiecțiile lui Andrieşescu, dar Tzigara-Samurcaş, vrând cu tot dinadinsul să-i facă sânge rău lui Andrieşescu (încă de pe vremea lui Tocilescu el n-a fost în relații bune cu nici unul dintre directorii Muzeului Național de Antichități), a insistat, cerând cel puțin un mulaj. Andrieşescu a obiectat că executarea unui mulaj ar periclita coiful tot atât de mult ca şi eventualul transport, dar Tzigara-Samurcaş vorbise şi regelui despre coif iar Lapedatu a fost silit să-i ceară lui Andrieşescu să dea dispoziții să se execute mulajul. Atunci Andrieşescu şi-a înaintat în scris demisia de la direcția muzeului. Lapedatu, care îl cunoștea de mult şi îl aprecia, a trecut peste scrisoarea de demisie şi i-a cerut încă o dată, printr-o nouă adresă, să ia măsuri pentru executarea mulajului în timp util, data deschiderii expozitiei apropiindu-se şi "de sus" se decisese să fie expus cel puțin mulajul coifului. (...)

După ce am primit de la Andrieşescu câteva acte oficiale pe care le mai avea la el, precum şi o sumă de 50.000 de lei, subvenția anuală pe care Primăria Municipiului Bucureşti o acorda muzeului, a trebuit să mă ocup imediat de executarea mulajului coifului care stârnise furtuna. Am vorbit în acest sens cu prietenul Mac Constantinescu, sculptor talentat, care prezentase într-o expoziție personală şi câteva frumoase lucrări în metal; în scurtă vreme copia metalică a fost gata şi am predat-o spre a fi expediată la Bruxelles, unde a făcut senzație. De data aceasta nu mai era vorba de un fals, ca celebra ''tiară a lui Saitarfernes", care-l cam compromisese mai de mult pe Reinach, ci de o piesă autentică de mare valoare artistică şi ştiintifică, consacrată pe atunci lucrare de artă scitică, iar astăzi traco-getică. Tzigara-Samurcaş a avut grijă să-i tipărească o fotografie chiar pe coperta catalogului pavilionului românesc, pentru ca în felul acesta să-i facă şi mai mult sânge rău lui Andrieşescu. Această copie a fost expusă de noi, după întoarcerea ei de la Bruxelles, (...) în vitrina în care erau păstrate piesele tezaurului de la Pietroasa până în 1937, când am reuşit să comand la Fabrica "Fichet", o mare vitrină-casetă de siguranță, cu pereții de oțel groşi de 2 cm, în care coiful original a tronat destul de puțină vreme.

Vladimir Dumitrescu, Oameni și cioburi. Contribuţii la istoria contemporană a arheologiei româneşti, p. 106, 108.