La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 2 februarie 2024

DIN TRECUTUL SOCIALIST (5)


    
       Întuneric

        La țară, într-o casă cu curte, lumea înconjurătoare e mai generoasă decât la bloc. În primul rând ești mai aproape de zgomotele naturii: insecte și păsări toate bâzâie, țârâie și ciripesc pe limba lor, zi și noapte. Natura înconjurătoare din curte îți generează de mic copil sentimentul panic. Al spaimei de necunoscut, de complexitatea și, implicit, periculozitatea naturii înconjurătoare. Nu știi ce poate să apară dintr-un tufiș sau smârc, nu știi ce pericole te pândesc în jungla vegetală, zgomotoasă și animată. Cred că ăsta e un sentiment pre-paleolitic, experimentat și de australopitecine, bine înșurubat în genele umane. Ziua e cum e, dar noaptea curtea devine mai interesantă. Se scindează în lumină și întuneric, între siguranță și pericol, între bun și rău. Lângă ușa principală a casei de chirpici și lemn, era un bec de afară. Becurile sunt destinate fundamental înlăuntrului, și așa a fost focul din peșteră, apoi torțele, lumânările, opaițele și lămpile dinainte de becuri. Becul de afară lumina în zona trotuarului din fața casei, apoi lumina pierzându-se gradual ajungea disipată la câțiva metri de casă. Lângă bec, pe peretele văruit alb al casei se adunau zeci de musculițe și fluturi de noapte din multe specii, care atunci nici nu-mi imaginam că pot să existe, iar azi le-am uitat formele bizare și coloriturile. Pe undeva, aproape de limita grădinii de legume, puterea becului se estompa și își făcea simțită prezența întunericul. Pe vremea lui Ceaușescu iluminatul stradal era parcimonios și întunericul era la el acasă noaptea. Mai ales în nopțile înnorate.

        Nu știu care au fost primele mele gânduri și senzații legate de lumea spirituală în prima copilărie, dar cred, la fel ca Gilbert Durand, că au fost generate de regimul nocturn și diurn al vieții, de dihotomia lumină - întuneric. Unde lumina e siguranță, bunăstare, transcendență, iar întunericul e pericol, spaimă și neant. Copil fiind nu îmi era ușor să depășesc limita dincolo de care nu bătea becul de afară.  În întuneric locuiau draci și spirite malefice. Când am verbalizat prima dată aceste spaime de întuneric, necunoscut și populații diavolești, bunicul meu a încercat să mă liniștească cu argumente raționale cum că iadul subteran nu există, că atunci când a săpat pivnița nu a găsit niciun drac. Primul personaj malefic pe care mi l-am imaginat și care a pătruns în visele mele de copil nelăsându-mă să dorm a fost Colea Răutu în rolul Spânu din ecranizarea romanului „Toate pânzele sus”. Nu-mi era  frică de draci cu copite, coadă și cornițe, ci de un personaj de roman de aventuri care mă aștepta la limita întunericului. Desigur că acesta a fost doar primul și au urmat multe alte personaje, până la Freddy Krueger din seria de filme cu Elm Street.

        La bloc e mai simplu, chiar copil fiind. Ești înconjurat de patru pereți care antifonează și opresc zgomotele exterioare, nu trebuie să pășești noaptea în întuneric, problemă pe care o rezolvi acționând un comutator. Desigur că personaje din filme te pot bântui și la bloc în vis, dar nu ești atât de expus într-un pat călduț dintr-o camera izolată de pereți de beton.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.