DIN TRECUTUL SOCIALIST (9)

 

Votul

Eram copil și adolescent în socialism, dar am votat, totuși. Trăiam într-o democrație populară și ne manifestam ca atare. Cred că prima dată am votat prin clasa a treia când eram pionier și trebuia să alegem comandanții de grupă și de detașament. Aveam ius sufragii, dreptul de a vota, și am votat de fiecare dată. Aveam și ius honorum și am fost ales comandant de grupă, cu șnur roșu, de mai mai multe ori. O singură dată, în clasa a opta, am fost ales, surprinzător pentru mine, comandant de detașament, cu șnur galben. Nu am reușit să urc  în ierarhia pionerească mai mult de atât, să fiu comandant de unitate (pe școală) sau măcar adjunct al acestuia. Asta însemna șnur albastru închis sau albastru deschis. N-am văzut așa ceva și asta era un semn că nu m-am născut să fiu politician. Am și conștientizat asta la un moment dat, prin clasa a V-a. Cumva,  printr-o întâmplare, am fost ales să reprezint unitatea adică școala, ca pionier fruntaș, la forumul pionieresc județean. Era de fapt o tabără de vară la Leghia, lângă Valea Drăganului. Am primit de la doamna profesoară, care era șefa cu pionierii pe unitate, un discurs scris pe primele două pagini ale unui caiet cu pătrățele, pe care trebuia să îl citesc acolo, la un moment dat, la o întâlnire de învățământ științific. Eram un copil și mi-am dat seama că nu pot citi cuvintele alea într-un jargon al epocii pe care nu-l înțelegeam și nu le-am citit. Nu mi-am făcut practic treaba pentru care am fost trimis acolo, dar nu mă simt deloc vinovat. Nu m-am simțit vinovat nici atunci, pentru că și la vârsta aia mi s-a părut absurd și nelalocul lui acel discurs scris. Și de atunci, de la începutul anilor 80, am știut că nu sunt capabil să reproduc nici un discurs scris de altcineva, că nu pot să citesc ca un crainic tv niște cuvinte în care nu cred. Pe lângă concursuri sportive, defilări și activități pionieriești s-a mai întâmplat ceva la forumul respectiv. M-am împrietenit cu un niște elevi din Cluj care cântau seara la chitară. La jumătatea taberei au fost trimiși acasă pentru că au cântat într-o seară un cântec cu un cimitir și niște morți veseli. Nu cadra ideologic și nu puteau rămâne într-o tabără de pionieri.

Nu aveam vârsta să îl votez pe Tovarăș înainte de 89, dar îmi aduc aminte discuțiile părinților mei. Prin profesiile lor erau condamnați să participe în comisiile electorale. Seara când veneau acasă vorbeau despre alegeri. Trebuia să participe toată lumea, era o problemă să lipsești. Singurul nume pe buletinul de vot era Nicolae Ceaușescu, care trebuia votat de tot poporul românesc fără excepție. Îmi aduc aminte că discutau seara, în șoaptă, bineînțeles, ce scriau oamenii pe buletinele de vot, în intimitatea cabinei. În general doreau ceva ce lipsea, Vrem carne!, de exemplu, dar cel mai des Vrem hârtie igienică! Am întrebat-o azi pe mama cum reacționau când vedeau asta, dacă se distrau sau dacă le era frică. A zis că citeau cu voce tare și râdea toată lumea. Și ce făceau cu voturile scrise cu diferite cereri, le anulau? Nici vorbă, mi-a zis mama, le treceau la voturi valabil exprimate, pentru că toată lumea trebuia să îl voteze pe Fiul Poporului. Nu scriu asta pentru că mi-ar fi frică că o să mă mai întorc acolo. Știu că istoria nu face pași înapoi. Dar știu că istoria e ciclică și că anii 30 sunt înaintea noastră. Și sper că anii 2030 să nu fie ca 1930.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (29)

Călin  Georgescu

Călin Georgescu nu este ușor de decriptat. Este, evident, ușor de etichetat: prorus și putinist, anti-euro-atlantic, mistic new-age, profet al unei rețete existențiale care combină creștinismul aquarian cu ecologismul și wellness-ul. Totul cu specific românesc, venind din tradiția ezoterică autohtonă, construită pe densușianism, pe elucubrațiile ortodoxiste ale legionarismului, filtrate prin sita naționalistă a comunismului ceaușist. Cărțile lui de bază par a fi  Dacia preistorică și Noi, tracii, totul asezonat cu perenialismul interbelic și o formă de neo-sămănătorism tradus în elogiul satului românesc și al țăranului etern ca exponent al românității, al specificului. Am auzit primele teorii despre axa de precesie, despre anul cosmic de 13000 de ani din Aquarius în copilărie, în anii ‘80, de la persoane care citeau cartea lui Iosif Constantin Drăgan, un fel de must read în armata română de atunci. Și probabil se preda și în școlile de agenți, unde a citit-o și Călin Georgescu. Sunt sigur că astea sunt lecturile lui formatoare, de aceea vorbește ca eroii lui Pavel Coruț, de aceea româna este strămoașa latinei și nu invers, iar Zalmoxis – Zeul-Moș al țăranului etern din terra mirabilis era creștin. Este limpede că în această ideologie ezoterică a ceaușismului și a paleosecurității s-au întâlnit asimptotic perenialismul cu specific românesc ilustrat de N. Densușianu, M. Vâlsan, V. Lovinescu și alții cu mistica ortodoxă venită din legionarismul interbelic. Nu este suficient subliniat rolul pe care îl are în ideologia vechii securități de pe vremea lui Ceaușescu tradiția orientală. Sub pretextul practicării diferitelor forme de arte marțiale sau a practicilor yoga se insinuează în societatea socialistă de atunci forme de  religii new-age de inspirație orientală, ca Meditația Transcendentală a lui Maharishi Mahesh Yogi. Ca aceste idei advaito-vedantiste să poată fi digerate ele sunt asimilate creștinismului, sau mai bine zis creștinismul non-confesional este diluat într-o sinteză yoghino-isihastă, o yoga a logos-ului, profesată de organizații ca Grupul Yoga pentru Restaurare Umană fondat de Mario Sorin Vasilescu (Shri Ishvarananda), Mișcarea de Integrare Supremă în Absolut a lui Gregorian Bivolaru sau Centrul de Practică Isihastă a lui Vasile Andru. Cum ecologismul și wellness-ul sunt componente importante ale majorității curentelor new-age, le putem interpreta ca ultime ingrediente în acest cocktail ezoteric care fundamentează discursul lui Călin Georgescu. Protocronism (anterioritatea spectaculoasei civilizații pelasgo-românești), perenialism (secretele ascunse de la întemeierea lumii în poveștile lui Ion Creangă, cunoscute doar de inițiați), neo-sămănătorism (elogiul țăranului etern) și ecologism new-age (pepsi cu nanoboți și practici imunitare yoghino-isihaste) sunt elementele acestui discurs. A prins pentru că rafturi întregi din librăriile de azi sunt pline de cărți de dezvoltare personală, de ezoterisme, de Osho, de ființe cuantice și alte năzbâtii obscurantiste și paraștiințifice. Și pentru că școala nu își mai atinge scopul de a învăța copiii în ce lume trăim, măsurabilă științific și inteligibilă cartezian.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (28)

Căpitanul de Catifea și Ioana d'Arc de Dâmbovița

Nu pot să zic că am întrevăzut această răsturnare de situație la votul din primul tur al alegerilor prezidențiale. Ca toți cei informați de la televizor și din presa scrisă aș fi pariat pe un tur al doilea între Marcel Ciolacu și George Simion. Nu am ascultat ce îmi spunea B. că pe Tiktok, la orice video, reel sau cum se mai cheamă există un comentariu votăm masiv Călin Georgescu. Și că domnul acesta absent de pe ecran va lua un procent semnificativ. Am fost de acord cu el, dar mă gândeam la un 6%, nu la locul întâi. Cum este posibil ca toate sondajele să-l fi scăpat din orice previziune? Cred ce am mai spus mai demult că marea problemă în România de azi nu mai e corupția, ci incompetența. Cum se poate ca atâtea institute de sondare a opiniei publice girate de tot felul de sociologi profi univi să rateze în halul acesta? Cum și-au făcut competent meseria și au greșit cu 20%? Asta e noua marjă de eroare? Cum se poate ca acest Căpitan de Catifea, Călin Georgescu să fi avut 5000 de conturi de Tiktok de trolli sau boți care să repete obsesiv acest mesaj destinat tinerei generații, votăm masiv. Nu cumva e incompetență și la serviciile care ar trebui să ne păzească? Revenind la sociologi, au ratat și la exit poll, unde cel de pe locul I a fost dat pe locul al IV-lea. Ce să mai zic de staff-urile de campanie ale celorlalți candidați? Cum au reușit să nu convingă pe nimeni? Contraselecția din partide și-a spus și ea cuvântul. Cine sunt figurile acestea triste propuse drept candidați? de sub ce pietre au ieșit un alde Ciolacu și Ciucă? Oricum zilele lor la conducerea fostelor mari partide ar trebui să fie numărate, dată fiind amploarea ratării. Cine stă în spatele acestui motto tâmpit de campanie cu unificarea dreptei? Dreapta s-a unificat oricum undeva la marginea spectrului: Călin Georgescu și George Simion au luat împreună aproape 37% din voturile românilor care au votat. Far Right a câștigat în România, ceea ce nu s-a mai întâmplat în viața politică postdecembristă. Sloganul ar fi trebuit să fie unificarea partidelor progresiste și pro-europene și poate așa o parte a liberalilor ar fi ieșit de sub atracția PSD-ului.  Dacă cumva la câteva voturi va intra în turul II candidata USR, Elena Lasconi, ar trebui să renunțe măcar pentru două săptămâni la unificarea dreptei, pentru că oricum e multă confuzie. Aici se luptă pro-europenii și suveraniștii, curentele pro-NATO și pro-Rusia, rațiunea și obscurantismul. Nu mai e demult despre stânga și dreapta, cum s-au blocat politicienii în discurs ca niște discuri de vinil zgârâiate. Și flamura acestei lupte o va purta Elena Lasconi care va poza într-o figură tragico-eroică de tip Ioana d'Arc în luptă cu hidra putinist-suveranistă. Cred, însă, ca înainte de radicalizarea discursului progresist și neo-liberal ar trebui ca politicenii să se gândească și cine sunt cele două milioane de români care au votat masiv Călin Georgescu. Că opțiunea lor vine din lehamite față de o clasă politică coruptă, decuplată de la realitățile sociale, din frustare și sărăcie. În ciuda creșterilor economice trâmbițate prin gura prim-miniștrilor la televizor, sub pojghița subțire a bunăstării relative a lumii urbane, există multă sărăcie, mizerie, lipsă de educație care se traduce în momentul votului în disperare și revoltă.  Asta înseamnă în materie de vot politic 37% Geogescu plus Simion. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (27)

Foamea

Am urmărit ieri, cu pauze, din cauza meciului transmis în același timp, România - Cipru, dezbaterea televizată cu participanții la cursa prezidențială. Nu îmi vine să le zic candidați la președinție, pentru că Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, cei pe care s-ar putea să-i alegem în turul 2 au lipsit.  Nu știu dacă românii o să aleagă între cei doi în realitate, că nu sunt Mafalda, dar asta încearcă să ne inducă sociologii realizatori de sondaje de câteva luni încoace. Nu am aflat nimic din dezbatere despre candidați, nu ceva ce încă nu văzusem sau auzisem în spațiul public. Mi s-au părut politicieni tout court, navigând în lumea lor complicată de intrigi și strategii de comunicare și decuplați de la realitatea țării în care trăiesc. Și știu despre ce vorbesc pentru că săptămâna trecută m-am întors de la Iași cu trenul Timișoara - Iași, zis Foamea, la clasa a II-a. Nu am făcut-o ca să am neapărat o experiență de viață, ci din greșeală și din prea mare grabă. Înainte să se plimbe prin țară cu alaiele lor de susținători îmbrăcați cu geci în culorile partidului și să împartă fluturași de campanie, le sugerez tututor politicienilor ce au vorbit ieri la dezbatere să își cumpere un bilet la clasa a II-a la Timișoara - Iași și să facă călătoria asta. O pot lua pe urmele lor și ceilalți participanți la dezbatere, susținătorii din public și ziariștii. Se pot deghiza, dacă vor, ca Vodă Cuza, doar ca să vadă ce țară avem. Ei probabil chiar cred ce vorbesc de acolo din bula lor, că este una europeană, membră NATO, cu fonduri din PNNR, cu procente din PIB la educație, cu tot felul de pretenții de civilizație. Un fel de sentiment românesc al ființei în gip, ca să reiau titlul lui Cristian Tudor Popescu.  Concret nu vreau să votez cu niciunul din cei prezenți sau absenți de la dezbatere, dar probabil o voi face în ciuda reținerilor. O voi face, totuși, așa cum pe vremea lui Ceaușescu cumpăram din produsele de proastă calitate de pe rafturile aproape goale ale alimentărilor.  

DIN TRECUTUL SOCIALIST (8)

             Jocuri

            Nu știu care au fost jocurile jucate în prima copilărie. Nu îți aduci aminte decât de momentele când manipulezi obiecte și construiești acțiuni în joc. Faptul că am crescut la țară, într-o grădină verde cu arbori, arbuști, iarbă, gropi, șanțuri, diferite ascunzișuri, mi-a modelat într-un anume fel universul de timpuriu. Nu cred că cei care au crescut printre blocuri au fost dezavantajați. La 12 ani m-am mutat într-un cartier de blocuri abia terminat și mi s-a revelat un nou univers, mai complex decât cel de la țară, mai periculos pe undeva, ca în opoziția structuralistă dintre natură și cultură. M-am născut și am făcut primii pași în natură, am învățat acolo lumea prin jocuri facile într-un decor idilic, apoi m-am mutat în cultură, între betoanele socialismului târziu, într-o junglă urbană, în care a trebuit să re-învăț să mă joc.   
            Nu pot să scriu despre jocurile copilăriei fără să amintesc niște versuri ale celui mai mare poet român, care surprinde în câteva cuvinte esența imaginației ludice infantile (ca să mă exprim așa prețios):
           
            Ah, din fugă săream sub arțar,
            Smulgându-i o frunză cu dinții!
            (Pieile-Roșii, pe sub arțar,
            Goneau, arătându-și toți dinții!)
            Iată lasoul, mâna, atentă,
            Ochește bizonul de aer....
 
        Când eram copil, m-am jucat de-a cei trei mușchetari (sic!)  cu niște bețe de salcie sau de arin, cărora le legam o gardă cu sfoară ca să le transformăm în săbii. Uneori, când am mai crescut, le elaboram și garda venea bătută în cuie. Erau săbii perfecte, nu le cumpăram de niciunde și când se rupeau făceam altele și altele și nu era nicio opreliște în a ne procura aceste simple jucării. Nu mai știu care cine era dintre cei trei mușchetari, dar majoritatea voiau să fie al patrulea, anume d'Artagnan. Vedeam atunci la televizorul alb-negru cu lămpi o ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas, cu Oliver Reed, Richard Chamberlain, Frank Finlay și Michael York, în rolul celor patru eroi și poate și alte ecranizări mai vechi. Oricum erau la modă filmele zise de «capă și spadă», cu multe dueluri cu floreta, inclusiv Zorro cu Alain Delon. Erau atât de populare încât un elev al mătușii mele O. semna Zorro pe extemporale și a făcut efortul să învețe să citească numai ca să poată citi subtitrarea în română a filmelor de seara de la televizor. Oricum, m-am duelat mult în copilărie cu tot felul de bote, am primit multe lovituri peste degete sau chiar în alte părți ale corpului, dar am supraviețuit. Pentru copii jocurile rămân jocuri, ca la orice pui de mamifere, și nu se mușcă cu adevărat în jocuri. Nu fac decât să mimeze violența, cu scopul de învăța mușcătura de mai târziu, din vremea când vor fi adulți.  
        Alte jocuri preferate, în registrul descris de poezia lui Nichita Stănescu, au fost cele de-a  cowboys și  indienii. Inspirația pentru aceste jocuri au fost și filmele cu Pierre Brice, Winetou și „Comoara din lacul de argint„ dar, mai ales, deja, lectura cărților lui Karl May „Winetou” și „Old Surehand”. Nu îmi aduc aminte alte western-uri, deși erau difuzate uneori la televizor. Oricum am fugit pe dealuri și prin lăstăriș călărind cai imaginari, cai de aer, și mai ales am tras cu arcul. Arcul, foarte ușor de făcut dintr-o botă de salcie, o sfoară (golom), iar săgețile - din nuiele de alun cu vârfuri din lemn de soc. Sunt evident mai periculoase decât săbiile mușchetarilor, pentru că poți, la propriu, să îți scoți ochii. Niciodată nu s-a întâmplat vreun accident.
        Oponenții indienilor cu arcuri erau dotați cu pistoale din lemn, care de data aceasta nu aruncau niciun fel de proiectile. Spre deosebire de arcuri, pistoalele trăgeau cu aer și cu sunete produse din gurile posesorilor. Sportul acesta se numea „pac-pac” și se desfășura prin toată zona fără să se țină cont de gardurile și împrejmuirile curților. Acestea erau făcute să fie sărite, iar casele, cotețele, toate acareturile în general, nu erau decât ascunzători. O asemenea joacă mobiliza un cvartal întreg, un joc de băieți  de vârste diferite. Uneori se angrenau și  copiii mai mari în joaca asta de v-ați ascunselea cu pistoale. Unii aveau pistoale de plastic, de cumpărat, alții de lemn, cioplite dintr-o scândură cu un trăgaci făcut dintr-un cui. Ca și floretele de salcie, nu exista o limită a producerii de armament din lemn pentru jocuri de copii și imaginația infantilă dădea forme unor arme care nici n-au fost încă inventate.    
         Dar evident, că de foarte timpuriu, în centrul jocurilor copilăriei a fost mingea. Mingea care era bătută pe iarbă, de casă, de poartă, pe drum, pe Grădinoaie. Pe orice loc suficient de drept care să permită organizarea unui meci de fotbal. Când jucau copiii fotbal în drum nu spuneam că am teme sau chiar teză a doua zi. Învățam ceva pe furiș seara sau fușeream o temă, dar mă culcam mulțumit că am putut juca fotbal în după-amiaza aceea. De obicei aveam o minge de cauciuc, o minge de 35 (care costa 35 de lei) cu impresiuni care imitau mingile din fâșii de piele. Foarte rar am văzut o minge de piele, numită în jargonul copiilor fotbal. Mai târziu, în oraș, am formulat o dorință pentru Moș Gerilă (numele de dinainte de 89 al lui Moș Crăciun) și am primit o minge de piele cu hexagoane albe și negre, pe care o numeam, nu știu de ce, artex. Cu această minge din piele am jucat multe meciuri în curtea unei grădinițe de lângă bloc, într-o curte cu iarbă, unde, de fapt, nu aveam voie să intrăm. În fiecare după-masă săream gardul în acest spațiu interzis și jucam fotbal până seara. Uneori venea un paznic și ne alunga, dar se întâmpla destul de rar.
        Toate mamiferele își învață comportamentul prin jocuri care imită realitatea. Am fost mușchetar, indian și cowboy, fotbalist și altele în copilărie. Jocurile imaginate atunci erau mai reale decât realitatea ternă a socialismului târziu. Prin fisurile unui regim închis s-au strecurat în copilăria mea d’Artagnan, Zorro, Winetou și Pelé. 

TURDA MĂ'SII (21)

Reclamă pentru Băile sărate Turda din 1942

Stațiunea Balneară Turda

Băile sărate minerale din Turda sunt situate într-o regiune pitorească, înconjurate de pădure de brad, stejar și livezi.

Comunicație pe CFR, iar dela gară în permanență autobuse și birje.

Băile fiind avantajate de un climat subalpin, blând și ferit de intemperii, sunt recomandate de medici în special pentru boli reumatice, podagră, scrofuloză, boli dermatice cronice și cu exeme, boli ginecologice, reminiscenți exudative, hemoroizi, anumite boli cu caracter nervos și ale organelor respiratorii.

Sezon principal: 20 Iunie – 20 August 1942.

Hotel și restaurant în stațiune cu prețuri convenabile.

Oficiul Local de Cură și Turism Turda.

[Tribuna (Brașov), Anul II, Nr. 369, 9 iulie 1942, p. 7; Nr. 370, 10 iulie 1942, p. 6.]

NOTE ZILNICE

 

Naționalismul de artizanat

Am văzut de câțiva ani cum se instalează în România o formă nouă de naționalism, derivată evident din național-comunism, dar într-o variantă soft, benignă și pe undeva chiar benefică. I-aș zice naționalismul de artizanat, care nu e neapărat xenofob, ci orientat spre valorizarea specificului nostru identitar în UE. Evident că ia forme bizare, cum ar fi panourile electorale pesediste de acum câțiva ani cu modele de cusături românești și sloganul Unirea tuturor românilor! Apoi, politica comercială a roșiei/porodicii românești, sau a gusturilor românești din supermarketuri (Gusturi românești, Drag de România) cu aceleași modele de cusături de pe costumele populare pe ambalaje. Sau ce să mai zic despre emisiuni tv ca aceea  lui Paul Surugiu aka Fuego, Drag de România mea, cu balerinele alea îmbrăcate cu ii de artizanat și groupies  de vârsta a treia înveșmântate în tricouri care formează tricolorul. Dar e doar o formă de afirmare identitară într-un mediu comunitar european multi-culti și nu văd nimic periculos aici. Bineînțeles că în politică există AUR și în parlament Șoșoaca cu omniprezentele ei ii artizanale XXL, care te pot face să intri la idei. Dar până la urmă aparțin și ei naționalismului de artizanat în ciuda eforturilor lor penibile de radicalizare. Naționalismul de artizanat nu e îndreptat neapărat împotriva unui străin malefic care corupe ființa națională, ci mai ales împotriva UE văzut ca un organism dizolvant al identității. Și de aici rezultă toate eforturile de a evidenția specificul: elogiul iei (la blouse roumaine), al satului etern cu arhitectura lui lemnoasă (și importanța acordată muzeelor satului în aer liber), abuzul de cusături geometrice de pe haine artizanale țărănești utilizate de la panourile electorale până la ambalajele de salam. Este, în fond, un neo-sămănătorism persistent în cotidian, dar puțin agresiv, chiar benign. Unde e bună această cultivare a spiritului național românesc manifestat artizanal? În creșterea respectului de sine, în generarea unei mândrii naționale utile pe anumite paliere, cum ar fi cel fotbalistic. Succesul de la Euro 2024 arată o mobilizare identitară fără precedent. Nu am mai văzut peluze și tribune de stadion tricolore niciodată, nu am văzut mii de oameni cântând Deșteaptă-te române în cor la meciuri, și de demult, din anii ’90, nu am mai văzut asemenea rezultate pe terenul de fotbal. Eu cred că apariția acestei forme de naționalism de artizanat nu era posibilă fără liberalism economic și integrare în UE. Cred că fără astea am fi rămas blocați în xenofobia radicală care a caracterizat România modernă de la Cuza la 1989. Prefer oricând artizanatul ca flamură a specificului. Și cred că România în UE poate să se regăsească identitar, să primescă un boost de încredere de la suporterii tricolori din Germania, și chiar să câștige, eventual, meciul cu Olanda.

JURNAL BELGIAN

 

26 noiembrie 1999

Vineri. Nu prea mă mai stresez cu franceza. A trecut o săptămână de când sunt aici și m-am resemnat. Până acum mă așteptam să vorbesc franceza, ca prin minune, să mă trezesc, brusc, dimineața vorbind franceză. În realitate nu am cu să învăț când schimb doar câteva cuvinte pe zi cu vânzătorii. Azi la bibliotecă am tăcut atât de multe ore încât seara, când m-am întâlnit cu domnul N., eram cumva răgușit, nu de frig, ci de atâta tăcere. Încă nu am răcit, deși nu pricep încă, după o săptămână, cum funcționează încălzirea centrală din casă și caloriferul din camera mea, Uneori arde, alteori e rece, deși la baie curge apă caldă. Cu toate că potențiometrul caloriferului e nemișcat, pus la maxim. Și uneori noaptea îmi e cam frig.

Am pus scrisoarea pentru I. la poștă și sper să ajungă, că i-am pus un timbru pentru Grecia de 21 BEF. Negresa aia de la magazin nu știa ce fel de timbru trebuie pentru România. Eu am zis ca pentru Grecia,  gândindu-mă la distanțe, dar mai știu eu ce convenții poștale au țările din UE. Sper că o să ajungă pentru că e singurul mod de comunicare pe care îl am la dispoziție. Ieri domnul N. mi-a zis că o să ne uităm pe internet duminică, că e mai ieftin duminica (!?). Se împlinește o săptămână de când ne tot uităm pe internet și trimitem emailuri. Azi m-am distrat de domnul N. că a venit la bibliotecă la ULB cu bicicleta. Are un mountain bike pe care, ca să nu i-o fure cineva a legat-o cu un cablu gigantic  lung cam de un metru și cu un diametru de cca. 4-5 cm. Când am plecat s-a urcat pe bicicletă îmbrăcat în pardesiu și și-a tras pe cap o cască de-aia de biciclist vitezoman.  Nu m-am putut abține și m-am hlizit și cred că m-a văzut pentru că apoi mi-a zis ca lui Cioran îi plăcea să umble pe bicicletă (că cică l-a cunoscut pe Cioran).

Am citit, conspectat și fișat de mă doare mâna. Azi n-am cunoscut nicio somitate. Sper să scap și în weekend. M-am hotărât însă ca odată ajuns acasă să învăț bine engleza, să am și eu o limbă de conversație. Aleluia cu franceza, vreau să știu atât cât să pot citi ușor.

Domnul N. zice că mă duce el la o piață unde niște pantaloni costă doar 50 de franci. Un suc costă aici 50 de franci. Nu știu pe ce lume trăiește omul acesta. Este un savant desăvârșit, miercuri trebuie să predea o carte la tipar și se tot scuză că nu are timp pentru mine. Eu mă bucur că mai scap de programe și mai stau pe la bibliotecă să apuc să mai citesc câte ceva.

 Te duc eu la un magazin cu prețuri mei populare  de unde ne aprovizionăm noi, te duc eu la arăbime. Nu știu unde e arăbimea asta vestită cu prețuri mici, pentru că pe unde colind eu toată ziua, pe Rue Malibran și în Place Flagey sunt numai africani, arabi și greci. Cum pierd mult timp prin zonele astea am senzația că Bruxelles-ul e locuit doar de africani și arabi. Cel puțin în magazine toți vânzătorii sunt negri și vorbesc o franceză bizară și greu inteligibilă. Când îi întreb combien des francs coûte ça?  aud, ca răspuns, doar un sosofro. Și toți emigranții ăștia fac comerț, toată lumea vinde ceva aici. Domnul N. se întreabă cine mai și cumpără.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (7)

 

Strămoși

Într-o lume rurală dominată de oralitate e greu să îți cunoști strămoșii. Acolo scrisul este o excepție, datele de naștere ale copiilor se scriau pe ultima foaie albă din Biblie, iar singurele arhive sunt registrele parohiale unde se înregistrează nașteri, căsătorii și decese. Din așa puține surse scrise e dificil să îți construiești un arbore genealogic care să meargă pe mai mult de patru generații.

Când eram copil în casa de chirpici de pe vale beam apă de la o cișmea din curte. Pe atunci apa nu era contorizată și am întrebat de unde vine. Bunicii mi-au zis ca au făcut oamenii din sat niște bazine pe Grădinoaie și au captat Fântâna lui Jurjilie, de unde se alimentează gospodăriile dintr-o parte de sat. Azi, pe lângă apa contorizată și plătită, unele case din sat mai au și apa bună și gratis din Fântâna lui Jurjilie.

Am vrut să aflu mai multe și am aflat că fântâna se numește așa după Jurj Ilie (Giurgiu Ilie), din al cărui neam mă trag și eu după mamă. Jurj Ilie a trăit la mijocul secolului al XIX-lea, fiind un iobag al grofilor Jósika sau Kemény. După spusele unchiului meu Jurj Ilie era un iobag înstărit cu mulți copii și animale și lucra mai multe sesii. Când «s-a lăsat iobăgia» în 1848, a rămas proprietar pe mai multe iugăre de pământ din care urmașii lui au mai moștenit câte ceva până în 1949 cînd l-au pierdut prin colectivizarea agriculturii.

Am aflat și legenda etiologică a Fântânii lui Jurjilie. În realitate au fost două fântâni, dar una a dispărut în urma unor amenajări funciare de pe vremea colectivului. Legenda zice că acest Jurj Ilie, care era bunicul bunicii mamei mele, era mare meșter în pus oasele la loc, adică un fel de felcer chiropractor cum mai erau prin sate înainte de apariția dispensarelor sătești. El locuia pe deal, loc în care pe când eram eu copil stătea un unchi din partea bunicii materne, în a cărui șură mai exista un scaun de cuțitoaie care aparținuse tocmai lui Jurj Ilie (sau așa zice legenda). Probabil că pe acolo trecea drumul care merge printre biserica de zid și curtea nobiliară, așa cum se vede pe prima ridicare topografică iosefină. Într-o zi pe drum a trecut o căruță care mergea spre Apuseni și care aducea o fată cu un beteșug la picior. Jurj Ilie a zis să o lase la el să o facă bine, i-a pus oasele la loc și după o vreme fata s-a vindecat și a plecat pe picioarele ei acasă. Peste câtva timp au venit de la munte niște mocani, părinții fetei, care i-au adus drept mulțumire un purcel și două pietre rectangulare scobite în formă de ghizd de fântână. Jurj Ilie le-a spus că el e un om înstărit și că are mulți purcei în ogradă, dar a primit drept recompensă cele două ghizduri de piatră. Și a zis: «o să fac două fântîni, să bea oamenii din sat apă, să mă pomenească și după ce mor». După ce unchiul meu a terminat povestea m-am ridicat de la masă, am dat drumul la apă să curgă pe cișmea să se răcească un pic, apoi am băut un pahar și i-am mulțumit stră-stră-străbunicului meu, Jurj Ilie.

NOTE ZILNICE

Preferatul meu din Mahabharata este cântul care povestește marele drum al fraților Pandava. Știind că timpul  distruge tot, că pune capăt la toate, frații s-au pornit în căutarea morții. Celor cinci frați li se alătură și Draupadi, soția lui Iudhiștihira, după principiul indian că locul soției este acolo unde este și al bărbatului. Grupului i se alătură și  credinciosul câine al lui Iudhișthira. Înainte de urcarea pe muntele mitic Meru Draupadi a căzut și s-a rostogolit moartă în nisipul pustiei. Iudhișthira  a zis că păcatul care a ucis-o a fost iubirea. După o vreme Sahadeva a căzut în țărână și pe chipul lui s-a întins paloarea morții. Păcatul lui a fost mândria. Celălalt fiu al lui Madri, geamănul Nakula, nu s-a putut despărți de fratele lui mort și a căzut și a murit. Păcatul lui a fost că a uitat de cele eterne pentru cele trecătoare. Gândindu-se la moartea fraților lui în inima lui Ardjuna războinicul se strecură îndoiala și se prăbuși mort în  nisipul sec al pustiei. Minciuna că își va ucide toți dușmanii a fost păcatul lui. Puterea l-a părăsit și pe Bhima și s-a prăbușit în țărână și puternicul lui trup zăcea pe bulgării deșertului. Păcatul lui a fost că iubea prea tare lucrurile pământești, că inima lui veselă a fost dornică de bucurii. Iudhișthira urcă pe vârful muntelui Meru și în fața sa apare Indra, stăpânul zeilor. Iudhișthira îi cere înapoi pe frații și soția sa și Indra îl asigură că în cuprinsul paradisului îl așteaptă cei pe care i-a iubit. Îl invită în Paradis cu condiția să părăsească câinele, un animal necurat, care profanează jertfa. Iudhișthira îi zice: O, Indra,...acest câine a mâncat cu mine, a dormit cu mine, m-a urmat totdeauna, m-a iubit: trebuie să-l părăsesc acum? Indra îi spune că și-a părăsit frații și soția morți pe drum și acum șovăie în fața țintei din pricina unui animal necurat. Iudhișthira zice: «Morților nu le putem ajuta, în urma celui plecat nu rămâne decât trupul gol, dar sufletul lui se duce departe. Zadarnic m-aș fi întors înapoi, zadarnic aș fi udat cu lacrimi țărâna neînsuflețită a celor iubiți: nu puteau să se mai întoarcă. (...) Mă întorc dar de pe pragul Măririi, mă cobor mai bine într-o naștere inferioară, dar nu mă lepăd de acest câine, care până la moarte mă urmează credincios și mă iubește!». Și atunci câinele a dispărut și în locul lui stătea zeul Dharma și s-a deschis cerul și l-a primit pe Iudhișthira printre zei. Pentru că acolo nu erau frații lui și Drapaudi Iudhișthira renunță la condiția lui divină proaspăt dobândită pentru a fi alături de cei iubiți.

În rezumat, Iudhișthira știe că morții nu îi poți învia, cum a făcut Isus cu Lazăr. Știe care este dreapta măsură, armonia interioară (dharma) pe care o respectă până în ultimele ei consecințe (renunțarea la Paradis și coborârea într-o naștere inferioară). Vrea să-și păstreze condiția umană pentru a fi alături de Drapaudi și de frații săi.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (26)

Deși nu mă interesează politica, după cum o tot spun, înainte de alegeri este greu să faci abstracție de agitația policienilor. Încerci să o faci, să te concentrezi pe evenimente mai importante cum ar fi meciul Real Madrid - Borusia Dormundt, dar din toate cotloanele se ițesc politicieni cu mesaje. Deschizi radioul, televizorul, telefonul cu așa-zisele rețele sociale, presa online sau tipărită și de peste tot te asaltează mesaje politice pozitive sau negative și toți te îndeamnă să mergi la vot. Treci liniștit pe stradă, pe jos sau cu mașina, și te ferești de echipe de campanie îmbrăcate în tricouri/uniforme albastre, galbene, lila și alte culori tari care să îți atragă atenția.

Campania asta este mai ales despre alegerile locale, despre primari și politicile lor publice în orașul-capitală, în municipiul reședință de județ, în alte municipii, orășele și comune din țară. Campania pentru alegerile europarlamentare s-a estompat sub presiunea alegerilor locale, care au ieșit în primplan în această comasare. Am vazut că pentru cursa pentru primăria Bucureștilor poți să pariezi pe Superbet, ca pe echipele de fotbal. În funcție de sondaje li s-au stabilit și cotele, așa că pe Nicușor câștigi destul de puțin, dar Soșoacă are o cotă mare și dacă cumva ai pariat pe ea și câștigă te umpli de bani.

La nivel local lucrurile sunt mai simple. Emil Boc traversează alegerile în stilul lui caracteristic, ca un transatlantic care nu pare deranjat de nimic. Problema lui este dacă ia 80% din voturile celor care se prezintă sau mai puțin. Parcă nici nu se mai agită să-și golească tolba lui de promisiuni goale, în afară de cea cu metroul pentru care a și săpat prima lopată de pământ. Boc, ia-ți metroul de sub bloc!  Am văzut asta pe un banner din Mănăștur.

Senzația generală e de plictis. Parcă niciodată nu m-am simțit mai demotivat să merg la vot. Alegerile pentru primar sunt în singur tur de scrutin și opoziția este împărțită. Mai mulți vor să ajungă primari și o să ia fiecare 10-15 % din voturi. Adunate, un singur challenger ar fi avut poate o șansă.

NOTE ZILNICE

Cred că există doar două feluri de oameni: cei care își explică lumea în cuvinte și alții care o măsoară în numere. There is beauty in numbers. Pot fi de acord, în principiu, dar eu fac parte din jumătatea cu cuvintele. M-a chinuit matematica de timpuriu, am făcut multă în vremurile trecute și m-am simțit prost și inutil că nu am înțeles-o în țara în care toți pionierii și uteciștii trebuia să devenim ingineri și să construim drumurile, podurile, blocurile, cu alte cuvinte, infrastructura socialismului târziu. Acum am ajuns în vremurile pernicioase în care cei care gândesc în numere se ajută de niște auxiliari alfanumerici. Oricum, eu cred că societatea actuală e în derivă și se va izbi de un gard imaginar pentru simplul fapt că e condusă de absolvenți de științe reale și umaniștii au fost trași pe linie moartă. Lucrurile merg prost cînd nu înțelegi decât realități numărabile, deși trăiești între oameni, care gândesc și încă mai simt ca niște ființe. Nu ca niște mașini supuse calculului numeric. Oamenii de știință exacți sunt închiși în nișa lor și nu mai pricep decât niște realități înguste de performanță. Își numără micile lor sclipiri de inteligență și numesc asta scientometrie. Și au pretenția ca prin aceste minabile paturi ale lui Procust postmodern să măsoare tot. Am auzit azi că sunt laureați Nobel care n-au scris nici o carte și că e foarte ok așa. Că a scrie cărți e desuet. Poate că așa este, dacă ar fi doar cărți cu numere, formule, rezultate experimentale între două coperți. Că acelora din științele exacte le este absolut suficient să scrie doar articole. Le doresc să scrie cât mai multe, să le publice doar în reviste open acces, doar în format digital pe servere care o să dispară peste 20 de ani, să nu fie citate de nimeni, să naufragieze în neantul internetului. Este, de fapt, în discursul acesta al științelor tari, o ofensivă pentru devalorizarea operei narative, a contribuției cu sens pentru înțelegerea realității pe care homo sapiens a exprimat-o de la începutul lumii oamenilor prin cuvinte și imagini. Abia mai târziu prin cifre.    

DIN TRECUTUL SOCIALIST (6)

 Nașterea

La un moment dat pe scara timpului m-am născut undeva. Acest loc a fost în mijlocul Transilvaniei, în țara lui Dracula, dar mai în zona de câmpie. Viața este prozaică și m-am născut într-o maternitate dintr-un oraș mic, industrial și insignifiant. Fiind un oraș muncitoresc, metalurgic, în vremea comunismului, avea maternitate și alte facilități. Evident, că oricine care a trăit în vremea aceea își poate lesne imagina cum arăta un spital. În ce păturică albastră scămoșată am fost probabil învelit la naștere. Ce curățenie aproximativă trebuie să fi fost în acea maternitate! Când eram copil taică-meu îmi zicea în loc de vine bau-bau că «vine tanti Didina cu aspiratorul». Când am mai crescut și am vrut să aflu sensul sintagmei de speriat copii, am aflat că doamna Didina era o infirmieră din spitalul din orașul natal care manipula un aspirator apocaliptic care mă speria tare când eram bebe. Nu mi-o aduc aminte conștient și nici aspiratorul, evident, dar nimeni în lumea asta nu știe nimic de când s-a născut. Ce răcnete animalice a  scos când a fost mutat din lichidul amniotic în lumină. Pentru că m-am hrănit în adolescență din puzzle-urile literar-științifice ale lui Mircea Eliade, istoricul mondial al religiilor, îmi place să îmi imaginez o altfel de naștere. O creație mitologică în care eu și semenii mei de pe valea Arieșului am apărut nu într-un spital socialist, ci printr-o acțiune divină (prohibită în vremurile acelea). Îmi imaginez un zeu celest, o ființă supremă pettazzoniană, care frământă lut luat din șapte locuri de pe malul Arieșului. Lutul acesta divers, bine frământat, îl amestecă cu bălegarul taurului cosmic care trage carul celest. Toată această acțiune întâmplându-se după procesul de neolitizare a Europei de sud-est, adică prin anii 1970, în amestecul ăsta de lut și bălegar pune și niște paie de plante cerealiere, de grâu, secară, orz sau ce avea la îndemână. Modelează apoi o formă umanoidă, un Adam primordial cu gene de chirpici, peste care suflă dintr-o nară și îl însuflețește. Prefer o versiune a nașterii mitologice, o creație a unui Pinocchio din chirpici, decât nașterea într-un spital dintr-un oraș muncitoresc al Republicii Socialiste România. Evident că este o reverie, o metaforă interzisă pe-atunci, și că m-am născut în albituri spălate cu înălbitori super-chimici și în păturica albastră. M-am născut a doua zi după sărbătoarea națională de atunci, în care toată lumea serba marea insurecție națională antifascistă și anti-imperialistă de la 23 august 1944, serbată pe-atunci printr-un picnic, cu mici și bere, așa cum noi, azi, sărbătorim cu fasole și cârnați, o altă sărbătoare națională de iarnă, ca niște oameni de chirpici ce suntem. După această efuziune socială și națională, a doua zi, m-am născut eu de ziua erupției Vezuviului din 79 p. Chr. și a nopții Sfântului Bartomeleu din 1572.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (5)

           Întuneric

        La țară, într-o casă cu curte, lumea înconjurătoare e mai generoasă decât la bloc. În primul rând ești mai aproape de zgomotele naturii: insecte și păsări toate bâzâie, țârâie și ciripesc pe limba lor, zi și noapte. Natura înconjurătoare din curte îți generează de mic copil sentimentul panic. Al spaimei de necunoscut, de complexitatea și, implicit, periculozitatea naturii înconjurătoare. Nu știi ce poate să apară dintr-un tufiș sau smârc, nu știi ce pericole te pândesc în jungla vegetală, zgomotoasă și animată. Cred că ăsta e un sentiment pre-paleolitic, experimentat și de australopitecine, bine înșurubat în genele umane. Ziua e cum e, dar noaptea curtea devine mai interesantă. Se scindează în lumină și întuneric, între siguranță și pericol, între bun și rău. Lângă ușa principală a casei de chirpici și lemn, era un bec de afară. Becurile sunt destinate fundamental înlăuntrului, și așa a fost focul din peșteră, apoi torțele, lumânările, opaițele și lămpile dinainte de becuri. Becul de afară lumina în zona trotuarului din fața casei, apoi lumina pierzându-se gradual ajungea disipată la câțiva metri de casă. Lângă bec, pe peretele văruit alb al casei se adunau zeci de musculițe și fluturi de noapte din multe specii, care atunci nici nu-mi imaginam că pot să existe, iar azi le-am uitat formele bizare și coloriturile. Pe undeva, aproape de limita grădinii de legume, puterea becului se estompa și își făcea simțită prezența întunericul. Pe vremea lui Ceaușescu iluminatul stradal era parcimonios și întunericul era la el acasă noaptea. Mai ales în nopțile înnorate.

        Nu știu care au fost primele mele gânduri și senzații legate de lumea spirituală în prima copilărie, dar cred, la fel ca Gilbert Durand, că au fost generate de regimul nocturn și diurn al vieții, de dihotomia lumină - întuneric. Unde lumina e siguranță, bunăstare, transcendență, iar întunericul e pericol, spaimă și neant. Copil fiind nu îmi era ușor să depășesc limita dincolo de care nu bătea becul de afară.  În întuneric locuiau draci și spirite malefice. Când am verbalizat prima dată aceste spaime de întuneric, necunoscut și populații diavolești, bunicul meu a încercat să mă liniștească cu argumente raționale cum că iadul subteran nu există, că atunci când a săpat pivnița nu a găsit niciun drac. Primul personaj malefic pe care mi l-am imaginat și care a pătruns în visele mele de copil nelăsându-mă să dorm a fost Colea Răutu în rolul Spânu din ecranizarea romanului „Toate pânzele sus”. Nu-mi era  frică de draci cu copite, coadă și cornițe, ci de un personaj de roman de aventuri care mă aștepta la limita întunericului. Desigur că acesta a fost doar primul și au urmat multe alte personaje, până la Freddy Krueger din seria de filme cu Elm Street.

        La bloc e mai simplu, chiar copil fiind. Ești înconjurat de patru pereți care antifonează și opresc zgomotele exterioare, nu trebuie să pășești noaptea în întuneric, problemă pe care o rezolvi acționând un comutator. Desigur că personaje din filme te pot bântui și la bloc în vis, dar nu ești atât de expus într-un pat călduț dintr-o camera izolată de pereți de beton.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (4)

     Cărți

Mi-a făcut întotdeauna plăcere să citesc literatură. Când eram copil una din marile descoperiri de după învățarea alfabetului a fost biblioteca sătească. Mătușa mea, O., învățătoare la școala din sat, mi-a povestit într-o zi despre Prometeu care a furat focul și Zeus l-a pedepsit înlănțuindu-l de un munte și trimițându-și vulturul să-i ciugulească ficatul. Și am întrebat-o: O., de unde știi asta? De la bibliotecă, mi-a zis. A doua zi m-am prezentat și mi-am făcut legitimație. Printre primele cărți împrumutate de acolo au fost Mahabharata repovestită copiilor și Hobbitul lui Tolkien. Am citit continuarea, Stăpânul inelelor după circa 25 de ani când s-a tradus și publicat în română și mi-am adus aminte că citisem prima parte când aveam încă dinți de lapte. Îmi aduc aminte cu plăcere cât de importante au fost cărțile în viața mea. Când aveam 7-8 ani mătușa mea mergea la oraș și când se întorcea, duminică seara, îmi aduce un volum de Povești nemuritoare. Într-o seară cu furtună cu ploaie torențială, trăsnete și fulgere, am citit o poveste chinezească înspăimântătoare cu dragoni care au mâncat luna și soarele, cu ochii cerului care s-au deschis, și un erou cu nume din două silabe a reușit să restabilească ordinea universală. Mahabharata indiană și poveștile nemuritoare chinezești m-au introdus, de copil, în lumea miturilor. În școala generală, la oraș, m-am prezentat la bibliotecă de la început. Practic, am petrecut mult timp acolo. Am ajutat-o pe doamna bibliotecară, după puterile mele, la organizarea cărților. Știu că mi-a dat cadou niște cărți casate, care și acum sunt pe undeva pe la părinți, publicate prin perioada interbelică. Așa am citit și eu în anii '80 cărțulii cu copii evrei persecutați, care veneau dintr-o lume complet necunoscută, pe care urma să o descopăr doar în adolescență, după Revoluție, când am aflat că a mai existat și altceva înainte de România socialistă și de comunism. În liceu am frecventat, de asemenea biblioteca, unde cărțile mi le dădea o altă mătușă, de pe altă linie familială. Îmi aduc aminte că citeam Mircea Eliade, recuperat atunci după 1989 și publicat pe o hârtie inferioară de se vedeau literele de pe o parte pe alta a foii.  În biblioteca mea de azi unde două rafturi sunt cu cărți de și despre Eliade mai am multe volume cumpărate atunci în anii '90, pe hârtia oribilă de atunci, pe care mi-ar plăcea să le înlocuiesc cu ediții mai noi și mai frumoase. Pentru că după atâtea peregrinări prin biblioteci am devenit un fel de colecționar de cărți. Vizitez compulsiv librăriile din centrul Clujului și din mall-uri și îmi cumpăr cărți, deși știu că pe unele cel mult o să le frunzăresc și nu o să le citesc integral. Dar e și asta o formă de adicție și așa cum unii colecționează timbre, mașini sau proprietăți, eu colecționez cărți. După liceu am predat o jumătate de an la o școală generală. Nu-mi plăcea să stau în cancelarie iar pauze și în ferestrele dintre ore și stăteam în bibliotecă cu colega mea I., bibliotecara școlii. În general beam cafea și fumam țigări Carpați fără filtru, vorbeam despre muzică rock și mă uitam cu orele la cotoarele de cărți. Întotdeauna am avut senzația că acolo, în bibliotecă, pe rafturi se ascunde o carte din care o să aflu secretele ascunse de la întemeierea lumii. Bineînțeles că nu am găsit-o, deși de multe ori am avut senzația că am fost aproape să găsesc cartea care să mă facă să înțeleg lucrurile pe care nu le înțeleg.

Bibliotecile din timpul facultății au adus totul la un alt nivel. Atât de multe cărți și foi tipărite că ai senzația că poți să te pierzi, să te rătăcești în lucruri spuse și scrise înainte de altcineva. Desigur că nu mi se mai pare că există biblioteci după Bruxelles, Paris, Roma, Quebec, Messina și ale locuri pe unde am mai umblat după cărți. Și mai ales după inventarea internetului și democratizarea pe care o aduce informația digitalizată și mai ales piratată. Fotoliul din casă și laptopul devin niște ferestre de acces spre o lume incomensurabilă a cuvântului scris și digitalizat.

Interesează oare pe cine relația mea de o viață cu cartea publicată și stocată, cu biblioteca și formele ei inefabile din eterul internetului de azi? E relevantă experiența asta a mea pentru ceilalți? Și poate zice cineva dacă e ficțiune la persoana întâi sau memorialistică? Dacă chiar am citit povestea chinezească cu dragoni și am fumat Carpați cu I. în biblioteca școlii?  Dacă în loc de inițiala I. prin care ascund numele unei persoane pe care am cunoscut-o cu adevărat inventam un alt nume?

Cert este că pe rafturile librăriilor se află foarte multă literatură de ficțiune pe care nu merită să dai banii sau să o citești. Unii încearcă să scrie literatură, să ficționalizeze, să scrie despre lucruri pe care nu le-au trăit și nu le cunosc și de-aici, zic eu, tonul fals și lipsa de verosimilitate a unui scenariu sau a unor dialoguri. Mai ales cărțile cu coperți frumos ilustrate și aspect comercial nu are rost să încerc să le citesc. Alea cu trei patru paragrafe super laudative luate cu ghilimele din recenzia vreunui editorialist la un cotidian faimos de la noi sau de aiurea. Cărțile lansate cu tam-tam și impresariate de edituri care nu vor decât să mai câștige niște bani, mai mulți decât investiția, pentru că ăsta e șpilul capitalismului, în definitiv. Cărți cu recenzii bune apărute rapid pentru a impulsiona vânzările. Cu autori făcuți vedete literare peste noapte. Cărți care se pastișează unele pe altele ca serialele de pe Netflix. Cert este că am obosit să mai citesc literatură. Prefer memorialistica, care pare mai autentică în contrafacerea unor existențe particulare fără scenarii neverosimile, factice și rezolvări de tip deus ex machina.