De ce să nu am eu întotdeauna dreptate? se întreba în
gând profesorul Caius. Chiar că e întrebare fără sens, când oricum el știa că
are dreptate. Nu a fost el, toată viața, cel mai corect și și-a apărat
principiile cu curaj. Și de-aia s-a stricat cu mulți, dar ăia erau frustrați și
invidioși. Pentru că niciunul nu este atât de deștept ca el, savant de renume
mondial respectat în mediile științifice din toate țările europene și chiar și
de dincolo de Ocean. Majoritatea sunt proști și oameni de nimic. Niște oportuniști
care profită de slăbiciunile sistemului de învățământ și cercetare din România
și ți se strecoară în față. Se furișează ca niște fripturiști ce sunt și nu le
pasă de nimic, de nimic odată. Mai ales nu le pasă de Patrimoniu, de Monumente
și, în special, de Inscripții. Și nici nu știu, barem, latină cumsecade.
Aici trebuie să spunem că profesorul Caius este arheolog,
istoric și epigrafist cu pretenții de clasicist. În stagiul militar
obligatoriu, a învățat limba greacă veche pe o căpiță de fân. În timp ce
ceilați pufani, proști cum erau, beau, râdeau unii de alții, jucau filcău și
alte jocuri, el a buchisit un curs de limba greacă veche. Și acum recită foarte
frumos, graseiat, niște sentințe în latină și greacă veche, cu mare atenție la
accente și la pronunție. Dar, pentru că ceilalți nu știu nimic, se simte ca un
chior rege în țara orbilor. Cine să sesizeze, oare, măiestria cu care pronunță
și pune accentele? I-au plăcut atât de mult, încât și-a schimbat și numele de
familie. Pentru că nu îl chema inițial Caius, chiar dacă numele latine se mai
dădeau ca prenume în mediile greco-catolice, ca urmare a învățăturilor Școlii
Ardelene. Nu, lucrurile sunt mult mai prozaice. Numele de familie era în
realitate Calu, dar ce nume mai era și ăsta. Nu sună mai frumos Caius, ca și
prenomenul lui Cezar însuși? Și pentru că legea a permis, după venirea din
armată, a devenit în acte Caius. Nimeni nu își mai aduce aminte de numele prost,
românesc, Calu și toată lumea îl cunoaște după celebrul nume latin Caius. Și se
potrivește și cu meseria citirii Inscripțiilor latine. Foarte bine.
Limbile acestea vechi sunt bune pentru citirea
Inscripțiilor. Inscripțiile sunt cele mai importante izvoare istorice.
Inscripții întregi sau fragmentare, inscripții mărunte pe țigle, zgârâieturi pe
vase ceramice, câteva litere acolo, totul e important. Toată viața a căutat
Inscripții latine, le-a citit, interpretat, catalogat și publicat în tot felul
de articole și corpora. Ăsta este miezul științei sale nobile. Apoi pentru că
în Inscripții apar persoane a publicat și o serie de articole și repertorii prosopografice.
Culegeri de inscripții și de nume, măi ce frumos… Ce sens are să scrii cărți de
istorie, să povestești evenimente, să reconstitui epoci din imaginație când
există atâtea inscripții care trebuie catalogate, citite, măsurate, pozate, interpretate. Ce poate fi
mai frumos ? Ce ar fi istoria romană fără Inscripții ? se întreba
uneori profesorul Caius retoric. Pentru
că știa deja răspunsul și la această întrebare, după cum știe probabil toate
răspunsurile inclusiv la întrebările încă nepuse. Inscripțiile sunt cele mai
importante și trebuie ajuns neapărat la ele. Oamenii sunt numai niște găinați
care trebuie dați deoparte și ajuns la Inscripții. Ăsta este de fapt, primul
principiu, din lista de principii a profesorului Caius.
Cum stătea căzut pe gânduri profesorul Caius și reflecta
la importanța Inscripțiilor latine și la micimea oamenilor se aude o bătaie în
ușă. Era un coleg mai tânăr, un fost
student, nu neapărat unul important care știa latină și germană, unul așa mai
sărăcuț, timid și fără un viitor strălucit. În orice caz nu așa strălucit ca al
lui, care a fost în tinerețe să studieze cu burse prestigioase la universități
europene. Și care se trage dintr-o familie din protipendada burgheză din
interbelic, cu părinți lucrând în ministere și care a crescut cu pianul în
casă. De unde, în paranteză fie spus, și
pasiunea profesorului Caius pentru muzica simfonică. Deși Bach e destul de greu
de ascultat în mașină, în trafic, cu sunetele de motoare, scrâșnete de frână și
scârțâit de rulmenți. Dar ce frumos, Bach, Mozart, Hayden, muzică adevărată. Nu
prostii și nonsensuri moderne, cum ar fi Bob Dylan, de exemplu
Ce dorești oare, dumneata?, l-a întrebat profesorul Caius.
Păi, a început timid
fostul student, aș vrea să vă cer părerea în legătură cu o inscripție.
Profesorului Caius i-au sticlit ochii, dar a disimulat
bine interesul și a zis așa într-o doară:
O Inscripție? Unde oare a fost găsită?
E de la Turda, dintr-o colecție veche, dar s-a păstrat
numai un desen în jurnalul colecționarului. Din păcate piesa s-a pierdut și nu
există nicio fotografie.
Vezi, dragă (cu r-ul
graseiat) asta e o tradiție pe meleagurile astea, să nu ai grijă de Patrimoniu
și de Monumente. Foarte multe Inscripții s-au pierdut așa, zise profesorul
nemulțumit. Dar să vedem ce zice.
Nu se păstraseră toate literele dar în rândurile păstrate
profesorul a reușit să descifreze un nume Aurelius Passar și funcția
defunctului praef(ectus) leg(ionis).
Nu se poate așa ceva, a zis profesorul. Nu cred că dumneata
ai citit corect. Uite sunt niște capete de haste care ne indică o altă lectură.
Se văd niște capete de L-uri de la Gallieniana sau Aemiliana. Trebuie să fie un
prefect necunoscut, de pe vremea lui Aemilianus
sau Gallienus. Toate sursele pe care le cunoaștem ne spun că Dacia a fost
părăsită de romani în vremea lui Gallienus și Aurelian, mai ales datorită
puternicei invazii a goților și herulilor despre care ne vorbește palimpsestul
din Scythica lui Dexippos recent descoperit la Viena. Dumneata care nu vezi
L-urile vrei să schimbi tot ce știm noi despre istoria Imperiului Roman și a
provinciei Dacia, se răsti profesorul Caius afișând un rânjet superior. Istoria,
dragă, e una singură. Și dovezile noastre sunt textele grecești și latine, Inscripțiile
și vestigiile arheologice. Și pe astea nu le poate schimba nimeni niciodată, s-a îmbățoșat profesorul și a simțit cum se înalță pe piedestalul
autorității sale de savant recunoscut internațional.
Aici, domnule profesor, îmi permit să vă contrazic. Poate
că istoria era una singură pentru Theodor Mommsen sau Leopold von Ranke,
istoricul pozitivist care zicea că istoria trebuie scrisă așa cum a fost de
fapt și
asta însemna o aplecare spre surse și spre înțelegerea lor textuală pentru o
cât mai bună restituire a trecutului ca trecut. Azi o asemenea abordare e
desuetă, în opinia mea, pentru că nimeni nu mai are nevoie de certitudini, când
ne scăldăm în relativisme. Cum ar fi putut să fie istoria în vreun fel cînd
avem o mie de perspective diferite. Istoria cui? A regilor și elitelor, a masselor
și defavorizaților, a gulerelor albe sau a clasei mijlocii? A mea, a dumneavoastră,
a lui, a grupului căruia îi aparțin? Istorii individuale și colective, ale
sclavilor și stăpânilor, ale bogaților și săracilor, ale bărbaților și femeilor,
ale albilor sau negrilor? Sunt foarte multe istorii care pot fi scrise și, de
aceea sunt posibile și istoriile alternative, care nu s-au întâmplat niciodată,
ucroniile de tipul ce ar fi fost dacă Cleopatra nu ar fi avut nasul mare și
Caesar și Marcus Antonius nu s-ar fi îndrăgostit simultan de ea? Dacă Lucius
Verus, de exemplu, nu s-ar fi îmbolnăvit de ciuma antonină și nu ar fi murit?
Cum s-ar fi terminat atunci războaiele marcomanice? Sunt de acord că asemenea
istorii contrafactuale și exerciții de imaginație sunt posibile, dar cu limită.
Ce aș putea, totuși, să răspund la o întrebare de genul: cum ar fi fost dacă
Traian nu ar fi cucerit Dacia? Sincer, ca istoric român, parte a unui popor
neolatin care și-a definit existența în
epoca modernă în contextul coagulării politice naționale generat de Școala
Ardeleană și originea latină, am foarte puține soluții. Întreaga mișcare de
unificare a românilor, de renaștere națională și de unificare politică a fost
centrată pe Dacia, ca provincie și pe ipoteza daco-românistă a romanizării
geto-dacilor și a continuității în spațiul de etnogeneză. Astfel că, dacă
elimin din ecuația etnogenezei poporului neolatin al românilor momentul cheie
al cuceririi Daciei de către Traian, nu îmi mai rămâne aproape nimic. Poporul
român nord-dunărean dispare, acest spațiu va fi fi înglobat într-o lume slavă
amorfă care ar înghiți germanicii orientali post-antici și, cel mai trist
lucru, apologeții latinității limbii și poporului român, academicienii de azi, fie
nu ar mai avea despre ce să scrie, fie nu ar mai exista în noua istorie
alternativă. Astfel că ar trebui să ne imaginăm
și multe alte lucruri care nu ar fi existat, ca de pildă pleiada de
înaintași, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau chiar Mihai
Viteazu. Și mulți alți voievozi mai puțin importanți care au fost parte a
acestei mișcări teleologice de conștientizare a apartenenței la un popor
neolatin, nord-dunărean, puțin balcanic, niciodată supus turcilor turcilor,
nici cuceritor, nici cucerit. Desigur că tentația unui istoric al antichității
de a răspunde la întrebarea ce ar fi fost dacă Traian nu ar fi cucerit Dacia ar
fi că Dacia a fost cucerită de Hadrian sau, cel mult, de Marcus Aurelius. Adică
este evident, din punctul de vedere al geopoliticii antice, că Imperiul roman
nu ar fi tolerat pentru mult timp un stat barbar emergent la granițele sale
nord-estice, cu riscul de a coaliza și alți barbari și de a crea un sistem de
alianțe precursor al pactului de la Varșovia și al politicii orientale a lui Ceaușescu.
Dacă Domițian a eșuat în cucerirea regatului lui Decebal, un asemenea ghinion
nu i se putea întâmpla lui Traian, Optimus Princeps, răsfățatului
istoriografiei contemporane și ulterioare. Ce ar fi fost, însă, dacă romanii nu ar fi
părăsit părăsit Dacia? Dacă criza de la mijlocul secolului al III-lea s-ar fi
încheiat vreo trei decenii mai devreme prin victoria lui Valerian cel Bătrân în
fața Edessei și luarea ca prizonier a regelui persan Shapur I?
Perorația
fostului student nu a reușit să clintească niciun mușchi de pe fața
profesorului Caius. La început a avut senzația că un perete invizibil de sticlă
a antifonat totul și nimic nu s-a auzit în bula profesorului, dar pe urmă
acesta a zis scurt:
Acestea
sunt aberații, drrragă. Nu am timp de prostii, am lucruri importante de făcut.
Hai, dumneata, să vezi ce lectură am propus la inscripția asta tot de la
Potaissa. Că lucrez chiar acum la un nou corpus al acestor inscripții din Dacia
de nord. Nici nu bănuiești cât de multe îmbunătățiri am adus vechilor lecturi,
nu-i așa?
No,
și cu asta discuția despre ciudata inscripție care nu ar fi trebuit să existe
s-a încheiat. Dar nu și posibilitatea reconstituirii unei istorii altfel, o
istorie în care dacii, deveniți romani prin romanizare, au mai rămas în
interiorul granițelor încă vreo sută de ani până la invazia hunilor în Europa.
***
În
clădirea muzeului era forfotă mare. Clădirea asta este o redută a științei
istorice, un spațiu apărat de mai multe școli istoriografice în vremuri
austro-ungare sau românești, interbelice sau socialiste. Cu o curte interioară
de unde poți privi de pe o corlată de la ambele etaje, clădirea seamănă cu un
amfiteatru. Prin birouri, prin depozite și pe corlată mișună muzeografi,
cercetători, cadre didactice universitare, personal auxiliar, într-un dute-vino
anarhic. Nimeni nu știe sigur care unde lucrează: unii lucrează și la muzeu și
la institut și colaborează cu universitatea ținând ore în regim de plata cu
ora, alții doar într-o singură instituție, dar partenerul de viață în alta.
Este un haloimăs, un amestec de oameni și interese. Pe vremuri se și locuia în
clădire: Bătrânul cu familia avea un apartament modest la parter de unde intra
direct în birou. Ușa biroului era prima din stânga accesului principal și se
zicea că Bătrânul stătea acolo cu ușa deschisă și urmărea cine intră și iese
din muzeu. Folclorul din muzeu vehiculează multe povești despre Bătrân, unele
adevărate, altele foarte probabil înflorite, cum nu poți găsi în monografiile
scrise despre munca și activitatea lui. Se zice că avea un baston și că îi
articula pe unii și pe alții, dar asta pare greu de crezut azi. Adică un adult,
cercetător cu doctorat, să accepte să fi lovit cu un baston de către un Bătrân
paradit și șchiop, chiar dacă este șeful lui în organigramă. Dar ce poate ști
cineva cum era în Dictatură, pe vremea când Partidul era în tot și în toate.
Dar
epoca Bătrânului a apus demult, acum prin clădire se perindă alte generații de
oameni de știință. E o comunitate pestriță de oameni care se înțeleg pe față,
se invidiază și bârfesc pe la spate, fac chefuri și onomastici împreună,
consumă mult alcool, fumează peste tot, în birouri pe corlată, în depozite, în
lift. Toți au un interes comun, vestigiile, obiectele de patrimoniu și muzeu,
arheologia sau diferite segmente ale preistoriei și istoriei vechi. În
disfuncția ei această societate academică funcționează cumva. Vezi bătrâni în
halate la o țigară cu studenți cărora le explică funcționalitatea vreunui
artefact, studenți și profesori buchisind la grămadă într-o bibliotecă anarhică
și amestecată, constituită din fonduri vechi, donații, cărțile profesorilor
morți, reviste desperecheate, ediții de texte clasice de pe la începutul seriei
Teubner și altele.
Era
o zi de toamnă ca oricare alta, poate mai înorat și mai rece de ca de obicei.
Se aștepta un ciclon mediteranean care nu mai venise, dar presa trâmbița
cicloane și coduri portocalii ca de obicei.
Cum îmi zicea un muncitor bătrân de pe șantierul arheologic, tetea
Oănucu: «Domn’ inginer, da’ gândești că pe vremuri nu erau atâtea coduri!».
Într-o asemenea zi într-o săliță care purta numele unui istoric și arheolog, un
înaintaș celebru, avea loc o ședință de catedră. Erau toți istoricii și
arheologii catedrei prezenți, plus câțiva specialiști invitați de pe la
institut și muzeu. În ședință se discuta o teză de doctorat și erau bune mai
multe păreri. Cineva, un cercetător glumeț, îl citase pe Bătrân, care
nemulțumit de democratizarea doctoratului și înmulțirea posesorilor de titlu de
doctor, ar fi zis că «o să se facă tobe din piele de doctori». Era teza unui
tânăr cercetător eminent, Francisc Bobu, care abordase spinoasa temă a
părăsirii provinciei Dacia de către romani. Coordonator era profesorul Ionaș,
membru corespondent al Academiei Române, autor a numeroase monografii și
tratate, dar și a multor articole repetate prin reviste diverse. Oricum o
somitate recunoscută pe plan național, cel puțin, și cu o recunoaștere internațională
mai redusă pentru că profesase mai mult pe vremea lui Gheorghiu-Dej și a
Împușcatului. Și pe-atunci granițele erau destul de ermetice, se călătorea mai
ales prin Est, iar pentru Vest îți trebuia acord de la Securitate și odată cu
acordul veneau și unele obligații de raportat și șoptit. Deci, să zicem că
profesorul Ionaș era recunocut național și mai ales în țările Pactului de la
Varșovia. Teza întrunise condițiile susținerii și acum se afla în ceea ce se
numea presusținere în catedră, o fază preliminară susținerii publice.
Francisc
Bobu a analizat pe toate părțile cele câteva texte literare grecești și latine
care vorbeau despre acest eveniment a retragerii romanilor din Dacia. Texte
repetitive care se copiază unul pe altul, pentru că atunci nu exista problema
plagiatului. Din contră valoarea unei opere era dată de copierea cât mai fidelă
a operelor anterioare, fidelitate care îi conferea autoritate care ținea loc de
adevăr. După ce a analizat textele a trecut la inscripții, apoi la descoperiri
arheologice și concluzia finală a fost cea care a rezultat firesc din izvoare,
cum că romanii au părăsit Dacia organizat în vremea împăratului Aurelian. Vorba
cântecului lui Aurelian cu cuvintele Istoriei Auguste:
«Foaie
verde, foaie lată
Tare-mi
vine să mă duc,
Că
Moesia-i devastată și Illyricul pierdut...».
Profesorul
Ionaș s-a ridicat în picioare și s-a prins de reverele sacoului și a întrebat
retoric:
Ce
ai adus dumneata nou, domnule Bobu?
Doctorandul
s-a fâstâcit și nu a știut precis ce să răspundă.
Dar
întrebarea profesorului nu era decât o introducere pentru întrebarea crucială,
de o importanță majoră pentru etnogeneza poporului român:
Care
parte din populație consideri dumneata că s-a retras din Dacia odată cu
Aurelian?
Aici
doctorandul a răspuns rapid fără ezitare:
Bineînțeles
că așa cum arată limpede izvoarele s-a retras în primul rând armata,
administrația și o mică parte a populației, cei legați de interese de aparatul
de stat, adică mai ales pătura celor bogați. Numeroși daco-romani, oamenii de
rând, au continuat să viețuiască aici, retrăgându-se în locuri mai puțin
accesibile din calea migratorilor, părăsind orașele și migrând spre mediul
rural. Ei au constituit baza populației fostei Dacii în epoca migrațiilor
păstrând limba latină care a evoluat și a devenit limba română.
De
bună seamă,
zise profesorul Ionaș, că au rămas să
trăiască aici. Unde să se fi dus, să își lase pământul pe care l-au muncit
moșii și strămoșii lor... Din patosul vocii profesorului Ionaș se simțea
atașamentul pentru valorile tradiționale românești, pentru eternitatea care s-a
născut la sat, el însuși fiind originar dintr-un sat mărunt românesc din Câmpia
Transilvaniei și urcat pe cele mai înalte trepte ale cariereri academice prin
muncă și sârguință. Trecând peste accentele ușor sămănătoriste din discursul
profesorului Ionaș, toți cei prezenți au aprobat, dând din cap. Întradevăr unde
s-ar fi putut duce provincialii? Nu îți poți imagina coloane de oameni cu
calabalâcuri în spate mutându-se puhoi la sud de Dunăre. E ceva ce sfidează
logica istorică, care a fost întotdeauna de partea istoriografiei române în
această controversă a continuității, încă de pe vremea polemicilor lui Petru
Maior cu Eder, Sulzer și Engel.
Doar
profesorul Caius zâmbea superior, așa ușor rânjit în colțul gurii. Acum când
dictatura proletariatului și a lui Nicolae Ceaușescu trecuse, teroarea
delictului de opinie nu mai era o problemă, pentru că odată cu democrația se instalase
libertatea de exprimare, de-abia acum profesorul Caius și-a găsit curajul
necesar să combată dogmele teoriei formării poporului român și ale
continuității. Înainte de decembrie 1989 nu prea întâlneai prin scrierile lui
nici citate din clasicii marxismului e adevărat, dar nici vreo abatere fățișă
de la linia dogmatică a Partidului. Acum însă, după Revoluție, de pe podiumul
înalt al recunoașterii academice internaționale, profesorul Caius zise așa
într-o doară:
Nu
știu totuși dacă mai este justificat azi termenul acesta compus de daco-rromani.
Adică noi presupunem a priori că întreg
spațiul de la nord de Dunărre era locuit de geto-daci și după ce regatul lui
Decebal a fost cucerit de Trraian și transformat în provincie, in formam
provinciam redigere cum frumos spune Caesar, aici au rămas o mulțime de daci
care au format baza etnică principală a noii provincii. Dar, stimați colegi,
unde sunt acești acești daci și de ce nu apar ei în Inscripțiile latine din
provincie?
Nu
erau dornici de fast și eternizare epigrafică, cum frumos a spus Vasile Pârvan, i-a retezat-o
profesorul Ionaș. Și trăiau cu predilecție în mediul rural, de unde nu prea
avem inscripții.
Dar
atunci cum s-au rromanizat? Este un parradox, nu credeți, domnule academician? și apăsă un
pic pe ultimul titlu, nu fără o oarecare ironie.
Nu
despre asta este teza. Noi discutăm aici depre retragerea romanilor, nu despre
venirea lor. Când o să avem o teză despre populația autohtonă în provincie o să
lămurim și chestiunea aceasta, despre care cum știți m-am ocupat mult în
trecut. Ca să nu mai pierdem vremea, vă rog să vă referiți la teza de doctorat
de acum.
Dintr-un
capăt de masă fostul student al profesorului Caius, acum membru al
departamentului, a încercat umil să zică și el ceva. Nimeni nu era atent, toată
lumea era acaparată de ciocnirea ideatică a marilor profesori, de orgolile lor
care zbârnâiau și creau tensiune în încăpere. Și-a luat inima în dinți și a
zis, totuși, cu vocea puțin ridicată, dar cu un ton în continuare nesigur și
speriat:
Dar
dacă romanii nu s-au retras din Dacia în vremea lui Gallienus și poate nici la Aurelian?
Dacă v-aș spune că există o inscripție care dovedește că Dacia exista mai tâziu și poate nu a fost
părăsită?
Așa
ceva nu se poate, au spus într-un glas profesorii Caius și Ionaș, dar și
alți profesori, conferențiari și cercetători principali de acolo. Mai ales
profesorul Hada, al cărui doctorat de pe vremuri tratase exact această problemă
a controlului militar roman la nordul Dunării în Antichitatea târzie. Mai
rezervat părea profesorul Bumbescu, care se interesă de această dovadă.
Fostul
student a scos un carnețel cu pătrățele și a arătat inscripția pe care o
arătase anterior profesorului Caius, transcrisă cu pixul.
De
unde provine?
întrebă profesorul Bumbescu.
Dintr-un
manuscris al unui colecționar din Turda, zise fostul
student.
Asta
nu dovedește nimic, ar putea fi inventată, un fals interesant, completă
profesorul Bumbescu, și cu asta discuția se încheiase încă o dată.
Bineînțeles
că o asemenea inscripție nu exista în niciun manuscris al vreunui colecționar
și era integral inventată de fostul student, care avea doar intenția să-i
provoace pe acești profesori și academicieni. Să-i facă să se gândească la o
posibilitate, la o realitate alternativă în care daco-românismul să nu fie
singura explicație, unilaterală, a etnogenezei poporului român. Să iasă din
cadrele unei tradiții renascentisto-iluministe. Dar se pare că gluma nu prindea
și nimeni nu era dispus să facă acest efort de imaginație.
