LA STÂNGA!

Note de lectură

Fondul autohton, specificul național, matricea stilistică românească, civilizația satului tradițional, dimensiunea românească a existenței, românismul, sămănătorismul și ortodoxismul asta e tot ce vezi oricum te întorci în cultura și literatura română ante- și interbelică. De unde atâta orientare spre sine însuși, de unde atâtea valori de dreapta pe metru pătrat. Nu am priceput niciodată de ce vocea opusă, cea de stânga, nu s-a auzit niciodată. În perioada interbelică, pe lângă Cuvântul și Gândirea a existat și Bluze albastre (despre care cred că am învățat în clasa a X-a la istoria Partidului Comunist). Obosit și plictisit de peste 20 de ani de ani de anticomunism vara asta mi-am făcut un program de citit literatură românească de stânga. Drept urmare am citit Ieronim Șerbu, Izgonirea din rai și Nuntă în stepă, N. D. Cocea, Fecior de slugă și am citit /recitit o parte a literaturii lui Panait Istrati, Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și încă ceva ce îmi scapă acum. În plus am citit și jurnalul din Rusia al lui Kazantzakis, pe care prefer să nu îl comentez din respect pentru autorul lui Zorba. Una peste alta, mi s-a părut o literatură proastă (N. mă ironizează oricum că citesc numai tâmpenii când există cărți importante care chiar merită citite). N. D. Cocea nu mă mir că a rămas un jurnalist anonim care și-a încercat norocul în literatură. Panait Istrati nu e chiar un scriitor, e un povestitor, așa cum îl caracterizează Ilya Ehrenbourg în amintirile sale. Povești frumoase din Stambul cu iz de 1001 de nopți, povești cu haiduci paradigmatici și copii săraci. Singura nuvelă de valoare mi s-a părut cea  a lui Șerbu cu nunta din lagărul din Basarabia.

Știu că experimentul comunist postbelic e de condamnat, dar trebuie gândit nuanțat. Cred că e de prost gust să fii de dreapta azi, în România intrată în zodia capitalismului sălbatic. Retorica anticomunistă a gdsiștilor și-a pierdut sensul, nu mai e de actualitate, Imnul golanilor al lui Cristian Pațurcă e o melodie retro. Foștii comuniști de dinainte de ’89 s-au îmbogățit și ne țin azi lecții despre randament, utilitate, civism și interes național. Să fie o chestie care ține de fondul autohton?

NOTE DE LECTURĂ

Am citit recent Aśvaghoșa Buddhacarita, o viață canonică a lui Buddha scrisă cândva la începutul erei noastre. Știam dinainte episoadele care urmau să fie descrise, dar izvorul rămâne izvor, încărcat de detalii inutile, profund hagiografic, îmbibat de prozelitism  și didactic în același timp.

I. 4. (mama viitorului Buddha) «înainte de a concepe, văzu în vis un maiestuos elefant alb care a penetrat-o și, cu toate acestea, nu a simțit nici o durere». Concepția divină, imaculată, în vis, deschide discursul hagiografic al lui Aśvaghoșa și ne arată în ce cheie trebuie citită evanghelia lui.

Urmează toate episoadele cunoscute, când fiul de rege, claustrat și învăluit în minciuni, întâlnește bătrânețea, boala și moartea, respinge plăcerile lumești, întâlnește un yoghin eremit etc. După care fuge în pădure și se așează sub smochin pentru a căuta calea. Mănâncă o sămânță de susan și un bob de orez pe zi, meditează și în final află că bătrânețea, boala și moartea există pentru simplul motiv că există nașterea (XIV.79). Singurul mod de a le evita este să scapi de naștere, respectiv de ciclul reîncarnărilor succesive. Predicarea tehnicilor de meditație care conduc la rememorarea vieților anterioare și în final la suprimarea nașterii, respectiv a existenței, și la eliberare, este, în viziunea lui Aśvaghoșa, completarea misiunii fiului de rege care a devenit (predestinat fiind) Buddha.

Nu cred că budismul și yoga sunt potrivite pentru lumea noastră modernă. Cred că «occidentalii» (și noi românii post-decembriști printre ei) nu înțeleg datele esențiale ale filosofiilor și religiilor orientale. Totul se rezumă la un import de ritualuri exotice (exerciții yoga), de concepte nedigerate (karma, chakra, nirvana etc.), la un mumbo-jumbo orientalizant. Cred că un european care se apropie de yoga o face cu ochii închiși și, în final, își face mai mult rău decât bine. Adică nu poate să vadă, așa cum Dalai Lama n-a putut să vadă nici o particulă elementară în laboratorul CERN de la Geneva. Pentru că nu credea că există și că nucleul atomic este doar o invenție a științei vestice. Chakrele mele nu se pot alinia pentru că nu cred în existența lor fizică, la fel cum nu pot prin meditație să îmi vizualizez vieți anterioare, umane sau animale.  Poate că e existat o convergență a ideilor în himericul «mare secol» VI a. Chr., pe când trăiau în același timp Pythagora, Buddha și Lao Tze, fiecare în lumea lui, dar de-atunci s-a evoluat pe căi diferite. Și fiecare să stea pe calea lui. Totuși, când vreau să mă calmez și să mă detașez de agitația cotidiană, am voie să mi-l imaginez pe Buddha stând sub smochin.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (9)

Corupția și elevii inegali

Nimeni nu pretinde ca sistemul de învățământ din România să fie perfect. Știu că e departe de perfecțiune, dar, în naivitatea mea, îmi imaginam că e tolerabil, că un copil poate învăța ceea ce îi trebuie mai târziu în viață, anume scris-cititul și aritmetica elementară și într-o școală primară din România. Dintre multele probleme care subminează calitatea actului didactic în România de azi o să mă opresc asupra câtorva care mi-au dat bătăi de cap ca părinte implicat.

În primul rând este modul în care se constituie clasele în școlile din centrul Clujului. Se știe că elevii pătrund în școală automat, distribuiți de un program de computer, în funcție de adresele de domiciliu, la școlile unde sunt arondați. După ce accesul în școală este asigurat urmează alegerea clasei, respectiv a învățătoarei. Părinții se interesează, întreabă în stânga și în dreapta diverse cunoștințe care au copii mai mari în școală, care cunosc mersul și învățătoarele. După ce învățătoarele cu pedigree au fost evaluate se alege una și se activează un întreg lanț al slăbiciunilor caragialesc. Din cunoștință în cunoștință se avansează treptat până spre epicentru, adică spre învățătoare. Apoi se contactează direct învățătoarea care, de obicei, este drăguță și te trece pe o listă din agenda proprie, neuitând să adauge că asta nu înseamnă mare lucru, că directorul are propria lui listă și directorul decide în ultimă instanță. Nu ajunge ca învățătoarea să își dea acceptul ca progenitura ta să fie în viitoarea ei clasă. Am constatat asta pe propria piele. Acolo unde este o școală de renume, ca de exemplu una din cele din buricul târgului, clasele se constituie printr-o combinație otrăvitoare de trafic de influență, mită și cadouri pentru conducere și chiar și pentru învățătoare. Că învățătoarele iau cadouri și chiar bani în plic pare greu de crezut pentru că românii au încă o imagine a învățătoarei de tipul Dăscăliței lui Goga, o ființă serafică, dedicată copiilor, purtată doar de misiunea ei de apostolat și străină de orice interese materiale. Din păcate definitivarea listei scurte din agenda învățătoarelor titulare se face doar după această a doua fază, a contactului care implică cadouri sau foloase bănești. Cine poate, adică cei bine poziționați în ierarhia socială de azi, pot să apeleze, datorită influenței lor, la o pilă din zona politică care de obicei intervine dinspre inspectorat sau direcțiune (unde în funcții decidente sunt numiți oameni pe criterii politice, de la partid).

Situația care se naște din această agitație bizantino-caragialescă premergătoare constituirii claselor determină apariția unor grupuri de elevi inegali. Pentru că un computer îi distribuie pe toți cei care au domiciliu sau flotant pe străzile arondate școlii, de obicei, la școlile de prestigiu ajung mai mulți elevi decât clasele pentru care sunt învățătoare titulare. Legea proastă îi obligă pe directori să înscrie absolut toți copiii arondați și astfel apar clase noi cu învățătoare tinere, suplinitoare. Cine nu a activat nici unul dintre mecanismele corupției și influenței, din neputință sau din principiu, va ajunge într-una din aceste clase. De multe ori se nimerește ca învățătoarea tânără suplinitoare la o școală de centru să se apropie de profilul învățătoarei din imaginarul colectiv, descris cum ziceam mai sus de Goga. Dar din noul politica își vâră coada. Copiii din aceste clase devin masă de manevră pentru director. Primesc sălile cele mai proaste, fără dotări și materiale didactice. Având un efectiv mai redus de copii clasele sunt comasate după un an sau doi. Învățătoarele sunt schimbate, nerespectându-se principiul continuității la clasă, din mai multe motive. Principalul este aducerea la catedră a unor pile, din nou, prin portițele pre-transferului și transferului. Adică cadre didactice titularizate te miri pe unde, la țară, în sate uitate de lume, vin prin transfer direct la o școală din centrul Clujului.

Deci, orwellian zicând, sunt mai multe specii de copii, unii mai egali decât alții: cei din clasele constituite prin filiera influenței și corupției și cei rămași în afara acestui nucleu dur al performanței educaționale. Aceștia sunt paria școlii și sunt la discreția abuzurilor unui director numit politic, adus de la o școală de cartier și făcut manager la o școală de prestigiu din centrul Clujului, o școală unde nu a predat nici o oră. Este inadmisibil ca un copil să ajungă într-o astfel de situație numai pentru că părinții nu vor să se poarte ca în România, să intervină sau să dea mită.

PRIN SATUL NAPOCA

Viața în Cluj-Napoca nu e atât de simplă pe cât pare și nici atât de rafinată precum cred cei care nu locuiesc în Cluj. Clujul de azi e doar un sat mai mare din Ardeal, populat cu mulțimi rurale valahe în detrimentul populației majoritare în secolul XIX. Spre deosebire de alte sate mai mici, e un sat cu pretenții, universitare, de centru medical, de punct major de atracție turistică, de capitală politică a Transilvaniei. Clujul are presă audio-vizuală, are TIFF, are echipe de fotbal în liga I, un primar fost prim-ministru, grupuri de la Cluj în alte partide. Și alte pretenții, ce nu mai trebuie enumerate.

Ce are într-adevăr satul urban Napoca, pe numele său medieval Cluj? Are o arhitectură frumoasă în zona centrală, predominant barocă, aflată azi sub asediu, ca, în general, patrimoniul construit peste tot în România. Are și istorie antică, așa cum îi arată numele compus, îngropată sub patru metri de moloz și aluviuni. În epoca tricoloră din anii 90 unii s-au căznit să o scoată la lumină. Are o lume universitară inegală și dinamică care îi dă aspectul de furnicar colcăind de tineri studenți. Are un renume medical și spitale de prestigiu, pline, gata să pleznească, de bolnavi din toate colțurile țării. Din punctul ăsta de vedere e Prislopul medicinii alopate.

Ce nu are Clujul e evident pentru orice vizitator motorizat, încă din primele minute. Fiind un oraș palimpsest, unde sunt vizibile în planimetria urbană straturile antic, medieval, modern și contemporan, Clujul, adică Napoca, nu are drumuri. Și nu mă refer aici la acel pezzettino de autostradă Transilvania care trece pe la câțiva kilometri de Cluj. Ci la traficul intern, care converge, inconturnabil, în centrul istoric pe care îl traversează pe kardo și decumanus.

Ieri, de pildă, am stat în coloană 40 de minute ca să parcurg strada Barițiu, care are vreo 400-500 de metri. Și printre excavatoare și mașini, cu o față aspră brăzdată de griji pentru contribuabil, în blugi și cămașă colorată, însuși primarul, fost prim-ministru, Emil Boc. Prezența lui fulgurantă printre buldozere, șanțuri și movile de moloz nu schimbă situația de fapt. Poate îi aduce un plus în viitoarea campanie electorală, pentru implicare directă și descinderea printre oamenii de rând, dar satul Napoca rămâne un șantier perpetuu. Un sat fără drumuri, unde ajungi  mai repede dintr-un punct în altul pe jos, decât în mașină. Cu mașina prin Cluj e o aventură. Cretini care claxonează degeaba, ambuteiaje, nervi, lucrări pe străzi, mini-accidente, taximetre care circulă anarhic fără reguli. Înțeleg acum de ce domnul Boc merge pe jos la servici.

NOTE ZILNICE

Misiunea

Ieri, pe când să plec din faţa casei părinţilor mei, opreşte în spatele meu o maşină de poliţie. Este adevărat că mă pregăteam să întorc în mijlocul drumului european  şi semnalizam stânga. M-am mirat că a oprit pentru că acolo nu era linie continuă. Oricum am decis să înaintez câţiva zeci de metri, să virez pe un drum lateral şi să întorc acolo. Maşina poliţiei venea încet după mine. La un moment dat mă atenţionează sonor şi opresc. Poliţaiul se dă jos şi vine şi se prezintă civilizat, şeful de post cutare. Eu întreb ce regulă de circulaţie am încălcat şi îmi zice că niciuna. Păi şi atunci de ce m-aţi oprit? Am primit un telefon că în maşină s-au încărcat flacoane de alcool de contrabandă. I-am zis că e probabil o confuzie, eu fiind în vizită la părinţi. Din maşina poliţiei s-a coborât un alt domn, în civil, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri, care m-a rugat să deschid portbagajul. Ok, am zis, şi l-am deschis. Iată, zic, un rucsac cu haine şi o pungă de castraveţi. Se uitau cam miraţi şi cel în civil vede o plăsuţă de Billa unde aveam nişte cărţi. Ce-i în plasă, întreabă el. Nişte cărţi, zic eu şi îi arăt. Şi-au cerut scuze şi am plecat. Mai mult decât o confuzie mă gândesc la o glumă proastă. Pe care cineva i-a făcut-o şefului de post. Dar atunci cine era domnul în cămaşă în carouri? Mister. 

EXCURSIUNI ARHEOLOGICE

De obicei duminica, în loc să mă odihnesc și să îmi încarc bateriile după o săptămână stresantă, eu mă pornesc pe coclaurile patriei după potcoave de cai morți. Cu ocazia asta părăsesc România urbană și plonjez într-o altă țară, una bine ascunsă printre dealurile și prin văile Transilvaniei. E un tărâm pe care nu ni-l arată la televizor, izolat de restul țării prin drumuri greu accesibile. Urcat în credinciosul vehicul Dacia înfrunt gropile, făgașele, drumurile comunale și chiar județene parțial asfaltate, zonele fără semnal pentru telefon sau gps unde te poți lesne rătăci și alte numeroase pericole care te pasc prin mediul rural.

Mă tot minunez, de fiecare dată, cât de subțire e pojghița de civilizație, cât e de îngustă urbanitatea de la noi. Binefacerile civilizației se insinuează, totuși,  discret. Chiar dacă ajungi acolo greu, pe drumuri desfundate (căci asfaltul se termină la intrare și la ieșire din sat), chiar dacă nu este apă curentă și focul se face cu lemne, antene disc pentru programe tv și, poate, chiar internet, răsar din loc în loc pe acoperișurile caselor. Când am ajuns într-un centru de comună dintre dealuri am crezut că am greșit adresa – era acolo un (super)market ProfiMini cu aceleași produse pe care le găsesc în orice Profi din Cluj sau de aiurea, cu frigidere cu băuturi la rece, cu mezeluri și brânzeturi, cu rafturi pline cu toate delicatesele accesibile consumistului urban. Și se putea plăti cu POS. Oricum lângă era un sediu BRD cu bancomat.

Ce te izbește mai  la o asemenea excursie rurală? În primul rând pustia, satele îmbătrânite și părăsite. Nu vezi tineri sau copii pe „drumu’ țării”, doar bătrâni care stau pe o bancă la poartă și urmăresc mașinile care trec, una pe oră. Eu știu că eternitatea s-a născut la sat și timpul diluat al bătrânilor din satele românești de azi nu face decât să-mi confirme asta zi de zi. E o liniște și un calm duminica la țară că mai că îmi vine să las tot confortul și stresul urban și să fug în tebaida rurală. Casele părăsite le vezi pretutindeni. Geamuri sparte, pereți crăpați, acoperișuri căzute, toate astea sunt semne că acolo nu mai locuiește nimeni. Proprietarii s-au stins și urmașii nu mai au nevoie de casă sau timp să o îngrijească și întrețină. În satele semi-abandonate se restrânge locuirea, ca în vreme de criză, ca în societăți aflate în colaps. Nu vreau să zic neapărat că satul românesc e în colaps, dar e sigur amenințat de disoluție după schimbările sociale catastrofice de după 1989. 

Politicienii ar trebui să descindă uneori, chiar și cu SUV-urile, în satul tradițional românesc, așa ca vodă Cuza, fără alai, cocarde tricolore și pâine cu sare. Poate ar gestiona mai bine țara asta în derivă.

The Last Airbender

Cum B. a crescut, preferințele cinematografice s-au mai schimbat. Adică mai vizionăm SpongeBob SquarePants, dar serialul preferat a devenit Avatar. The Last Airbender și sequel-ul The Legend of Korra. Există și un film din 2010, cu actori, care acoperă acțiunea a jumătate din primul sezon. De vreun an, în diferite forme,  vizionăm împreună acest serial de desene animate ambientat într-o lume chino-americană inexistentă. Acolo oamenii controlează fizic, prin chi-ul lor,  cele patru elemente naturale: aer, apă, pământ și foc (neapărat în ordinea asta). Only the avatar can master all the four elements and bring balance to the world. Lumea e compusă din regatul focului, al pământului, din triburile apei de sud și de nord (eschimoși locuind în ghețurile de la cei doi poli) și nomazii aerului (un fel de călugări lamaiști). Cei care îndoaie aerul sunt foarte puțini: în primul senzon sunt doar Aang, ultimul maestru al aerului, în legenda Korrei sunt doar fii și nepoții lui Aang.  În primul sezon, din tribul sudic al apei,  doar Katara, viitoarea soție a lui Aang, mai știa cum se controlează apa. Cei care pot controla pământul și focul sunt întotdeauna mai mulți. Earthbenders sunt uneori mai talentați: pot fi metalbenders sau lavabenders. În primul sezon dușmanii sunt cei din Fire Nation care vor să cucerească și să stapânească întreg pământul. Sunt învinși de către copilul de 10 ani, avatarul Aang, reîncarnarea unui șir întreg de avatari care au trăit pe pământ de la începutul istoriei.  În seria unde avatar este Korra, primul dușman este un equalist care vrea să îi elimine pe toți cei care controlează elementele.  În sezonul al treilea din legenda Korrei, dușmanul este un grup terorist, Lotusul Roșu, care vrea să elimine liderii și elita și să stabilească o egalitate de clasă. În ultimul sezon dușmanul este o tânără metalbender care unifică regatul pământului și se transformă într-un dictator fără scrupule, The Great Uniter.  E o lume complexă și frământată de lupte (de clasă) în care echilibrul îl stabilește un copil și o adolescentă.

Sunt transmise, pe înțelesul americanilor (democrație - comunism - dictatură), niște cunoștiințe chinezești: chi, tao, ying și yang, echilibru energetic universal, transmigrație etc. Totul amestecat cu arte marțiale și umor tipic pentru filmele vechi cu karate. Cred că e bine ca micii români să fie familiarizați cu ideile Orientului transpuse în «limba americană». Într-o dimineață îi zic în glumă lui B. că eu o să merg pe calea wu wei, pe calea non-acțiunii. El mă întreabă: cum e calea asta? și eu îi explic că nu mai trebuie să faci nimic, doar să citești, să te uiți la televizor și să te joci pe calculator. B. zice, vin și eu pe calea asta, după care se gândește un pic și adaugă, dar nu cred că ne lasă mama!

NOTE DE LECTURĂ

Citesc G. I. Gurdjieff, Întâlniri cu oameni remarcabili, Curtea Veche, București, 2014, un fel de memorii travestite în care acest mag caucazian își prezintă aventurile sub pretextul schițării portretelor unor oameni remarcabili. Trebuie menționat că acești oameni remarcabili sunt azi niște perfecți anonimi, prieteni din tinerețe ai autorului, care l-au marcat cumva atunci, ajutându-l să devină ceea ce a devenit. Citind întâmplările extraordinare ale lui Gurdjieff și ale prietenilor săi, desprinse din 1001 de nopți, cu călătorii lungi și pline de pericole în Orient, cu derviși persani, cu popasuri la mănăstiri tibetane și himalaiene, cu prinți ruși și fii de pașă, nu pot să nu admir faptul că sunt scrise de un șarlatan total, complet, unul care și-a mistificat și viața în acord cu opiniile despre «a patra cale». Supranaturalul și parapsihologicul îl întâmpină peste tot pe unde merge: membrii confreriei yezidi nu pot ieși din cercurile trasate pe pământ, călugării și dervișii performează vindecări miraculoase, el face experimente în care împunge cu acul o păpușă woo doo și sângerează subiectul hipnotizat și altele asemenea. Gurdjieff și amicii săi caută și ei, ca niște perenialiști ce sunt,  centrele Tradiției primordiale, și chiar găsesc unul într-o mănăstire tibetană a «ordinului Sarmung» fondat pe vremea asirienilor, cu 2500 de ani înaintea nașterii lui Hristos. Dar cele mai bizare povești, demne de baronul Munchausen, le înșiră când descrie expediția în deșertul Gobi. Ca să îl traverseze, într-o expediție arheologică care caută un vechi oraș îngropat în nisipuri, își cumpără o turmă de oi pentru hrană, oi care le vor căra totodată bagajele și apa și pe care le hrănesc cu un nisip anume ce conține resturi organice (p. 239-240). Pentru a evita furtunile din deșert umblă pe deasupra lor pe catalige de 6 metri înălțime (p. 243-246). Expediția fantasmagorică se întrerupe după ce un prieten al său este mușcat de gât și ucis de o cămilă sălbatică.

Ce este «a patra cale» de trezire a conștiinței în oamenii somnambuli? Un amestec de yoga, teosofie, spiritism, perenialism, un sincretism bine condimentat între căile fachirului, călugărului și yoghinului. Alături de Guénon și Krishnamurti, Gurdjieff a fost fără îndoială unul din cele mai interesante personaje din prima jumătate a secolului XX, dintre cei care au predicat revolta împotriva lumii moderne și trezirea spirituală.  Memoriile lui merită, cu siguranță, citite.

CEAȚĂ

NOTE DE LECTURĂ

Nu mai suport să mai citesc nimic despre geografia antică și mai ales despre Ptolemeu. Cine este Ptolemeu, un fel de enciclopedist, un Leonardo da Vinci al secolului II? Și mai ales ce a scris el? Ce este Geografia pe care o disec de ani de zile și nu reusesc să o înțeleg deloc. De ce e atât de inegală și eterogenă pe de o parte și atât de completă și bogată în date pe de alta. Oricât fug de acceptarea ipotezei Bagrow – Polaschek, mi se pare că voi sfârși prin a o accepta. Mă tem că nu exista în antichitate o asemenea geografie, ci, din opera geografică, doar ceea ce cunoșteau Pappus, Théon din Alexandria, Anania din Shirak, arabii, anume cartea a 8-a, Kanonul, tabele matematice, iar geografia așa cum o știm nu este altceva decât o compilație bizantină din secolul XIII.