ȘCOALA pe vremea lui Ceaușescu este la rândul ei idealizată azi. Că atunci
se făcea carte, așa cum nu se mai face azi. Am început educația de timpuriu la
grădinița din sat, unde am mers trei ani la grupa mică, mijlocie și mare. La un
moment dat am devenit Șoim al Patriei și am primit și o uniformă de paradă, cu
o bluză portocalie. Regimul totalitar al comunismului târziu încerca în mod
absurd să înregimenteze și copiii într-o structură organizată încă de la 4-5
ani. Ce făceam ca Șoim al Patriei nu îmi mai aduc aminte. Dacă aveam activități
specifice sau doar jocurile obișnuite cu tovarășa educatoare. În general
îmi aduc aminte puține lucruri de la grădiniță. În pauze primeam să ne jucăm
mingi de cauciuc, verzi, de dimensiunile unei mingi de handbal și niște hamuri
făcute dintr-o bandă de pânză, care semăna cu feștilele de la lămpile cu
petrol. Ne jucam Rațele și vânătorii (care se numeau Partizanii), cu niște
aruncători ai mingii care trebuiau să îi lovească îi elimine pe cei care erau
în mijloc, care la rândul lor trebuiau să se ferească. Cu hamurile ne jucam
de-a caii, adică un băiat era calul și celălalt vizitiul care îl mâna. Jocuri
simple de țară, dar era un mod plăcut de a petrece pauzele.
Ciclul primar l-am urmat la școala din sat și totuși am învățat să scriu și
să citesc, să calculez elementar. Și ca mine, mulți alți copiii de la țară,
ceea ce în societatea capitalistă de azi sunt sigur că nu se mai produce la
aceiași parametri. Satele sunt îmbătrânite, copiii s-au împuținat, școlile au
rămas în centrele de comună cel mult. Mulți copii sunt adunați cu autobuzele
școlare, se fac ore simultan cu copii din clase diferite. Eu îmi aduc aminte că
eram undeva între 20-25 de copii într-o clasă și erau cel puțin două clase, A
și B. Tovarășa îvățătoare, Z. D. m-a învățat bastonașele și să pictez
primele litere. Știam deja să citesc, înainte să ajung în clasa I, de la mătușa
mea, O., învățătoare la școala din sat. Citeam, cu destulă greutate din ce îmi
amintesc, niște benzi desenate din acele vremuri cu Zburlici, un fel de Tweety
autohton, sau benzile desenate de la sfârșitul revistei Cutezătorii, în general
cu tematică istorico-patriotică. Citeam probabil așa cum citesc acum în
germană, cu multe aproximări și deducții. Îmi aduc aminte cu plăcere de primii
ani de școală, semn că nu era greu și că activitățile erau potrivite pentru
copiii de vârsta aceea.
Țin minte că învățam și recitam poezii, un exercițiu bun pentru antrenarea
memoriei. Azi învățarea și reproducerea cunoștințelor este demonizată de noua
pedagogie școlară, de metoadele lui Peștaloțiu de azi împrumutate
necritic din Occident după 1989, care au denaturat învățământul primar și
secundar românesc. Azi nu mai trebuie să memorezi, trebuie doar să faci tot
felul de activități și exerciții. Dar dacă nu ai în cap date nu poți avea
procese cognitive, nu poți face legături între ele și să înțelegi sau să
descoperi ceva. Experiența mea recentă cu manualele de ciclul primar și liceal
mi-au arătat slăbiciunea noului învățământ centrat pe competențe. Cum poți să
dezvolți cuiva gândirea critică, când îi lipsesc reperele? Și astea se
sedimentează prin acumularea de informații despre tine, despre ceilalți, despre
lucrurile care te înconjoară, despre trecut și prezent. Informațiile acestea
nu plutesc prin aer și noi le respirăm, ci le învățăm din familie, din
societate, din cărți la școală. Da, în școala din Republica Socialistă România
învățam poezii și lecții, memorând cunoștințe pe care le reproduceam când era
ascultați. Nu cred că cineva dorea să îi învețe pe copii gândirea critică, care
se putea dovedi periculoasă pentru regim, pentru realitatea construită din
minciuni din vremea aceea.
Desigur că exista un cult a disciplinei, preluat din școala sovietică, de
inspirație prusacă probabil, cum am citit pe undeva. Cei nedisciplinați erau
puși la colț sau li se scădea nota la purtare. Nu țin minte să se fi strigat,
copiii să fi fost admonestați verbal sau umiliți și, cu atât mai puțin, să fie
loviți. Mă refer la clasele primare, pentru că în ciclul gimnazial într-o
școală de cartier din oraș toate cele de mai sus se întâmplau frecvent. Din
școala aceasta idilică și patriarhală a ciclului primar m-am mutat, începând
din clasa a VI-a, la o școală dintr-un cartier muncitoresc, care avea în curte
și un orfelinat, o Casă de Copii. Mutarea a fost un șoc cultural pe care l-am
depășit cu greu timp de un an.
În clasele primare eram premiant și primeam ca premiu cărți, dintre care
unele au mai supraviețuit până azi. La sfârșitul anului școlar făceam o
excursie pe câmp, în Grădinuța lui Papu, în apropierea fântânii lui Jurj Ilie,
de unde culegeam flori de câmp, albăstrele, ochiul boului și altele din care mi
se confecționa o coroniță de premiant. Era momentul triumfului, când mă simțeam și eu important după un an de
eforturi de a învăța și a primi note bune.
Apoi, în vacanța de după clasa a V-a am fost trimis să reprezint școala din
sat, la forumul pionieresc județean, care era organizat la una din taberele
școlare din Munții Apuseni, la Leghia, pe Valea Drăganului. Azi toată această
infrastructură a taberelor școlare a dispărut și mai merg în tabere sau
excursii școlare doar copii ai căror părinți își permit să scoată bani din
buzunar pentru asta. Nu e un elogiu al statului socialist, ci o critică a
statului capitalist de azi în care cei care nu au posibilități financiare au
acces restrâns la educație și la activitățile extrașcolare. Lumea noastră de
azi, comparată cu cea a copilăriei mele, suferă de problema aceasta a echității
sociale și a egalității de șanse. Totul e numai discurs, proiecte europene care
îmbogățesc funcționari, generează dulapuri întregi de hârtii și dosare, tone de
livrabile și alte asemenea aberații. Foarte puțini bani ajung la
destinație.
Cam atât despre perioada mea de școlar premiant și pionier fruntaș. Din
clasa a VI-a am intrat într-o lume nouă și provocatoare, cea a unei școli dintr-un
cartier al unui mic oraș muncitoresc. Cu tot ce presupunea asta în anii ’80 ai
secolului trecut.
