DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (32)

STEGARUL ROMAN

Din nou se clatină ordinea cu care ne-am obișnuit. Cea normală, a unei economii de piață, a unei societăți deschise și libere, a unei democrații parlamentare. S-a mai clătinat de câteva ori, de când îmi aduc eu aminte și pun ștampila pe o foaie pe care o introduc într-o cutie o dată la câțiva ani. Nu pot să zic că am încredere că va câștiga Nicușor Dan, cu toate că cotele la casele de pariuri sportive s-au mai ajustat după dezbatere. O dezbatere la care nu trebuie să mă uit, că sunt deja convins cu cine votez. Ca să nu fie niciun dubiu, zic: votați masiv Nicușor Dan!

Trebuie ca cei dezinteresați și inerți politic să iasă la vot. Să se trezească odată în conștiința civică, că ne clătinăm spre suveranism. Ăsta e un cuvânt gol de conținut, care nu înseamnă, cred, chiar nimic, pentru că suntem un stat suveran. Suveraniștii de azi sunt, de fapt, niște PRM-iști și PUNR-iști de școală nouă, fără idei în plus, dotați doar cu niște lozinci anti-europene. Nu avem capacitatea, ca popor român trezit în conștiință, de a ne reinventa naționalismele decât în acest șablon îngust al formulei post-ceaușiste.

Există un nivel de disoluție, de dezintegrare a identității românești fără precedent. A coeziunii sociale care ne făcea un popor dintr-o sumă de populații și etnii. Nu mai suntem daco-romani, cum zicea metanarațiunea fondatoare a națiunii noastre moderne, de la preiluminismul lui Cantemir, la Școala Ardeleană și istroriografia Școlii Critice. Suntem niște daci, în mare proporție, mascați în daci care defilează pe străzi, adepți ai unui zalmoxianism panteist ecologist (new age), unde componenta neo-latină, romanică, care a generat acest popor, până la urmă, aproape că nu mai contează. Dacă nu găsim repede un Stegar Roman, care să fluture de pe clădiri steagul UE, suntem, literalmente, pierduți. Pe moment, cel puțin. Căci președinte al acestei țări o să iasă, prin vot democratic, George Simion, caricatura și umbra lui Călin Georgescu. Noi ceilați, care nu suntem daci, strămoși vii de-ai lui CG, o să hibernăm patru ani.

JURNAL BELGIAN

27 noiembrie 1999

Azi la patru s-a închis la bibliotecă și m-am gândit să dau o raită prin centru, să mai văd Bruxelles-ul. Am nimerit la un moment dat pe niște străduțe înguste care se întâlneau într-o piațetă și care aveau pe ambele părți numai restaurante. Aveau niște ferestre mari deschise și măsuțe pe stradă, în fața restaurantului. Aproape toate serveau fructe de mare și era foarte pitoresc.  Puținii oameni care mâncau la măsuțe vorbeau engleză și veneau deci din țări cu monede puternice, lire sau dolari. La capătul străzii un japonez cu ochelari și-a montat un trepied și a început să fotografieze străduțele cu restaurante pitorești. În Place Central era și un concert stradal improvizat al unor incași, cum se mai întâmpla și în Cluj. Evident că aici vindeau cd-uri, nu casete cum am eu acasă cu Sin Fronteras. M-a deranjat că aveau amplificator, boxe, sintetizator, duze la chitare și piesele erau foarte prelucrate, chiar greu de recunoscut. M-a deranjat compromisul tehnic făcut civilizației și am plecat. Suna mai bine unplugged la Cluj.

Îmi vine să scriu despre neajunsurile societății capitaliste. Civilizația occidentală e una a deșeurilor. Produce mii de tone de gunoi pe zi.  Multe sunt neperisabile și toate sfârșesc prin a umple niște saci de gunoi negri pe care bruxellezii  în scot în fața ușilor. De-a lungul străzilor, în fața fiecărei care, sunt înșirați asemenea saci inestetici, scoși uneori dis de dimineață și ridicați de gunoieri abia spre seară.

29 noiembrie

Azi am fost la supermarket și am cumpărat multă mâncare, încât mi-am depășit bugetul. Oricum prețurile sunt jumătate comparativ cu magazinele arabilor din Place Flagey. Cu banii cu care îmi cumpăram de la buticuri o pâine, o margarină și o cutie cu brânză feliată, de aici de la Aldi mi-am cumpărat mâncare pe toată săptămâna: pâine, unt, pateu, brânză, parizer, iaurt, marțipan, etc. Cafea beau în campus că e mai simplu și e chiar bună.

Nu am ce să mai scriu aici. Una peste alta, mi-a plăcut la supermarket, că erau de toate și era ieftin. Templul  consumismului, ar zice Pascal Bruckner. Dar mă bucur că am scăpat de mic dejun cu margarină și brânză, că mi s-a acrit.

30 noiembrie

Am scăpat de recepția de la ambasadă, doamne-ajută! L-am sunat ieri seară pe domnul N. și a zis că o să ne întâlnim joi. Poate a uitat, dar nu mai contează pentru că mâine nu prea are cum să dea de mine. Acum că am scăpat parcă aș fi vrut să merg. Sunt cam singur pe-aici. Aș mai fi ieșit, aș fi băut un pahar de vin, aș fi stat de vorbă cu surorile S. Nu am viață socială aici, cu domnul N. ce mai povestesc. Figură mare, domnul N. Îmi dau seama de ce nu e apreciat la adevărata lui valoare aici, de ce nu e luat în serios cum ar trebui. Are o prea mare încredere în oameni, e prea deschis și dezinteresat și asta în face vulnerabil în lumea cinică de azi. În plus, ca orice intelectual cu nasul în cărți, e aerian și mai gafează. De exemplu, când am fost în vizită la M. M., deși doamna se grăbea, el se tot întindea la povești și căuta ceva pe internet, pe calculatorul ei. Tot învârtindu-se pe-acolo a reușit să spargă un păhăruț din așa-zisul rubin vișiniu, cumpărate de doamna profesoară din România. Până în seara asta îmi povestea de un tip simpatic, un arheolog neamț, K. F. Duminică i-a trimis un email să stabilească o întâlnire. Azi la telefon mi-a zis că acest K. este un tip antipatic, care-a zis că de ce îl caută pe el cu probleme de-astea. Din simpatic s-a transformat în antipatic, pentru că domnul N. mizase prea mult pe disponibilitatea lui.

Azi am cumpărat o cartelă telefonică pentru sunat în străinătate și, evident, că nu am știut s-o folosesc. Am introdus-o degeaba în telefonul public că nu s-a întâmplat nimic. L-am întrebat la telefon pe domnul N. ce să fac și mi-a zis că trebuie să o răzuiesc ca pe un loz în plic și să tastez codul aflat înainte să sun. Acum că știu, mâine pe la zece mă duc să o sun pe I. și o să treacă mai ușor zilele astea.

Dacă e marți e Belgia, era titlul (tradus în românește) al unui film american pe care l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu. Era, parcă, despre o excursie în Europa. Mi-aduc aminte doar cum începea, cum era filmat, sadic, cum cineva făcea o injecție. Ce interesant lucru memoria noastră, cum dintr-un film întreg îmi aduc aminte doar o stupizenie cu care începea. Dacă e noiembrie și decembrie e Belgia pentru mine. Mi-a fost cam frică de călătoria asta singur în Occident, dar cum zice proverbul românesc, de ce ți-e frică nu scapi. Ar trebuie să merg la poștă să trimit niște vederi acasă. Dar nu îmi mai aduc aminte decât adresa de la Câmpia. Cele de la Luna nu le mai știu.

Tot scriu în carnetul ăsta toate prostiile, am umplut deja câteva pagini. Nici măcar nu mă mai destinde scrisul în carnet. Am nostalgia zilei de duminică când i-am scris lui I. o scrisoare adevărată pe care am trimis-o ulterior.  Parcă vorbeam cu ea, în capul meu cred că chiar vorbeam. Scrisul în carnet e ca și cum vorbesc singur, mai mult mă enervează decât mă destinde. Din calmantul serilor mele belgiene a devenit o rutină obositor-plictisitoare.   

JURNAL ZILNIC CU AUTORI ANTICI (2)

Marcion

În zilele sărbătorilor creștine mă preocupă textele creștine, pe care le recitesc pe sărite. Cred că e de vină atmosfera încărcată de creștinism, foarte prezent în cotidian, de la sărbătoarea reală la care participi în biserică la cea de la televizor. Toți realizatorii tv sunt brusc specialiști în creștinism, dogmele și ritualurile sale, așa câteva zile pe an și la nivel de wikipedia. Prins de acest interes de moment mă preocupă și pe mine, puțin, tradiția textelor creștine și a canonului neo-testamentar, mai ales, și personajele cheie din primele secole ale creștinismului. Mai ales din secolul al II-lea p. Chr., acest recycle bin unde sunt aruncate de exegeți textele care nu se pot încadra cronologic, așa cum zicea, odată, prietenul meu A. S. Ieri și azi am citit prin toate cărțile pe care le-am găsit prin casă despre biserica din Roma secolului II p. Chr., despre facțiunea lui Cerdo, despre Antitezele lui Marcion, despre contraofensiva lui Policarp din Smyrna și a lui Irineu din Lyon. Apoi am zis să întreb, în spiritul vremii, o aplicație AI, anume ChatGPT, să vedem cum mă poate lămuri suplimentar. După ce mi-a servit niște generalități s-a oferit să îmi genereze o Evanghelie după Marcion, care ar fi, de fapt, câteva pasaje din Evanghelia lui Luca, care,  conform lui Tertullian și Irineu, erau acceptate în versiunea Luca editat de Marcion. Și a ieșit o Evanghelie gnostică scurtă generată de AI, după cum urmează: 

Evanghelia după Marcion din Sinope

I. Coborârea Cuvântului
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, în zilele lui Pontiu Pilat, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât în chip de om în cetatea Capernaum. Nu din sânge, nici din voință de carne, ci din voința Dumnezeului necunoscut, El s-a arătat între oameni. Și a început să învețe în sinagogă, iar toți se minunau de cuvântul Său, căci vorbea cu autoritate.

II. Chemarea celor aleși
Și pe când trecea pe lângă lac, a văzut niște pescari, și le-a zis: „Urmați-Mă, și vă voi face pescari de oameni.” Iar ei, lăsând mrejele și casele, L-au urmat. Și i-a numit pe aceștia fii ai harului, născuți din cer, nu din trup.

III. Ruptura cu Legea
Isus le spunea: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: ‘Să nu ucizi.’ Dar Eu vă spun: chiar și mânia este osândă. Legea a fost dată de un dumnezeu al judecății, dar Eu vin de la Tatăl necunoscut, al milei și al iertării. El nu cere sânge, nici ardere de tot, ci o inimă care iubește.”
Și cei ce erau în Lege murmurau: „Cine este acesta care rostește împotriva poruncilor?” Iar El a zis: „Nou este vinul Meu, și nu poate fi ținut în burdufuri vechi.”

IV. Taina Dumnezeului necunoscut
Și a zis Isus ucenicilor: „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl, decât Fiul și cei cărora Fiul le descoperă. Căci până acum, oamenii s-au închinat unui dumnezeu al acestui veac – creator al lumii, al trupului, al războiului. Dar Eu vă vestesc pe Dumnezeul cel adevărat, care n-a fost cunoscut nici de profeți, nici de înțelepții lumii.”

V. Împotrivirea și trădarea
Iar când El a vorbit astfel, cărturarii și fariseii s-au umplut de mânie. Și au căutat să-L prindă, căci spunea că Dumnezeul lor nu este Tatăl Său. Dar Isus trecea prin mijlocul lor și mergea mai departe, căci ceasul Lui nu venise.

VI. Harul pentru păcătoși
Și o femeie păcătoasă a venit și a plâns la picioarele Lui. Iar El a zis: „Păcatele ei sunt multe, dar iertate sunt, căci mult a iubit.” Cei de față cârteau, zicând: „Cine este acesta care iartă păcatele?” Dar El le-a răspuns: „Fiul Omului nu judecă, ci dăruiește viață veșnică celor care cred în Tatăl milei.”

VII. Judecătorii acestei lumi
Și Isus a fost adus înaintea bătrânilor poporului, și L-au întrebat: „Ești Tu Mesia? Iar El le-a răspuns: „Împărăția Mea nu este din această lume. Eu nu sunt trimis al dumnezeului vostru, ci al Celui ce nu locuiește în temple făcute de mâini.”
Și L-au dat în mâna conducătorilor lumii, ca să-L răstignească.

VIII. Moartea și biruința
Și a fost răstignit între doi tâlhari. Și în ceasul al nouălea, a strigat cu glas mare: „Tată necunoscut, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” Și Și-a dat duhul. Iar în acel moment, vălul lumii vechi s-a rupt, și taina cerurilor s-a deschis.

IX. Arătarea Celui viu
În ziua întâi a săptămânii, a fost văzut de cei ce crezuseră în El. Și le-a zis: „Pacea Mea este cu voi. Nu vă temeți, căci Eu am biruit stăpânul acestei lumi și am deschis calea spre Tatăl necunoscut.” Și a suflat peste ei harul vieții veșnice.

X. Misiunea
Și le-a zis: „Mergeți în toate neamurile și vestiți Evanghelia harului, spunând: Dumnezeul iubirii ne-a trimis pe Fiul Său, nu ca să judece, ci ca să mântuiască. Cel ce crede, are viața; cel ce rămâne în Lege, rămâne în moarte.” Și s-a înălțat dintre ei, și norii L-au luat dinaintea ochilor lor.

Chiar dacă Marcion a fost numit de Policarp, întâiul născut al Satanei și doctrina lui a fost clasificată de contemporani printre cele eretice, iar de moderni în categoria celor gnostice, nu putem ignora contribuția lui la aspectul de azi al  creștinimului. Textele lui fondatoare erau cele ale tradiției pauline, Actele lui Luca (Evanghelia și Faptele Apostolilor). Victoria Marii Biserici din Roma și stabilirea canonului cu cele patru Evanghelii de către Irineu au impus acest creștinism practicat azi, mai conciliant, mai divers, cu mai multe opțiuni, existente deja în tradiția apostolică. 

Later edit. Am văzut bibliografia de bază pentru Marcion și evanghelia lui. Ce a rezumat ChatGPT nu e altceva decât o schiță foarte sumară, ca să nu zic o caricatură. Ca și când îi zici sî îți deseneze o vacă și îți face două coarne și un bot. 

Vezi, de exemplu, Adolf von Harnack, Marcion. The Gospel of the Alien God, 1990; John Knox, Marcion and the New Testament, The University of Chicago Press, 1942; Jason David Beduhn, The First New Testament. Marcion’s Scriptural Canon, Salem, 2013, pp. 65-200; Dieter T. Roth, The Text of Marcion's Gospel, Brill Academic Publishers, Leiden-Boston, 2015, pp. 410-436.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (31)

Vă mai persecută turcii?

    

    Nu sunt naiv să cred că lumea în care trăiesc acum nu e o lume în criză. S-au făcut trei ani de când a izbucnit un război la granițe, care are toate semnalmentele unui război mondial. Nu trebuie decât ca țările să se alinieze ca într-un joc de domino, în alianțe, și avem un război mondial pe o planetă care nu ne mai încape. România e o țară mică, aproape insignifiantă, a cărei voce nu se aude nici măcar în mini-concertul țărilor Europei Unite. Ăsta e adevărul adevărat încă din Evul Mediu, de pe vremea când existam ca țări. Politicienii noștri, cel puțin unii, sunt inadecvați și nu prea înțeleg în ce lume trăiesc și nu sesisează scara de mărime a evenimentelor și a țărilor implicate. Presa și-a pus o pâlnie la urechi și la fel ca ca adolescentul care locuia într-o lume pe un fir de praf din Horton Hears a Who! ascultă tot ce zic unii și alții dincolo de granițe. Ce a zis Donald Trump, J. D. Vance, Elon Musk, ce a zis nu știu ce blogger afiliat lui Musk, ce zice Peskov, Zaharova, președintele sau prim-ministrul vreunei țări europene. Suntem cu atenția sporită și ascultăm tot ce zic alții despre noi. Ca și cum ei ar trebui să știe mai bine ce se întâmplă în curtea noastră. Asta îmi aduce aminte de o anecdotă povestită de Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, la începutul anilor '90. Geo Bogza reia o discuție dintre Mihail Ralea, ambasadorul Republicii Populare Române în SUA și președintele Statelor Unite de atunci, Harry Truman  (Eu sunt ținta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, București, 2022, p. 97):

    Devenit președinte al Statelor Unite, în urma morții lui Roosevelt, Harry Truman, vrând să arate că este la curent chiar și cu istoria celor mai mici țări, i-a pus această întrebare lui Mihail Ralea, care își prezenta scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al țării noastre. Iar acesta i-a dat un răspuns pe măsură. Deci:
    - Vă mai persecută turcii?
    - Domnule Președinte, situația s-a mai ameliorat.

    Noi stăm și așteptăm cu urechea-pâlnie să vedem ce a zis Trump despre Călin Georgescu. Pentru președintele Americii, oricine ar fi el, Georgescu e un fir de blană de oaie, cum plastic s-a exprimat Gigi Becali. Probabil e omul rușilor, a făcut vreo înțelegere cu Gorbaciov, dar acum nu e la fel de important ca Taiwan-ul, Groenlanda sau canalul Panama.   

 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (30)

Turning point

Problema este că atunci când ești contemporan cu evenimentele în desfășurare nu prea poți să își dai seama în ce direcție se desfășoară. Cei care au trăit pe vremea războiului de 100 de ani nu știau că trăiesc într-un război de 100 de ani. Ne-am dat noi seama mai tâziu, prin epoca luminilor. 

Ieri a fost anchetat Călin Georgescu și o zi mai târziu, România a fost retrogradată de la democrație la regim hibrid. Nu știu, totuși, ce fel de democrație era la noi când Dragnea a fost a arestat a doua zi după ce PSD a pierdut alegerile europarlamentare. 

Când Călin Georgescu a ieșit pe locul I în primul tur și Elana Lasconi pe locul II, am fost foarte speriat. Speriat de ascensiunea neașteptată a lui Călin Gerogescu care mirosea a furăciune, a servicii, a intervenție străină, a alegeri trucate, ferme de trolli, ruși și alte ingerințe. Mergând spre servici și rumegând în cap rezultele alegerilor, brusc, mi-am dat seama că suntem într-un turning point. Era prima dată din  1989 când în turul 2 al alegerilor prezidențiale nu intra un reprezentant al PSD. Și mi-am dat seama că, în ciuda ascensiunii unui lider extremist, am obținut o victorie în durata medie: nu mai trebuie să votăm împotriva unui pesedist așa cum am făcut-o în ultimii 35  de ani. Că e un turning point, care poate fi bun sau rău. Orice schimbare are un cap de Ianus, care privește către trecut sau către viitor. Desigur că viitorul e scary, angoasant, că e necunoscut. Dar ar putea fi fără PSD, într-o variantă optimistă.

Azi e un alt turming point. M-am uitat la întânirea dintre Trump, acolitul Vance și președintele Zelenski, ca la un teatru de păpuși. Dar văzând asta la televizor nu m-am putut gândi decât la acel turning point decisiv din 2001, când am deschis întâmplător televizorul și am văzut cum un avion de pasageri lovește unul din cele două turnuri ale ansamblului de zgârîie-nori, World Trade Center. Atunci am crezut că nu văd bine sau e un film de ficțiune. Și nu era și de atunci cumva s-a schimbat și viața mea. În 2004 România a aderat la NATO, în 2007 la UE. Retrospectiv 9/11 a fost a fost un turning point pentru Europa de Est.

Modul în care s-au purtat discuțiile între niște președinți de state azi, în fața camerelor de filmat, cu siguranță este un turning point. Eu fiind obișnuit cu discuțiile protocolare dintre Ceaușescu și Mobutu nu mi-am putut imagina niciodată așa ceva. Sau am văzut stilul ăsta de discuții la restaurantul Central din Câmpia Turzii în anii 90 și știu că nu se terminau bine. Cineva pleca afectat din restaurant, la sfârșit. Dacă astea sunt noile relații internaționale, clar, suntem într-un turning point. Nu pot să zic în ce direcție o luăm cu toții, dar mi se pare un semnal de alarmă.   

JURNAL ZILNIC CU AUTORI ANTICI (1)

Despre prietenie 

Zilele astea am fost suprins de virulența cu care am fost atacat de cineva pe care îl consideram prieten. Prieten vechi, din adolescență, de decenii, nu de ani. Și așa cum am mai zis, nimic din ceea ce a descoperit lumea modernă vizavi de relațiile dintre oameni nu mă convinge mai mult decât ceea ce descoperiseră cei din lumea veche. Aveau mai mult timp liber să gândească și să analizeze în societatea «sclavagistă» și erau mai puțin distrași de industriile divertismentului care nu le pătrundeau în case, cum face televizorul sau internetul azi. Și am recitit, după foarte mulți ani, Cicero, De amicitia. 

Este un dialog scris în anul 44 î. Hr., deci acum 2069 de ani, dar cu totul actual după părerea mea. Homo sapiens e același ca în Republica romană târzie, are prieteni și dușmani, are aceleași dileme și probleme. Cicero redă discursul socrului său C. Laelius, care le vorbește despre prietenie ginerilor săi Q. Mucius Scaevola și C. Fanius.

Nu o să analizez discursul cu C. Laelius (de fapt al lui Cicero) pe capitole pentru că poate fi plictisitor ca un studiu introductiv la o traducere. O să mă refer la ideile lui după care amicitia aste determinată de virtus. Nu pot fi prieteni, cu adevărat, decât oamenii virtuoși și înțelepți. Ce sunt virtus și sapientia, calitățile morale apreciate de antici?

Cic. De. amic. V. 19:  cei care au înțelepciune naturală sunt «cei ce trăiesc astfel, încât buna lor credință, integritatea lor, dreptatea, libertatea să fie dovedite și nici vreo lăcomie, sau poftă, sau îndrăzneală să nu îi domine și să fie de o mare statornicie....». Nu știu dacă era un pium desiderium în epoca lui Cicero sau chiar existau astfel de oameni pe-atunci, dar acum mi se pare că sunt foarte rari în peisaj.

Virtutea, zice Cicero (De amic. VI. 20) «trebuie să fie măsurată nu după vorbe, ci după fapte». Părerea mea este că acum se vorbește mult mai mult decât în Antichitate și ai ocazia să faci mai puține lucruri. Constrîngerile sociale sunt mult mai multe în complexa societate modernă, iar rețelele, reale sau virtuale, de asemenea. Homo sapiens a evoluat spre un homo loquens, care vorbește în plus, până ajunge să vorbească gura fără el. Am câțiva «prieteni» vorbăreți în cercul meu, și sigur nu le pot evalua  virtutea după vorbe.

Scipio Africanul spunea că «nimic nu e mai dificil decât ca prietenia să dureze până la capătul vieții», pentru că adesea «caracterul oamenilor se schimbă uneori din pricina nenorocirilor, alteori din pricina înaintării în vârstă». Prieteniile copiilor sunt lepădate odată cu toga pretexta. (Cic. De amic. X.33). Câți mai avem prieteni apropiați din gimnaziu sau din liceu? Prieteniile din tinerețe pot fi distruse de rivalități, dar, zice el, chiar «dacă unii merg mai departe în prietenie, totuși adesea e zguduită, dacă ajung la o dispută pentru onoruri, căci nu este nici o pacoste mai mare în prietenie, decât dorința de bani a celor mai mulți, lupta pentru onoruri și glorie a celor mai buni, de unde dușmănii foarte mari s-au ridicat adesea între cei mai buni prieteni». Mai ales la vârstă adultă sau la bătrânețe, banii și puterea crează falii între prietenii vechi. Cu cât au fost mai mari prieteni, cu atât devin mai mari dușmani, ca P. Sulpicius și consulul Q. Pompeius, de la care pleacă reflecțiile lui C. Laelius consemnate de Cicero.  

Pe ce se baza o prietenie romană  de atunci, ar trebui să se bazeze și o prietenie românească de azi. Zice Cicero (De amic. XVIII. 65): «Temelia, însă a acelei stabilități și statornicii pe care o căutăm în prietenie, aste încrederea. Fiindcă nimic nu e stabil din ceea ce e lipist de încredere.(...) Căci o fire complicată și întortocheată nu poate fi fidelă».

Cicero zice că prietenia trebuie să fie ca vinul care suportă vechimea, pentru că se spune că «multe banițe de sare trebuie mâncate împreună ca opera prieteniei să fie completă» (De amic. XIX. 67: uerumque illus est, quod dicitur, multos modios salis simul edendos esse, ut amicitiae munus expletum sit).

Una dintre condițiile ca prietenia să fie păstrată la maturitate este, după Cicero, ca aceia  care se simt superiori să se poarte ca egali cu cei pe care îi consideră prieteni. Cic. De amic. XX. 71: «Acest gen de oameni care reproșează serviciile făcute cândva, e de-a dreptul odios. De serviciile respective trebuie să-și amintească cel căruia i-au fost făcute, cel care le-a făcut nu se cuvine să le amintească».

Nu o să mai continui cu acest ghid de bune practici ciceronian pentru prieteni, ci recomand să fie citit scurtul dialog (scurt și după criteriile de azi din vremea blogurilor și a tik tok-ului). Mai adaug un singur pasaj revelator pentru evoluția și sfârșitul prieteniilor, care, ca orice lucru de pe Pământ, evoluează și se sfârșesc: (Cic. De amic. XX.74): «În general prieteniile trebuie judecate când și spiritele și vârstele vă sunt deja întărite și coapte; și nu e obligatoriu, ca dacă unii în tinerețe au fost pasionați de vânătoare sau de minge, să aibă ca prieteni pe acei pe care atunci i-au iubit, fiind înzestrați cu aceeași preocupare. (...) Fiindcă gusturile diferite urmează moravuri diferite a căror neasemănare rupe prieteniile, și nici pentru o altă cauză cei buni nu pot fi prieteni cu cei răi, cei răi, cu cei buni, numai dacă diferența este atât de mare între ei cât poate să fie maxim admisă »

Cicero ne spune că oamenii evoluează, că își pot pierde virtuțile și înțelepciunea, ceea ce zicem azi, modern, busola morală. Ce nu-mi spune autorul antic este cât de mare poate fi distanța pentru a te despărți de un prieten vechi cu care «ai mâncat multe banițe de sare». Dar bănuiesc că asta nu ne spune nici psihologia modernă, comportamentală sau cognitivă sau de orice alt fel. Și în epoca asta în care latina și istoria sunt sub asediu, eu mă întorc la Cicero și la alți autori antici care erau mai deștepți decât mulți moderni.

https://wiki.dexonline.ro/wiki/Comunicatul_Societ%C4%83%C8%9Bii_de_Studii_Clasice_din_01.02.2025

ARHEOLOGIE

 

(1935)

Întorşi la Bucureşti, prima ştire marți seara, acasă, a căzut ca un trăznet; Andrieşescu îşi dăduse demisia de la direcția muzeului. Nu-mi puteam da seama ce se petrecuse, iar familia Hortansei, care ne-a dat ştirea, nu cunoștea nici un detaliu şi până a doua zi ne-am zbătut în tot felul de ipoteze. Dimineața, am aflat însă totul. Al. Tzigara-Samurcaş, "comisar" guvernamental al Expoziției de artă veche românească organizată la Bruxelles, ceruse ca printre piesele ce vor fi expuse să figureze şi coiful de aur de la Poiana-Coțofoneşti (județul Prahova). Andrieşescu nu-l publicase, deşi îl primise de la minister din 1929, şi se temea că vreunul dintre arheologii străini care-l vor vedea la expoziție va scrie despre coif, ceea ce nu-i putea fi pe plac. Raportase deci ministrului Cultelor şi Artelor, profesorul Alexandru Lapedatu, că starea de conservare a coifului, care nu fusese în nici un fel restaurat şi era în parte destul de fragil, nu permite transportarea lui. Ministrul era dispus să înțeleagă obiecțiile lui Andrieşescu, dar Tzigara-Samurcaş, vrând cu tot dinadinsul să-i facă sânge rău lui Andrieşescu (încă de pe vremea lui Tocilescu el n-a fost în relații bune cu nici unul dintre directorii Muzeului Național de Antichități), a insistat, cerând cel puțin un mulaj. Andrieşescu a obiectat că executarea unui mulaj ar periclita coiful tot atât de mult ca şi eventualul transport, dar Tzigara-Samurcaş vorbise şi regelui despre coif iar Lapedatu a fost silit să-i ceară lui Andrieşescu să dea dispoziții să se execute mulajul. Atunci Andrieşescu şi-a înaintat în scris demisia de la direcția muzeului. Lapedatu, care îl cunoștea de mult şi îl aprecia, a trecut peste scrisoarea de demisie şi i-a cerut încă o dată, printr-o nouă adresă, să ia măsuri pentru executarea mulajului în timp util, data deschiderii expozitiei apropiindu-se şi "de sus" se decisese să fie expus cel puțin mulajul coifului. (...)

După ce am primit de la Andrieşescu câteva acte oficiale pe care le mai avea la el, precum şi o sumă de 50.000 de lei, subvenția anuală pe care Primăria Municipiului Bucureşti o acorda muzeului, a trebuit să mă ocup imediat de executarea mulajului coifului care stârnise furtuna. Am vorbit în acest sens cu prietenul Mac Constantinescu, sculptor talentat, care prezentase într-o expoziție personală şi câteva frumoase lucrări în metal; în scurtă vreme copia metalică a fost gata şi am predat-o spre a fi expediată la Bruxelles, unde a făcut senzație. De data aceasta nu mai era vorba de un fals, ca celebra ''tiară a lui Saitarfernes", care-l cam compromisese mai de mult pe Reinach, ci de o piesă autentică de mare valoare artistică şi ştiintifică, consacrată pe atunci lucrare de artă scitică, iar astăzi traco-getică. Tzigara-Samurcaş a avut grijă să-i tipărească o fotografie chiar pe coperta catalogului pavilionului românesc, pentru ca în felul acesta să-i facă şi mai mult sânge rău lui Andrieşescu. Această copie a fost expusă de noi, după întoarcerea ei de la Bruxelles, (...) în vitrina în care erau păstrate piesele tezaurului de la Pietroasa până în 1937, când am reuşit să comand la Fabrica "Fichet", o mare vitrină-casetă de siguranță, cu pereții de oțel groşi de 2 cm, în care coiful original a tronat destul de puțină vreme.

Vladimir Dumitrescu, Oameni și cioburi. Contribuţii la istoria contemporană a arheologiei româneşti, p. 106, 108.