NOTE ZILNICE

• Fetișizarea culturii din epoca comunistă a generat conceptul de «întâlniri admirabile». Adică, cei retranșați în cultural, absenți din societatea dominată de totalitar, se întâlneau decisiv pe coordonate literare. Dincolo de paseimul ideii, este ceva adevărat aici. Acum 15 ani, am scos o carte din raft și i-am dat-o  prietenului J.-R. Azi citesc Apropiaciones de la Antigüedad. De getas, godos, Reyes Católicos, yugos y flechas, Madrid, 2015. A fost un gest anodin, gratuit și neintenționat, cu consecințe peste ani. Nu mă miră faptul că îmi aduc eu aminte, ci că și-a adus aminte J.-R.   

• Știința istorică la români a suferit o evoluție mai specială. Izolarea bibliografică din anii comunismului a dat naștere unor idei ciudate, gălbejite și contorsionate ca plantele de seră.  Maladiile acestea se recunosc ușor de către oricine petrece un timp într-o bibliotecă adevărată din lumea civilizată.

În urmă cu mulți ani am mers în Italia să cercetez un subiect omniprezent în literatura românească de specialitate: gemele abrasax considerate de către aproape toți istoricii și arheologii români ca ilustrând gnoza creștină, în varianta ei basilidiană. Oricât am căutat în bibliografia din secolul XX despre Gnoză și Basilide n-am găsit referiri la gemele de tipul acesta. Doar în literatura anticarilor și până în secolul XIX, fapt care ne arată defazarea și întârzierea mediului de specialitate românesc. Așa că m-am întors și am scris despre magie antică și geme abrasax care erau, de fapt, instrumenta ale magicienilor. Toți au pufnit  și s-au uitat la mine ciudat atunci.

Acum câțiva ani, într-o bibliotecă canadiană, am căutat să mă lămuresc asupra funcționalități unor artefacte, niște tipare de teracotă care, în bibliografia românească, erau considerate tipare pentru confecționarea unor prăjituri /pituțe care se dădeau cu ocazia sărbătorilor religioase. Trebuie să spun că nu am găsit nici o bibliografie unde să fie considerate ca atare, în afară de două articole românești și un articol unguresc interbelic care le-a inspirat. În rest, în toată literatura pe care am găsit-o acolo erau considerate médaillons d’applique pentru confecționarea de vase ceramice cu decor în relief. La noi continuă să se viseze pituțe, prăjituri, biscuiți și se poartă polemici care încing spiritele. Vorba lui C. Daicoviciu, nesciendi ars… În asta excelăm noi, mari profesori și oameni de știință români.

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (2)

Acesta nu este un manual de dezvoltare personală, de wellness, pentru că nu e vorba aici despre succes și fericire, în genul cărților Cum să ai succes în 10 pași, ci despre rezistență și supraviețuire.

• Standarde scăzute.

Toți trebuie să fim conștienți că nimic în țara noastră nu este făcut la standarde normale. Adică stasul și exigența au scăzut și ne mulțumim cu puțin. Suntem obișnuiți să zicem că aceia care ne conduc nu corespund, că clasa politică e sub orice critică. În fapt, același standard este peste tot, în toate sectoarele vieții sociale. Fie că este vorba despre învățământ, sănătate, construcții, servicii, știință, totul este la nivel scăzut și buget redus. Cei mai buni indicatori ai degringoladei generale sunt perfecțiunea în scripte și omniprezența actorilor-eroi. Acolo unde domnește incompetența trebuie să fie clar că toți cei evaluați vor lua nota 10. Indiferent de tipul inspecției, comisiei de concurs etc., unde toți sunt unanimi că totul este perfect, acolo duhoarea este mai mare. Mulți de 10 și de foarte bine în acte și comentarii uniforme copiate din hârtii vechi ne asigură că e o conspirație universală a celor mulțumiți, pentru a păstra status quo-ul. Nimeni, în țara noastră, nu e dispus măcar să încerce să zică NU, dacă asta îi periclitează poziția (și aici nu mă refer la nu știu ce poziții impresionante, ci la minabile locuri în comisii). Un alt simptom al mascaradei de competență în condiții de standarde scăzute este parada geniilor, vârfurilor, olimpicilor. De exemplu, în spitale: vedem cu toții că este dezastru, că nu au paturi și bolnavii stau pe scaun pe hol cu perfuzia în mână și amețiti de anestezic, că poți să mori în România de la o viroză, dar avem medici-eroi care fac cu un simplu bisturiu ce fac alții în vest cu tomografe, computere și bisturie laser. Sau în învățământ, de exemplu: vedem ca totul e simulare, că se reproduc programe de pe vremea când eram eu elev de către un minister inept și inspectorate veroase, că ne prefacem că totul e roz și perfect, și în același timp avem olimpici, mici genii împinse pentru a masca mizeria, a deturna atenția de la problema reală. Anume că avem standarde scăzute, că trăim în țara lui «merge și așa». Îmi place când unii conaționali se iluzionează că în vreun domeniu anume nu e așa. Că doctorii, săracii, își fac treaba. Că profesorii, în ciuda veniturilor derizorii de 25 de ani încoace, sunt dedicați și își dau și sufletul pentru elev. Că inginerii noștri, de școală veche, fac lucruri care dăinuie, poduri ca ale lui Apollodor din Damasc. Că jurnaliștii sunt corecți și luptă să scoată adevărul la lumină. Doar politicienii sunt așa cum sunt. Greșit, suntem toți la fel, funcționăm după aceleași standarde. Scăzute.

PATRIMONIU

Obiceiul țerii

În 1913, publicând monumente epigrafice de la Troesmis, Vasile Pârvan descrie condițiile de descoperire:

«În apropierea comunei Turcoaia, la sud de Iglița (Troesmis). Locuitorul Petcu Slave a găsit în anul 1904, întâmplător, pe pământul său de cultură așezat ca la vreo 1500 m de raza comunei, un zid de piatră gros de c. 0,55 m, pe care l-a distrus până la o adâncime de 1.70 m și pe o lungime de c. 3.50, scoțând după obiceiul țerii toate pietrele, pentru a le folosi la vreo clădirea de-a sa.»

Arheologul profită de ocazie și se lamentează suplimentar într-o notă de subsol, deplângând starea de fapt și nepăsarea cronică a autorităților:

«Socotesc ca o datorie de conștiință să protestez și cu acest prilej împotriva vandalismelor dela Celei, unde subt ochii jandarmilor și ai autorităților comunale, cu toate intervenirile noastre repetate, atât prin Ministerul Instrucțiunei cât și direct la inspectoratul general al Jandarmeriei, distrugerea importantelor resturi antice de la cetate (castelul antic) și de subt sat (orașul civil antic), continuă absolut neturburată». (V. Pârvan, Descoperiri nouă din Scythia Minor, în Analale Academiei Române, seria 11, tom XXXV, Mem. Secț. Ist., București, 1913, p. 491, n.1.).

Fenomenul are rădăcini adânci în civilizația locală, după cum se poate vedea din jurnalul cancelarului Transilvaniei, Bethlen Miklós. Acesta, studiind arhitectura în Germania, își construiește singur castelul pe moșia de la Sânmiclăuș (comuna Șona, județul Alba). Să-l lăsăm să vorbească pe întreprinzătorul nobil transilvan:

«În ăst an 1668, în mai, m-am apucat să așez pietrele casei din Sânmiclăuș (…). 1. Domnul a arătat într-un mod miraculos, prin scurmătură făcută de un porc și printr-un porcar, la hotarul de către Glogoveț, fundamentul unei cetăți păgâne, din pietrele căreia s-a format grosul. Asta trebuie să fi fost o construcție cumplit de veche, căci nici din istorie, nici din acte, nici din tradiții nu i-am putut da de urmă; n-am găsit nici o piatră sculptată, nici un document scris; avea un perete grozav de compact și atât de puternic, încât mai ușor se crăpa piatra de râu rezistentă decât varul; săparea sa a înghițit fier mult, pe ea au crescut stejari groși de rotunjimea unui butoi de patruzeci. Omul acela mi-a înfățișat-o pentru trei forinți și grâu opt banițe; întâi vătaful aproape că a omis-o și până-ntr-a treia zi nu a descoperit acolo decât praf de var și bucăți mici de alabastru; noi însă, discutând pe urmă cu tatăl meu, am trimis acolo o sută de oameni, poruncindu-le să taie de-a curmezișul muntele pe vârfu-i și astfel am dat de fundament. Avea un perimetru de șaizeci și opt de stânjeni și o formă, în funcție de loc, ovală, având la cele două capete câte un turn din care cel de către vârful  muntelui era compact de un stânjen și jumătate. Dacă Domnul nu ne-ar fi arătat asta, cred că nimic nu era cu casa aceea (…)». (Nicolae Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, trad. Francisc Pap, Cluj-Napoca, 2004, p. 123).

Petcu Slave a distrus zidul unei case din municipium Troesmense iar Nicolae Bethlen a devalizat cetatea medievală de la Glagoveț (jud. Alba). În ciuda legislației îmbunătățite nu s-a schimbat mare lucru privind protecția patrimoniului arheologic. Omul simplu din România distruge și refolosește vestigiile găsite pe pământul său sau distruge și ascunde urmele distrugerii. Autoritățile se prefac că protejează patrimoniul, iar arheologii se lamentează și protestează în note de subsol sau pe facebook. După obiceiul țerii...

PRIN SATUL NAPOCA (2)

Piețe agro-alimentare

Câteodată, la cererea expresă a lui I., fac cumpărături din piață. Îmi zice: să cumperi de la țărani, nu de la aprozariști! Cum eu nu îi disting, îmi vine să o întreb: cum să fac? Să merg la om la tarabă și să îl întreb: ești țăran sau nu? Pentru că biroul meu e aproape de piața centrală cumpăr uneori de acolo, legume și brânzeturi în special. Oricum cumpăr amestecat, de la unii sau de alții, țărani și aprozariști deopotrivă.

Piața satisface obsesia bio a locuitorului urban. Legumele din supermarket sunt rele (din Turcia si Spania cu multe chimicale și conservate ca sa reziste o mie de ani). Cele din piață, pălite, stricate pe alocuri, trebuie că sunt bune. Și avem impresia că sunt crescute în pământul strămoșesc, liber de îngrășăminte chimice. Îmi amintesc ce îmi zicea un prieten despre cartofii dintr-un sat de lângă Turda. Agricultorul - țăran îi explica de ce nu sunt atacați de gândacul de Colorado, pentru că «tăt, tăt era alb pământu’ de deteteu».

E ciudat în piață cum reacționează vânzătorii în funcție de cum ești îmbrăcat. Când am pe mine o haină nicicum, incertă și banală, pot să cumpăr orice fără să mă fure nimeni. Când sunt cu palton negru și haine mai de domn toți îmi pun pe cântar dublu de cât le cer. Că își zic probabil în sinea lor că ăsta nu se uită la bani. Și strigă după mine, domnu’ dar asta nu vreți? Țăranul post-colectivist nu știe să facă comerț, doar să înșele. Am cumpărat niște gogoșari și jumătate erau stricați. Eram atent să nu îmi pună în plasă stricați și baba se tot ascundea și strecura cu viclenie câte unul. Îmi aduc aminte ce povestea Dinescu despre mama lui Marin Preda care ajunsese la concluzia că înainte de război era rușine în sat să furi, iar pe vremea colectivului era rușine să nu furi.

O piață mai interesantă e în cartier. Acolo predomină fructele și legumele de aprozar, dar sunt și câteva babe cu murături și niscaiva legume. Totul e mai simplu și mai calm, nu e agitația și haosul din piața centrală. Și nici nu m-a înșelat nimeni, indiferent cum am fost îmbrăcat.

NOTE ZILNICE

Am audiat azi o conferință live, Nașterea sufletului creștin: de la mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelius Augustinus, susținută de Horia-Roman Patapievici, organizată de asociația Edictum Dei. Deși era cu intrare liberă trebuie apreciat de la început că Patapievici a umplut sala, adică Auditorium Maximum (fosta Filamornică). Am mers din curiozitate, văzând anunțul pe facebook, ca să văd ce poate zice Patapievici despre Marcus Aurelius. Patapievici vorbește frumos mai ales când îl fură discursul și iese din crispare, când se însuflețește, când construiește demostrația, e citit, își găsește ideile, e coerent și stăpânește conceptele filosofice. Totuși e dezorganizat și introduce multe paranteze. În loc să vorbească o oră și jumătate a vorbit, fără pauză și fără să bea apă, două ore și jumătate.

Partea despre Marcus Aurelius m-a dezamăgit. Am văzut un filosof glossy erudit care a vorbit pentru un public necultivat, amestecând platitudini cu idei pescuite din cărți vechi de la sfârșitul secolului XIX (E. Renan, E. Rhode). Totuși, s-a mai scris despre concepția greacă despre suflet de la Rhode încoace. A tot dat-o în sus și în jos cu orfico-pitagoreicii până m-a amețit. S-a văzut că nu este acasă în păgânism și orice referire la concepțiile despre divin și suflet la greci era închisă repede cu o paranteză spre filosofia modernă. Textul antic este pentru el un pretext pentru filosofia cotidianului de azi, stoicismul lui Marcus Aurelius a fost prezentat în termenii unei rețete de dezvoltare personală. A repetat de câteva ori că nu face judecăți de valoare negative vizavi de «sufletul antic» (pentru că este căzut în admirație pentru antici în general și Marcus Aurelius în special), dar acestea sunt implicite prin opoziția pe care o stabilește între acesta și așa-numitul «suflet creștin» (pe care declară că îl iubește mai mult).

Când a ajuns la «sufletul creștin» discursul a glisat dinspre erudiție și a căpătat accente misticoide. Categoria aceasta introdusă de el «sufletul creștin» văzut ca esențial diferit de sufletul antic (evita să spună păgân) este o ipoteză de care nu am neapărat nevoie. Evident că există diferențe între Longos și orice roman din secolul al XIX-lea (Stendhal, Balzac etc.), dar ele sunt date de contextul cultural-istoric care le produce și unde opoziția sufletească creștin / păgân este neglijabilă. Sunt infinit mult mai mulți factori de luat în considerare (inclusiv faptul că Daphnis și Chloe este în epocă o literatură de consum și nu e de comparat cu finele romane psihologizante ale secolului XIX). Sufletul creștinului e diferit de al păgânului de acum 2000 de ani, dar cum e diferit de cele de azi, al budistului, al musulmanului sau al celui aflat sub Lege? Pentru un filosof erudit cum se pretinde Patapievici ar trebui să fie mai ecumenic. 

Ultima parte a discursului în care a descris «sufletul creștin» ca fiind coextensiv Creației, spre deosebire, bănuiesc, de celelalte «suflete» care nu ar fi, a alunecat spre dogmatism, ca să nu zic fundamentalism creștin. La sfârșit a citit cu intonație din Confesiuni ca să percepem «mireasma acestui tip de suflet» (i.e. sufletul creștin). La sfârșitul delirului erudit despre «sufletul creștin» la Sfântul Augustin îmi venea să-i spun lui Patapievici, cu scopul de a-l scandaliza, ce-i șoptea Rozanov lui Berdiaev: «Și eu cred în Dumnezeu, dar nu într-al vostru, în Osiris, Osiris...»

NOTE ZILNICE

Despre dragoni

Zhuangzi în Călătorie liberă povestește cum «Zhu Pingman a învățat de la Zhili Yi să ucidă dragoni. Pentru aceasta a plătit o mie de galbeni – toată averea familiei. În trei ani și-a însușit arta uciderii dragonilor, dar niciodată nu a pus-o în aplicare». Mă simt și eu cum trebuie să se fi simțit acești doi chinezi: am învățat ceva inutil și continui să îi învăț și pe alții. Am cheltuit timp și energie (și statul a cheltuit bani) să învăț despre lumi dispărute, să produc fum, adică imagini volatile ale trecutului care azi nu interesează aproape pe nimeni. Cred că și lui Zhu Pingman îi era greu să continue când și-a dat seama că nu (mai) există dragoni.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (10)

Țara se mișcă!

Nu știu dacă țara se mișcă, dar știu sigur că corupția ucide (scuze pentru cacofonie, dar e aproape inevitabilă).  Când am fost bolnav sau am ajuns în spitale, am evitat să dau șpagă. Nu vreau să zic că mi-a cerut cineva. Nici un doctor, dintre cei cu care m-am întâlnit întâmplător, nu m-a lăsat să cred că așteaptă să îi dau ceva. E drept că am umblat mai ales pe la cabinete și clinici particulare și, doar ocazional, am profitat de analize sau consultații decontate de CAS.  Oricum nu am card de sănătate, deși am fost de cinci ori la poștă după el (degeaba).  Repet, nimeni nu mi-a cerut șpagă în sistemul medical, dar anul trecut am cam avut senzația că în România poți să mori pe drum între spitalul de stat și clinica particulară. Dar, repet, era o senzație.

Zilele trecute mi-a expirat permisul de conducere. Și am mers la poliția rutieră să mi-l preschimb. Am plătit 68 de lei la CEC pentru plasticul emis și pentru munca de 5 minute a funcționarei de la ghișeu. Nici o problemă. Dar trebuia să îmi refac analizele medicale. Și pentru că sunt comod și nu am timp, am vrut să rezolv într-o singură zi. Ce să vezi? Chiar în fața secției de poliție, pe strada Albac, era un  cabinet medical care îți făcea toate analizele necesare foarte rapid, pentru numai 100 de lei. Mi-am pus de cîteva ori mâna pe nas, am pus un picior în fața celuilalt, am ascultat niște șoapte, am citit  câteva cifre și litere de pe carnetul dicromaticilor și de pe perete, mi s-a luat tensiunea peste pulover, totul în cinci minute. Și am plătit 100 de lei la cabinetul din fața poliției rutiere. Am presupus că era un vad bun. Și nu mi-am pus problema cum de l-au obținut. Poate prin corupție, dar nu m-a interesat. Eu am vrut să-mi rezolv problema, adică să-mi depun actele pentru preschimbarea permisului în timp util. Știu că n-am dat șpagă, pentru că am primit bon, dar, totuși, mă întreb dacă nu am consimțit la perpetuarea unui sistem corupt. Cine nu sare, nu vrea schimbare! Total de acord.

LA STÂNGA!

Note de lectură

Fondul autohton, specificul național, matricea stilistică românească, civilizația satului tradițional, dimensiunea românească a existenței, românismul, sămănătorismul și ortodoxismul asta e tot ce vezi oricum te întorci în cultura și literatura română ante- și interbelică. De unde atâta orientare spre sine însuși, de unde atâtea valori de dreapta pe metru pătrat. Nu am priceput niciodată de ce vocea opusă, cea de stânga, nu s-a auzit niciodată. În perioada interbelică, pe lângă Cuvântul și Gândirea a existat și Bluze albastre (despre care cred că am învățat în clasa a X-a la istoria Partidului Comunist). Obosit și plictisit de peste 20 de ani de ani de anticomunism vara asta mi-am făcut un program de citit literatură românească de stânga. Drept urmare am citit Ieronim Șerbu, Izgonirea din rai și Nuntă în stepă, N. D. Cocea, Fecior de slugă și am citit /recitit o parte a literaturii lui Panait Istrati, Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și încă ceva ce îmi scapă acum. În plus am citit și jurnalul din Rusia al lui Kazantzakis, pe care prefer să nu îl comentez din respect pentru autorul lui Zorba. Una peste alta, mi s-a părut o literatură proastă (N. mă ironizează oricum că citesc numai tâmpenii când există cărți importante care chiar merită citite). N. D. Cocea nu mă mir că a rămas un jurnalist anonim care și-a încercat norocul în literatură. Panait Istrati nu e chiar un scriitor, e un povestitor, așa cum îl caracterizează Ilya Ehrenbourg în amintirile sale. Povești frumoase din Stambul cu iz de 1001 de nopți, povești cu haiduci paradigmatici și copii săraci. Singura nuvelă de valoare mi s-a părut cea  a lui Șerbu cu nunta din lagărul din Basarabia.

Știu că experimentul comunist postbelic e de condamnat, dar trebuie gândit nuanțat. Cred că e de prost gust să fii de dreapta azi, în România intrată în zodia capitalismului sălbatic. Retorica anticomunistă a gdsiștilor și-a pierdut sensul, nu mai e de actualitate, Imnul golanilor al lui Cristian Pațurcă e o melodie retro. Foștii comuniști de dinainte de ’89 s-au îmbogățit și ne țin azi lecții despre randament, utilitate, civism și interes național. Să fie o chestie care ține de fondul autohton?

NOTE DE LECTURĂ

Am citit recent Aśvaghoșa Buddhacarita, o viață canonică a lui Buddha scrisă cândva la începutul erei noastre. Știam dinainte episoadele care urmau să fie descrise, dar izvorul rămâne izvor, încărcat de detalii inutile, profund hagiografic, îmbibat de prozelitism  și didactic în același timp.

I. 4. (mama viitorului Buddha) «înainte de a concepe, văzu în vis un maiestuos elefant alb care a penetrat-o și, cu toate acestea, nu a simțit nici o durere». Concepția divină, imaculată, în vis, deschide discursul hagiografic al lui Aśvaghoșa și ne arată în ce cheie trebuie citită evanghelia lui.

Urmează toate episoadele cunoscute, când fiul de rege, claustrat și învăluit în minciuni, întâlnește bătrânețea, boala și moartea, respinge plăcerile lumești, întâlnește un yoghin eremit etc. După care fuge în pădure și se așează sub smochin pentru a căuta calea. Mănâncă o sămânță de susan și un bob de orez pe zi, meditează și în final află că bătrânețea, boala și moartea există pentru simplul motiv că există nașterea (XIV.79). Singurul mod de a le evita este să scapi de naștere, respectiv de ciclul reîncarnărilor succesive. Predicarea tehnicilor de meditație care conduc la rememorarea vieților anterioare și în final la suprimarea nașterii, respectiv a existenței, și la eliberare, este, în viziunea lui Aśvaghoșa, completarea misiunii fiului de rege care a devenit (predestinat fiind) Buddha.

Nu cred că budismul și yoga sunt potrivite pentru lumea noastră modernă. Cred că «occidentalii» (și noi românii post-decembriști printre ei) nu înțeleg datele esențiale ale filosofiilor și religiilor orientale. Totul se rezumă la un import de ritualuri exotice (exerciții yoga), de concepte nedigerate (karma, chakra, nirvana etc.), la un mumbo-jumbo orientalizant. Cred că un european care se apropie de yoga o face cu ochii închiși și, în final, își face mai mult rău decât bine. Adică nu poate să vadă, așa cum Dalai Lama n-a putut să vadă nici o particulă elementară în laboratorul CERN de la Geneva. Pentru că nu credea că există și că nucleul atomic este doar o invenție a științei vestice. Chakrele mele nu se pot alinia pentru că nu cred în existența lor fizică, la fel cum nu pot prin meditație să îmi vizualizez vieți anterioare, umane sau animale.  Poate că e existat o convergență a ideilor în himericul «mare secol» VI a. Chr., pe când trăiau în același timp Pythagora, Buddha și Lao Tze, fiecare în lumea lui, dar de-atunci s-a evoluat pe căi diferite. Și fiecare să stea pe calea lui. Totuși, când vreau să mă calmez și să mă detașez de agitația cotidiană, am voie să mi-l imaginez pe Buddha stând sub smochin.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (9)

Corupția și elevii inegali

Nimeni nu pretinde ca sistemul de învățământ din România să fie perfect. Știu că e departe de perfecțiune, dar, în naivitatea mea, îmi imaginam că e tolerabil, că un copil poate învăța ceea ce îi trebuie mai târziu în viață, anume scris-cititul și aritmetica elementară și într-o școală primară din România. Dintre multele probleme care subminează calitatea actului didactic în România de azi o să mă opresc asupra câtorva care mi-au dat bătăi de cap ca părinte implicat.

În primul rând este modul în care se constituie clasele în școlile din centrul Clujului. Se știe că elevii pătrund în școală automat, distribuiți de un program de computer, în funcție de adresele de domiciliu, la școlile unde sunt arondați. După ce accesul în școală este asigurat urmează alegerea clasei, respectiv a învățătoarei. Părinții se interesează, întreabă în stânga și în dreapta diverse cunoștințe care au copii mai mari în școală, care cunosc mersul și învățătoarele. După ce învățătoarele cu pedigree au fost evaluate se alege una și se activează un întreg lanț al slăbiciunilor caragialesc. Din cunoștință în cunoștință se avansează treptat până spre epicentru, adică spre învățătoare. Apoi se contactează direct învățătoarea care, de obicei, este drăguță și te trece pe o listă din agenda proprie, neuitând să adauge că asta nu înseamnă mare lucru, că directorul are propria lui listă și directorul decide în ultimă instanță. Nu ajunge ca învățătoarea să își dea acceptul ca progenitura ta să fie în viitoarea ei clasă. Am constatat asta pe propria piele. Acolo unde este o școală de renume, ca de exemplu una din cele din buricul târgului, clasele se constituie printr-o combinație otrăvitoare de trafic de influență, mită și cadouri pentru conducere și chiar și pentru învățătoare. Că învățătoarele iau cadouri și chiar bani în plic pare greu de crezut pentru că românii au încă o imagine a învățătoarei de tipul Dăscăliței lui Goga, o ființă serafică, dedicată copiilor, purtată doar de misiunea ei de apostolat și străină de orice interese materiale. Din păcate definitivarea listei scurte din agenda învățătoarelor titulare se face doar după această a doua fază, a contactului care implică cadouri sau foloase bănești. Cine poate, adică cei bine poziționați în ierarhia socială de azi, pot să apeleze, datorită influenței lor, la o pilă din zona politică care de obicei intervine dinspre inspectorat sau direcțiune (unde în funcții decidente sunt numiți oameni pe criterii politice, de la partid).

Situația care se naște din această agitație bizantino-caragialescă premergătoare constituirii claselor determină apariția unor grupuri de elevi inegali. Pentru că un computer îi distribuie pe toți cei care au domiciliu sau flotant pe străzile arondate școlii, de obicei, la școlile de prestigiu ajung mai mulți elevi decât clasele pentru care sunt învățătoare titulare. Legea proastă îi obligă pe directori să înscrie absolut toți copiii arondați și astfel apar clase noi cu învățătoare tinere, suplinitoare. Cine nu a activat nici unul dintre mecanismele corupției și influenței, din neputință sau din principiu, va ajunge într-una din aceste clase. De multe ori se nimerește ca învățătoarea tânără suplinitoare la o școală de centru să se apropie de profilul învățătoarei din imaginarul colectiv, descris cum ziceam mai sus de Goga. Dar din noul politica își vâră coada. Copiii din aceste clase devin masă de manevră pentru director. Primesc sălile cele mai proaste, fără dotări și materiale didactice. Având un efectiv mai redus de copii clasele sunt comasate după un an sau doi. Învățătoarele sunt schimbate, nerespectându-se principiul continuității la clasă, din mai multe motive. Principalul este aducerea la catedră a unor pile, din nou, prin portițele pre-transferului și transferului. Adică cadre didactice titularizate te miri pe unde, la țară, în sate uitate de lume, vin prin transfer direct la o școală din centrul Clujului.

Deci, orwellian zicând, sunt mai multe specii de copii, unii mai egali decât alții: cei din clasele constituite prin filiera influenței și corupției și cei rămași în afara acestui nucleu dur al performanței educaționale. Aceștia sunt paria școlii și sunt la discreția abuzurilor unui director numit politic, adus de la o școală de cartier și făcut manager la o școală de prestigiu din centrul Clujului, o școală unde nu a predat nici o oră. Este inadmisibil ca un copil să ajungă într-o astfel de situație numai pentru că părinții nu vor să se poarte ca în România, să intervină sau să dea mită.