La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 1 mai 2026

DIN TRECUTUL SOCIALIST (11)

Există tendința să scrii nostalgic și paseist despre trecut. Mă gândesc la timpul liber și cum era el petrecut în comunism. Nu pot să mă pronunț pentru că nu am fost adult atunci, nu am muncit într-o uzină sau într-un birou, ca să am timp liber și să mi-l petrec. Am fost doar elev și aveam un weekend scurt, prin comparație cu vremurile de azi. Până la revoluție am mers șase zile pe săptămână la școală, și la fel mergeau și părinții mei și ceilalți locuitori ai RSR la servici. Poate din această cauză după-masa de sâmbătă, când începea sfârșitul de săptămână, nenumit încă weekend, și duminica erau atât de prețioase. La fel și sărbătorile legale, adică 1 Mai, ziua liberă a proletarilor din toate țările, sau 23 August, ziua insurecției naționale antifasciste și antiimperialiste. Îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai care erau sărbători în orașul muncitoresc. Nu prea știu de mici și bere, ci de mere caramelizate pe băț, vată de zahăr, moriști din hârtie colorată și tiribombe umplute cu rumeguș. Se vindeau nu la tarabe, ci într-un fel de comerț spontan pe marginea drumului, a pieței sau în parc. Și cred, nu știu, că făceau parte dintr-un comerț licit sau acceptat tacit cu ocazia acestor zile. Terasele restaurantelor și alimentările erau aprovizionate special de 1 Mai cu bere și mici, pentru că îmi aduc vag aminte de o agitație a adulților în această zi. Dar nu neapărat zilele festive ale comunismului târziu mi-au rămas în minte, ci sfârșiturile de săptămână. În sat sau în oraș, pe unde am copilărit, era acest obicei de a ieși la sfârșit de săptămână la iarbă verde. Era de fapt o ruptură în timpul profan, în rutina zilelor de mers la servici, când adulții se relaxau simplu la un picnic în natură. Nu neapărat cu grătare și mici, fără manele cântate din mașini, ci la picnicuri simple cu hrana rece avută la dispoziție (pâine, brânză, mezeluri, legume, bere sau vin). Se mergea în oraș pe un câmp numit Pe Cubic (nu știu de ce), lângă o stație de curent (Stația 110). Îmi aduc aminte un câmp acoperit cu pături, sute de familii, ca pe o plajă la mare în sezon. Foarte puțini se cunoșteau, dar făceau conversație, copiii se jucau împreună cu mingea și oamenii, în general, nu se deranjau reciproc. Zilele de muncă și sistemul de guvernământ erau suficient de opresive, astfel că această zi la iarbă verde trebuia să fie un prilej de relaxare cu orice preț. Era un mod de a petrece puținul timp liber rămas, într-o simplitate care azi nu mai există. De fapt, îmi aduc aminte din adolescență, că dispariția acestui obicei după 1989 m-a frapat. Pur și simplu a dispărut ieșitul la iarbă verde, s-a evaporat din existența românilor în Tranziție. Bunicii din familii au primit înapoi o parte din terenurile confiscate de comuniști la colectivizare și weekend-urile tuturor membrilor familei au fost de-acum ocupate cu munci agricole: mersul la sapă, la cules, și totul în modul primitiv, manual, așa cum au făcut de români de la Litovoi încoace. Odată cu reapariția proprietății, în locul loisir-ului s-a instalat munca și în weekend, munca cerută de sărăcia cruntă instalată în România anilor ’90.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu