FILME

Am revăzut azi un film cu Jack Nicholson și Diane Keaton, îndrăgostiți la vârsta a treia. O abominație cinematografică. Și mi-am adus aminte de Easy Rider, filmul regizat de Peter Fonda din 1969.  Jack Nicholson, tânăr, unul dintre bykers beatnici, îi ține unui tovarăș un speach despre libertatea individuală. Discursul este generat de un incident dintr-un bar sătesc, unde americanul de rând este oripilat de tânărul motociclist non-conformist, pletos și jegos. Personajul interpretat de Jack Nicholson zicea că americanul de rând este invidios pe motocicliști care sunt cu adevărat liberi, dar că acesta nu o să recunoască niciodată că nu are libertate individuală, ci o să muște, o să se bată, o să facă orice să demonstreze că o are. Americanul de rând din anii 60, prins în plasa convențiilor sociale, își vedea libertatea cariturizată, redusă la un minim grotesc, de către găștile de bykers și hippies

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (33)

Prea este totul politizat în România. Funcțiile administrative și de management sunt excesiv politizate, de circa 20 de ani, deja. Nu mai contează competența în meserie, trebuie să atingi niște indicatori de management stabiliți de puterea politică și situați, în general, în afara unei evaluări cuantificabile. Cum ar putea fi cuantificabile când se aplică unor instituții de cultură (muzee de diferite profile, teatre, filarmonici etc.), de sănătate (spitale, CAS-uri, DSP-uri), unor instituții de învățământ (școli, grădinițe)? Este o întrebare legitimă: cum ar putea fi aceste criterii de management aplicabile la domenii atât de diferite, fără să țină seama de specificul activității? Acești indicatori generali, greu cuantificabili și prea interpretabili, au fost inventați de puterea politică atunci când a vrut să acapareze întreaga societate și sunt aplicați consecvent începând de atunci, explicâdu-se doct cum oricine poate fi manager. Un antreprenor de pompe funebre poate fi manager de spital, un proprietar de vulcanizare auto poate fi ministrul economiei. Nu sunt invenții, sunt, din păcate, cazuri concrete din România care ne-au arătat că se poate. Că orice este posibil. Cum s-a organizat asta? Este foarte simplu: prin crearea unei caste, a unei categorii profesionale închise de manageri care se autonomizează și se autoreproduce. Pentru numirea unui manager se numește o comisie din trei deja-manageri, care vor decide așa cum trebuie decis, pronunțându-se în favoarea celui indicat de către cei care au numit respectiva comisie. Îi desfid pe toți cei care mă contrazic și îmi spun că vreun concurs organizat în România ultimilor 20 de ani a fost câștigat de altcineva decât de acela pentru care  a fost stabilită comisia și condițiile de concurs. Mințim de decenii mai rău decât au mințit rușii la Cernobâl. Îi mințim pe alții și ne mințim sistematic pe noi înșine. Este o minciună generalizată în România la toate nivelele. Nu doar în justiție, în politică, administrație, învățământ, în toate domeniile vieții publice. Absolut toate concursurile, de management sau pentru ocuparea unei poziții în sistemul public, sunt trucate. Totul este aranjat și toți închidem ochii, zi de zi, pentru a ne păstra micile noastre avantaje și liniștea zilnică. 

Nu mă deranjează foarte tare asta, m-am obișnuit oarecum în deceniile în care am trăit aici,  rămas printr-o decizie unilaterală. Ceea ce m-a enervat foarte tare a fost faptul că un manager de la un parc de distracții autohtonist, uitat în funcții de politicieni lingușiți îndelung și insistent, se impune în comisii și dă lecții unor specialiști veritabili. Dă note proaste unor canditați la posturi de manageri pentru muzee care aparțin altor domenii decât cel în care se crede calificat și, mai recent, vrea să evalueze și cercetători din institutele Academiei. Poate în viitor va vrea să evalueze și rectorii Universităților, să le dea examen de management. Nu știe dictonul latin ne sutor ultra crepidam, pentru simplul fapt că politicul i-a dat o autoritate nemeritată. Nici măcar nu poate să înțeleagă statura științifică a celor evaluați pentru are doar niște ochelari cu funduri de borcan de manager prin care nu vede lumea dincolo de domeniul acesta restrâns în care s-a calificat la locul de muncă în ultimii ani. Asta este aporia managementului în România: o castă autogenerată de calificați la locul de muncă în afara specializării. Normal ar fi fost să performeze în meserie apoi să se ceară manageri. 

NOTE ZILNICE

3I/ATLAS pare să fie doar o cometă. Una atipică, interstetalară, foarte veche și de demult, dar o cometă. Parcă ar fi fost un pic mai interesant să fie o navă extraterestră, dar spre dezamăgirea conspiraționiștilor, pare să fie o cometă.

Mircea Lucescu poate să câștige cu Bosnia Este cel mai titrat antrenor român all time, cu multe reușite majore. Eu cred în calificarea la Mondial.  În epoca asta unde e promovată nonvaloarea trebuie să acceptăm că Mircea Lucescu este cel mai bun antrenor al nostru și Gică Hagi cel mai bun jucător care a rostogolit mingea pe iarba de-aici. Cred, sincer, că o să urmăresc România la Mondial.

Nu prea mai am ce ză zic pozitiv azi, oricât aș încerca. Legile rămân aici scrise pentru săraci. Bogații, potentații, magistrații și alți reprezentanți ai unei puteri din stat par să evolueze paralel cu țara. Dar cum zicea un profesor mai demult, PCR și UTC merge paralel. Și azi puterile în stat merg paralel. Sunt curios pentru cât timp. 

 

 

JURNAL BELGIAN

 4 decembrie 1999

Așa de bine m-am vânturat prin Bruxelles că m-am rătăcit cu harta în mână și am făcut nu știu câți kilometri în plus de mers pe jos. Am trecut pe lângă Muzeul Regal de Istorie și Artă din Parc du Cinquantenaire. Am văzut că un bilet costă numai 350 de franci așa că mâine, odihnit, o să merg la muzeu și o să pierd câteva ore prin expoziții. Să văd și eu ceva, în sfârșit, după două săptămâni de stat în orașul ăsta.

Mi-am cumpărat de la Aldi un iaurt pe care scrie în câteva limbi, dintre care una este româna. M-am uitat mai atent și am văzut că este produs în România, la Timișoara.

Prima mea experiență în Occident nu a fost cea mai plăcută. Singurătate, frig, mâncat aiurea.

În Bruxelles, capitala Europei unite. Văd acasă cum intelectualitatea de la noi repudiază naționalismul, ca pe ceva nociv și se orientează după modele comunitare. Sunt în Bruxelles tineri flamanzi care nu știu boabă de franceză și nici nu vor să o învețe. E un fel de război rece flamando-francez. Noi românii repudiem azi panteonul național și succesele sau virtuțile românești. Flamandul m-a întrebat dacă noi în România am avut orașe bogate și mi-a zis cu mândrie că la ei Antwerpen și nu mai știu care altul au fost, odată, cele mai bogate din Europa. Dacă la noi în țară sunt comori. I-am zis că au fost descoperite tot felul de tezaure pe pământul unde e azi România, dar sunt la Kunsthistorisches Museum, la Nemzeti Múzeum, la Ermitaj iar tezaurul național pe undeva prin Rusia.  

Am văzut ieri în Parc du Cinquantenaire un arc de triumf uriaș construit în 1905 cu ocazia sărbătoririi a 75 de ani de independență a Belgiei. Pe el flutura un steag al Belgiei cu adevărat uriaș.

E interesantă «mândria» asta națională: mândria flamandului cu orașe bogate, care nu-l suferă pe francez și mândria belgianului, cetățean al unui stat federal. La asta se adaugă un al treilea cerc identitar, mândria europeanului occidental, cetățean al unei structuri supranaționale. 

Ce știa interlocutorul meu flamand despre România? Știa despre Dracula (vampirul, fără detalii despre legenda cu Vlad Țepeș), credea că româna e o limbă slavă și că Nicolae Ceaușescu făcea arme în niște uzine subterane și voia să atace Occidentul.  Nu știa că stăm rău economic pentru că un polonez și un ungur i-au zis că la ei e ok și ei, occidentalii, percep estul Europei ca un spațiu omogen.  

Așa ne trebuie dacă suntem așezați la Porțile Orientului, în calea tuturor răutăților și am apărat Europa de iataganul turcesc în cruciada târzie. Poate că nu e nevoie de ironie, poate că toată întârzierea noastră se datorează strict poziției geografice. M-am convins aici că nu suntem diferiți de ceilalți din Europa occidentală, că nu există un spirit românesc delăsător și pus pe furtișaguri care să țină România în loc. Și aici în Belgia se fură, probabil, este mizerie pe stradă. Diferența este istorică, anume că țările «puternic industrializate» au dezvoltat o civilizație a bunăstării, cu administrație și servicii publice de calitate. Pe scurt o economie viabilă și o organizare funcțională. Care la noi nu există din cauze istorice, din cauza structurilor medievale care se prelungesc până în prezent. La care se adaugă instalarea comunismului după al Doilea Război Mondial care a distrus și primele semne ale modernității ce apăreau în România. Au fost distruse elitele, proprietatea și totul a fost reorganizat după principii greșite din cărțile lui Marx și Lenin. Nu este vorba de vreo «substanță umană» diferită, ci despre o poziție geografică și o conjunctură istorică. Nu există vreo «dimensiune românească a existenței» care să ne modeleze destinul ca popor.

Nu cred că occidentalul de rând are ce să mă învețe, dar avem multe de învățat de la statele occidentale. Asta nu neapărat pentru că noi românii nu am fost capabili să experimentăm civilizația, ci pentru că am fost dezvățați de un popor care nu a gustat-o niciodată. Rușii, cu blănurile și votca lor, cu muzica și trăirismul lor, cu autenticitatea lor umană și toate rahaturile astea dostoievskiene. 

NOTE ZILNICE

Dacă te uiți azi în jurul tău vezi o societate radicalizată. O radicalizare de dreapta și te întrebi cum a ajuns România așa după atâția ani de regim comunist, de dictatură a proletariatului. Cum este posibil, după condamnarea timp de 50 de ani a hitlerismului, fascismului, legionarismului, ca o dreaptă amorțită să renască de niciunde. Cine se întreabă asta, de unde a apărut Noua Dreaptă, Sechila, Potra și CG cred că e prea tânăr și nu își aduce aminte de anii '90. Eram student în 1992 la Cluj și am ajuns într-un cămin studențesc unde erau cazați bursierii umaniști din Cluj. În multe camere era portretul Căpitanului pe pereți. Erau de vânzare atunci în cămin, Gazeta de Vest, Pentru legionari a lui Codreanu scos de o editură atât de obscură de parcă era tras la xerox. Oricum, circula și o variantă trasă la xerox după o ediție apărută la Madrid. Se publica ''Garda, Căpitanul și Arhanghelul din cer'', ''Parașutați în România vândută'' sau ''Istoria Mișcării Legionare'' a lui Horea Sima. Le am pe toate în bibliotecă, cumpărate atunci, din curiozitate. Din același motiv am audiat la biblioteca centrală, tot în anii '90, niște conferințe ținute de Ion Gavrilă Ogoranu sau de niște băieți ascetici cu păr lung, cu ii și pieptare populare, care ne-au vorbit despre sacrificiul lui Moța și Marin. De-abia la vârstă adultă, după anii 2000, am aflat depre pogromurile din Iași și București, despre  lagărele din Transnistria. Pogromul de la București din timpul rebeliunii legionare îl știam doar din varianta lui Sergiu Nicolaescu unde Mircea Dinică era Domn' Semaca îmbrăcat în haină de piele sau din Delirul lui Marin Preda. Prima dată când am citit despre deportarea în Transnistria a fost din cartea lui Ieronim Șerbu, Nunta în stepă. Nu aflasem din cărțile de istorie sau din cursurile de la facultate din anii '90. Era o atmosferă legionaroidă în Clujul anilor '90 și nu vreau să îmi imaginez cum era în epocă la Iași sau la București.  De aceea suntem acum unde suntem, cu Șoșoaca negaționistă a Holocaustului și Călin Georgescu repetând discursurile lui Antonescu. Cu statuia lui Vulcănescu și adoratorii lui Mircea Eliade, istoricul mondial al religiilor. Cu o Dreaptă care n-a dispărut niciunde, doar a hibernat 50 de ani.

NOTE ZILNICE

    Ar trebui să am gânduri de vacanță, ușoare, pozitive și zen. Din păcate, din rămășițele zilelor de vară nu pot reține prea multe lucruri bune. Știrile interne sunt alarmante și desenează un viitor apropiat nesigur, lipsit de predictibilitate. Deficite, proiecte abandonate pentru că nu mai pot fi finanțate, restructurări și reduceri de personal, incapacitate de plată a salariilor în sistemul bugetar din România, asta e tot ce aud la televizor, radio, sau citesc pe fluxurile de știri de pe rețelele sociale. În vacanță ești relaxat și neatent la știri, dar cu toată atenția distrasă se instalează un sentiment difuz că ceva rău o să se întâmple și o să ne schimbe viața, așa cum o știam. Reorganizarea aparatului bugetar m-a afectat deja, dar încă nu realizez cum, pentru că pachete noi de măsuri sunt așteptate în viitorul apropiat. Departamentul în care lucrez din 1997 nu va mai exista din toamnă de aceea mă încearcă un puternic sentiment de inutilitate. Am lucrat aici mulți ani și am încercat tot timpul să fac lucrurile bine, cumsecade, am muncit mult și acum mi se pare că totul a fost fără sens. Sunt demoralizat când văd că aproape nimic nu mai contează, că poți din pix să desființezi o structură de educație și cercetare care există de pe vremea lui Pârvan și a Universității Daciei Superioare. Poate că era desuetă fiind atât de veche, dar în toate universitățile din lumea asta arheologia e un domeniu distinct. E drept că la noi s-a micșorat în ultimii ani până a devenit irelevantă și insignifiantă. Și orice e insignifiant are toate șansele să dispară de tot. Mă simt reprezentatul unei specii pe cale de dispariție, ca tigrul siberian sau rinocerul de Sumatra. Meseria mea a devenit irelevantă pentru societatea românească de azi, chiar mai devreme decât anticipam. 

    Alte știri alarmante vin din plan extern, din geopolitica mondială. Primirea lui Putin de către Trump, cu covor roșu și aplauze, după ce de câțiva ani auzim doar că e un criminal de război cu mandat de arestare emis de tribunalul penal internațional, mă deconcertează puțin. Știu principiul din relațiile internaționale după care par in parem non habet imperium, dar parcă mă așteptam la mai multă decență. Și din nou se instalează acel sentiment difuz că ceva rău stă să se întâmple în viitorul apropiat. 

    Știu că în vacanță e bine să citești lucruri plăcute, romane și literatură de ficțiune. Te mai uiți pe Netflix, doar la comedii romantice, să nu-ți afecteze karma. Cum nu mă pot abține, mi-am aruncat ochii pe unele numere de reviste de specialitate și am fost dezamăgit de nivelul producției istoriografice din România. Am citit un articol cu mari pretenții, care anunța rezolvări decisive. Niciun izvor nou, o lipsă totală de metodă, niciun plan, o schemă, o demonstrație. O bălmăjeală polemică care umple inutil spațiu tipografic. Pare că nu mai avem repere, nici exigențe, dar ne pretindem oameni de știință. Poate că așa se explică și de ce suntem atât de ușor de comasat cu literatura, de exemplu.

JURNAL BELGIAN

 

1 decembrie 1999
Deși am tastat fel de fel de numere nu am reușit să sun cu cartela pentru străinătate, Nu am nicio explicație, poate că nu se poate suna de la telefoanele publice de pe stradă, deși ar fi absurd să fie doar pentru convorbiri interne. Sunt destul de amărât din cauza asta. A fost una din zilele alea în care am stat numai în bibliotecă și am citit întruna. N-am vorbit decât cu vânzătorii azi. Nici nu prea am ce scrie aici, fiind așa o zi fără evenimente. Deși acum parcă simt nevoia să scriu, spre deosebire de ieri.
Îmi dau seama că nu am apucat să citesc mare lucru luna asta. Tot mai găsesc articolașe despre Sucellus, le citesc la început curios, după care văd că repetă aceleași lucruri, pe care deja le știu. În același timp, articole importante cum sunt cele ale lui H. Hubert și W. Deonna, nu le găsesc nici în biblioteca asta uriașă. Mâine trebuie să mă întâlnesc cu domnul N. la ULB și să mergem împreună la biblioteca seminarului de arheologie, unde mai sunt câteva corpus-uri și cărți importante. Și trebuie în timpul ce mi-a mai rămas de stat aici să fac xeroxuri, să nu le las pe toate pentru ultimele zile. Nu știu însă în ce bagaje o să le mai pun.
 
2 decembrie
A mai trecut o zi în care am schimbat doar vreo zece cuvinte în franceză, cu doamna proprietăreasă. Am impresia că sunt tâmpit, dacă după o lună de stat aici nu o să reușesc să vorbesc franceza. În sistemul meu credeam că în România o să învăț baza, cât mai mult vocabular și gramatica și o să perfecționez franceza vorbită când stau în mediul francofon, în străinătate.  Ei bine, acum sunt în străinătate de două săptămâni și ioc vorbit. De vorbit vorbesc doar în română, când mă întâlnesc cu domnul N. La bibliotecă și pe stradă aud doar fragmente de conversații, iar seara citesc din cursul de limbă franceză pentru bișnițari pe care l-am cărat degeaba cu mine până aici. Când mai schimb câteva impresii cu studenții cazați aici o fac în engleză, că sunt flamanzi și nu îmi dau seama câtă franceză știu și ei. Văd că mă consumă chestia asta cu vorbitul francezei...
 
3 decembrie
Azi am stat iarăși toată ziua la bibliotecă unde am citit despre soteriologia cultelor orientale din Imperiul Roman. Cred că o să scriu articolul acela cu misteriile și credința în viața de apoi în Dacia romană. Trebuie să mai fac niște xeroxuri pe-aici. Domnul N. cu care m-am întâlnit ieri m-a expediat rapid  și cred că a uitat de cartela de xerox promisă.
Vreau acasă, m-am săturat de străinătate. Serile sunt lungi când ești singur. Nu pot adormi mai repede de 12.30 și mă trezesc abia pe la 9.  Duminică trebuie să merg să vizitez muzee. Mâine seară mă mai vântur prin Bruxelles, dar de data asta nu prin Grand Place.  Găsesc eu alte zone, dar oricum e neplăcut să te plimbi singur pe străzi. Să nu ai cu cine să schimbi o impresie, să intri într-un restaurant la o bere. Chiar și cafeaua m-am plictisit să o beau singur dimineața.
În sfârșit știu cum se sună cu cartela pentru străinătate. Mi-a explicat unul din studenții de pe-aici. Nici măcar nu trebuie să o introduci în telefon, doar să suni la un număr gratuit și să dictezi codul care e scris pe cartelă. Nu-mi dau seama de ce au mai făcut-o în formă de cartelă, doar să inducă lumea în eroare. Trebuiau să o facă în formă de loz în plic, dacă tot trebuie doar să o răzuiești ca să obții un cod.
Da, sunt cam extraterestru pe aici. Mi-am cumpărat o brânză feliată în folie de plastic și scria pe ambalaj să o deschid cu 20 de minute înainte de a o consuma. Cred că comestibilă, otrăvitoare nu poate să fie, că se vinde în comerț. Sper să nu mi se facă rău de la ea. Oricum o țin deschisă de vreun sfert de oră și țin geamul deschis ca să nu mă intoxic de la miros.  Au ăștia o cultură a brânzei, fromagerie , etc. Deși nu scrie clar pe ambalaj cred că e expirată. Am aruncat-o până la urmă că puțea îngrozitor. Parcă era brânza aia care a infestat Tamisa din Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome. 
Trebuie să caut mâine la o librărie vederi și timbre să trimit acasă.
Mă gândesc ce frumos o să fie când mă întorc acasă. O să ajung în pragul Crăciunului, o să facem un brad, o să cumpărăm cadouri, o să mergem la colindat la Câmpia. E mare lucru să ai familie și prieteni. Ce dracu făceam doi ani singur în Italia dacă obțineam bursa Pârvan. Nici nu vreau să mă gândesc.

NOTE ZILNICE

    Câteva noutăți alarmante m-au deranjat în ultimele săptămâni. În primul rând spectrul acestei crize economice, al acestui deficit cu consecințe apocaliptice. Am văzut oamenii pe care îi credeam serioși, analiști de fiecare seară la televizor, care rostogoleau scenarii de anarhie,  menționau Grecia și chiar Venezuela și ziceau că o să căutăm în tomberoane. Ce nu au spus a fost cine o să caute în tomberoane? Bănuiesc că nu reprezentanții acestei oligarhii care ne conduce de cîteva decenii. Nu aparatcikii îmbogățiți, nu copiii burgheziei roșii posesori de SUV-uri și apartamente în Dubai, nu bugetarii de lux cu salarii nesimțite din sinecuri bine plătite la stat. Ci omul de rând din România, vizat de primul pachet de măsuri al acestui guvern neo-liberal Bolojan 1. Dacă există un al doilea pachet de măsuri care afectează oligarhia bugetară și bogații în general de ce nu a început Bolojan cu acesta? E o întrebare retorică, evident. 

    Bolojan și alții din jurul lui au mentalitate de gestionar de pe vremea lui Ceaușescu. El s-a trezit după tejghea cu minusuri la inventar: i-au intrat bunuri și servicii de 100 de lei și au ieșit de 132 de lei pe vremea gestiunii lui Ciolacu, mâncătorul de mici zemoși. Impresia mea e că socialismul a reușit să creeze un fel de om nou românesc care nu integrează capitalismul. Capitalismul este despre împrumut, bunăstare acum și proiectarea datoriei într-un viitor cât mai îndepărtat. Noi românii vrem proprietăți, case de piatră sau fier-beton, vrem mașină mică proprietate personală, vrem terenuri în proprietate așa cum iobagul medieval voia sesia lui pe care să-și facă  o cocioabă de chirpici. Nu avem noțiunea de bunăstare în prezent și de folosință a bunului, de confort dat de utilizarea unui bun nou și funcțional care poate fi înlocuit. Românul are obsesia proprietății, pe care nu o poate oricum lua cu el în lumea de dincolo, dar vrea să o lase moștenire lui Achim, Paraschiv, Nilă și Niculae.    

    Desigur că, bugetar fiind, o să fiu afectat de primul pachet de măsuri al lui Bolojan. Îmi aduc aminte cum m-a afectat tăierea cu 25% a salariului de către genialii administratori Boc și Băsescu. După ce am alimentat într-o seară cu benzină de  50 de lei m-am ambiționat și am găsit proiecte complementare. Am lucrat uneori și duminica, am câștigat bani în plus, am învățat lucruri noi. Eram mai tânăr cu 15 ani, dar întotdeauna am zis că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou.

    Nu știu ce se va întâmpla în viitorul apropiat și cum va afecta această criză România. Cred că este risipă în sistemul public și evaziune endemică în sistemul privat. Că românul e obișnuit să-și aproprieze avutul public și să fenteze regulile. Nu cred că măsurile acestui guvern vor limita risipa, vor reduce evaziunea sau vor elimina privilegiile. O să se confrunte cu puternice greve și alte forme de mișcări sociale. Pentru că oricât de convingător apasă Bolojan pe cuvinte la televizor, statul nu poate exista împotriva cetățeanului. Statul trebuie să asigure libertatea de viață și acțiune, cea liberală a lui laissez-faire, laissez-passer, nu să îngrădească libera inițiativă sau să devină un stat opresiv al interdicțiilor și amenințării periodice a propriilor cetățeni. Se va confrunta, curând, cu așa-zisa civic disobedience. Nu poți pedepsi cetățeanul de rând pentru greșeala administratorului statului. Vreun consilier ar trebui să-i spună asta și domnului prim-ministru, poate bine intenționat, dar plasat într-o realitate greșită.      

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (32)

STEGARUL ROMAN

Din nou se clatină ordinea cu care ne-am obișnuit. Cea normală, a unei economii de piață, a unei societăți deschise și libere, a unei democrații parlamentare. S-a mai clătinat de câteva ori, de când îmi aduc eu aminte și pun ștampila pe o foaie pe care o introduc într-o cutie o dată la câțiva ani. Nu pot să zic că am încredere că va câștiga Nicușor Dan, cu toate că cotele la casele de pariuri sportive s-au mai ajustat după dezbatere. O dezbatere la care nu trebuie să mă uit, că sunt deja convins cu cine votez. Ca să nu fie niciun dubiu, zic: votați masiv Nicușor Dan!

Trebuie ca cei dezinteresați și inerți politic să iasă la vot. Să se trezească odată în conștiința civică, că ne clătinăm spre suveranism. Ăsta e un cuvânt gol de conținut, care nu înseamnă, cred, chiar nimic, pentru că suntem un stat suveran. Suveraniștii de azi sunt, de fapt, niște PRM-iști și PUNR-iști de școală nouă, fără idei în plus, dotați doar cu niște lozinci anti-europene. Nu avem capacitatea, ca popor român trezit în conștiință, de a ne reinventa naționalismele decât în acest șablon îngust al formulei post-ceaușiste.

Există un nivel de disoluție, de dezintegrare a identității românești fără precedent. A coeziunii sociale care ne făcea un popor dintr-o sumă de populații și etnii. Nu mai suntem daco-romani, cum zicea metanarațiunea fondatoare a națiunii noastre moderne, de la preiluminismul lui Cantemir, la Școala Ardeleană și istroriografia Școlii Critice. Suntem niște daci, în mare proporție, mascați în daci care defilează pe străzi, adepți ai unui zalmoxianism panteist ecologist (new age), unde componenta neo-latină, romanică, care a generat acest popor, până la urmă, aproape că nu mai contează. Dacă nu găsim repede un Stegar Roman, care să fluture de pe clădiri steagul UE, suntem, literalmente, pierduți. Pe moment, cel puțin. Căci președinte al acestei țări o să iasă, prin vot democratic, George Simion, caricatura și umbra lui Călin Georgescu. Noi ceilați, care nu suntem daci, strămoși vii de-ai lui CG, o să hibernăm patru ani.

JURNAL BELGIAN

27 noiembrie 1999

Azi la patru s-a închis la bibliotecă și m-am gândit să dau o raită prin centru, să mai văd Bruxelles-ul. Am nimerit la un moment dat pe niște străduțe înguste care se întâlneau într-o piațetă și care aveau pe ambele părți numai restaurante. Aveau niște ferestre mari deschise și măsuțe pe stradă, în fața restaurantului. Aproape toate serveau fructe de mare și era foarte pitoresc.  Puținii oameni care mâncau la măsuțe vorbeau engleză și veneau deci din țări cu monede puternice, lire sau dolari. La capătul străzii un japonez cu ochelari și-a montat un trepied și a început să fotografieze străduțele cu restaurante pitorești. În Place Central era și un concert stradal improvizat al unor incași, cum se mai întâmpla și în Cluj. Evident că aici vindeau cd-uri, nu casete cum am eu acasă cu Sin Fronteras. M-a deranjat că aveau amplificator, boxe, sintetizator, duze la chitare și piesele erau foarte prelucrate, chiar greu de recunoscut. M-a deranjat compromisul tehnic făcut civilizației și am plecat. Suna mai bine unplugged la Cluj.

Îmi vine să scriu despre neajunsurile societății capitaliste. Civilizația occidentală e una a deșeurilor. Produce mii de tone de gunoi pe zi.  Multe sunt neperisabile și toate sfârșesc prin a umple niște saci de gunoi negri pe care bruxellezii  în scot în fața ușilor. De-a lungul străzilor, în fața fiecărei care, sunt înșirați asemenea saci inestetici, scoși uneori dis de dimineață și ridicați de gunoieri abia spre seară.

29 noiembrie

Azi am fost la supermarket și am cumpărat multă mâncare, încât mi-am depășit bugetul. Oricum prețurile sunt jumătate comparativ cu magazinele arabilor din Place Flagey. Cu banii cu care îmi cumpăram de la buticuri o pâine, o margarină și o cutie cu brânză feliată, de aici de la Aldi mi-am cumpărat mâncare pe toată săptămâna: pâine, unt, pateu, brânză, parizer, iaurt, marțipan, etc. Cafea beau în campus că e mai simplu și e chiar bună.

Nu am ce să mai scriu aici. Una peste alta, mi-a plăcut la supermarket, că erau de toate și era ieftin. Templul  consumismului, ar zice Pascal Bruckner. Dar mă bucur că am scăpat de mic dejun cu margarină și brânză, că mi s-a acrit.

30 noiembrie

Am scăpat de recepția de la ambasadă, doamne-ajută! L-am sunat ieri seară pe domnul N. și a zis că o să ne întâlnim joi. Poate a uitat, dar nu mai contează pentru că mâine nu prea are cum să dea de mine. Acum că am scăpat parcă aș fi vrut să merg. Sunt cam singur pe-aici. Aș mai fi ieșit, aș fi băut un pahar de vin, aș fi stat de vorbă cu surorile S. Nu am viață socială aici, cu domnul N. ce mai povestesc. Figură mare, domnul N. Îmi dau seama de ce nu e apreciat la adevărata lui valoare aici, de ce nu e luat în serios cum ar trebui. Are o prea mare încredere în oameni, e prea deschis și dezinteresat și asta în face vulnerabil în lumea cinică de azi. În plus, ca orice intelectual cu nasul în cărți, e aerian și mai gafează. De exemplu, când am fost în vizită la M. M., deși doamna se grăbea, el se tot întindea la povești și căuta ceva pe internet, pe calculatorul ei. Tot învârtindu-se pe-acolo a reușit să spargă un păhăruț din așa-zisul rubin vișiniu, cumpărate de doamna profesoară din România. Până în seara asta îmi povestea de un tip simpatic, un arheolog neamț, K. F. Duminică i-a trimis un email să stabilească o întâlnire. Azi la telefon mi-a zis că acest K. este un tip antipatic, care-a zis că de ce îl caută pe el cu probleme de-astea. Din simpatic s-a transformat în antipatic, pentru că domnul N. mizase prea mult pe disponibilitatea lui.

Azi am cumpărat o cartelă telefonică pentru sunat în străinătate și, evident, că nu am știut s-o folosesc. Am introdus-o degeaba în telefonul public că nu s-a întâmplat nimic. L-am întrebat la telefon pe domnul N. ce să fac și mi-a zis că trebuie să o răzuiesc ca pe un loz în plic și să tastez codul aflat înainte să sun. Acum că știu, mâine pe la zece mă duc să o sun pe I. și o să treacă mai ușor zilele astea.

Dacă e marți e Belgia, era titlul (tradus în românește) al unui film american pe care l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu. Era, parcă, despre o excursie în Europa. Mi-aduc aminte doar cum începea, cum era filmat, sadic, cum cineva făcea o injecție. Ce interesant lucru memoria noastră, cum dintr-un film întreg îmi aduc aminte doar o stupizenie cu care începea. Dacă e noiembrie și decembrie e Belgia pentru mine. Mi-a fost cam frică de călătoria asta singur în Occident, dar cum zice proverbul românesc, de ce ți-e frică nu scapi. Ar trebuie să merg la poștă să trimit niște vederi acasă. Dar nu îmi mai aduc aminte decât adresa de la Câmpia. Cele de la Luna nu le mai știu.

Tot scriu în carnetul ăsta toate prostiile, am umplut deja câteva pagini. Nici măcar nu mă mai destinde scrisul în carnet. Am nostalgia zilei de duminică când i-am scris lui I. o scrisoare adevărată pe care am trimis-o ulterior.  Parcă vorbeam cu ea, în capul meu cred că chiar vorbeam. Scrisul în carnet e ca și cum vorbesc singur, mai mult mă enervează decât mă destinde. Din calmantul serilor mele belgiene a devenit o rutină obositor-plictisitoare.