Profesorul N. îmi spunea acum mulți ani că formarea în științele umaniste durează până la 35 de ani, Atunci aveam 25 de ani și mi se părea enorm să mai trebuiască să învăț încă 10. Ce nu știa profesorul N. era că acum suntem în zodia formării continue, a învățării până la moarte. Eu, de ani de zile, simt că mă tot formez și nu sunt pregătit niciodată. Că tot timpul învăț câte ceva. Nu am o problemă cu asta, îmi place să învăț. La 35 de ani am făcut o bursă postdoctorală în Canada și aveam reducere pe transport și carduri pe care scria étudiant. Și mă simțeam foarte bine în postura asta, mai tânăr un pic decît în ziua când am plecat din România. Problema cu formarea asta continuă este că nu are sens să tot învățăm până la moarte. Undeva, pe la vârsta a treia, mintea se deteriorează. De fapt se deteriorează progresiv și treptat pierzi tot ce ai învățat. Detest cărțile scrise la senectute, mai ale cele de specialitate și de memorii. Cred, totuși, că ficțiune poți scrie oricând. Dar sintezele de specialitate trebuie să fie scrise cândva când mai ai răbdare și disponibilitate. Și când poți condensa într-o narațiune cu sens tot ce ai acumulat. La fel cu memoriile. Amintirile scrise la senectutea târzie seamănă cu niște crâmpeie pierdute într-un ocean de uitare. Nu se leagă, sunt disparate și sunt scrise pe pe un ton patetic, care îți arată că nu mai contează nimic. Oamenii după o anumită vârstă mai au acces doar la memoria sedimentată a copilăriei și adolescenței, maxim până la stagiul militar. Apoi dintre perioada de 25-65 de ani își mai duc aminte doar că au muncit, că s-au certat cu colegii și cu nevasta și că au crescut copii. După asta urmează doar lamentațiile și regretele senectuții. Cred că memoriile târzii sunt triste per ansamblu și ar fi bine să nu le mai citim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu