TURDA MĂ’SII (16)

Turda mă’sii nu e Turda, e doar acea parte hidoasă a orașului care te scoate din minți, te nevrozează, te uimește în fiecare secundă. Nu toți cei care locuiesc în Turda aparțin acestui  oraș fictiv, un fel de Gotham City sau Metropolis.

*

Există și un cuvânt inventat pentru a-i desemna pe locuitorii din Turda mă’sii: țărășeni. Un fel de orășeni de la țară sau, mai degrabă, țărani care trăiesc în oraș (ca la țară). Nu e town life, e life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, s-au scurs aici toți țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocurile din Micro, unde s-au amestecat cu românii atrași de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că a rezultat un mixaj românesc interesant, un metisaj genetic pozitiv.

Turdenii sunt slab adaptați la viața citadină. Cresc animale printre blocuri, de exemplu. Sub geamul apartamentului în care stau, în centrul orașului, ani de zile a funcționat o cocină de porci. Porcii grohăiau și guițau tot timpul și rahatul lor mirosea la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Spre periferie viața la țară își intră în drepturi. Tractoare, căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice pentru agricultura de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi.

Apoi, turdenii locuiesc în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele sunt ceva rar în municipiu.  Oamenii manâncă acasă, bunicile gătesc și cresc copii. Turda mă’sii sfidează timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, este să-și amenajeze două-trei încăperi cu intrare separată în casa părintească sau să o mansardeze. De-aia nu există piață imobiliară în Turda.

*

Spațiul în care te miști ajunge să te contamineze, ajungi să fii definit de el. Cu ce sunt eu diferit de un locuitor din Turda, de un turdean? Vorbesc cu accent din centrul Transilvaniei, cu vocale deschise ungurești în cuvinte românești, ca în Turda. Discursul meu este punctat cu no-uri și de alte exclamații neaoșe.

În ultimii ani petrecuți în acest oraș de provincie, ambiția mi s-a diminuat la cote alarmante, până aproape de dispariție. Orice fel de ambiție, de carieră, socială, în plan personal. Viața în provincie uniformizează în absența climatului competitiv. Singura mea preocupare, ani de zile, a fost să îmi petrec în mod plăcut timpul liber. Acasă și în natură, pentru că asta se întâmplă în Turda, un oraș populat cu motocicliști și munțomani (eu nu aparțin nici unuia dintre cele două grupuri).

Lumea mică a provinciei e colorată de cancanuri, bârfe și dramolete. E foarte greu să trăiești într-un asemenea mediu și să nu te lași antrenat, absorbit, de vortexul micimilor de sine.

Puțini oameni am întâlnit în orașul acesta cu care am putut vorbi. În sensul de a schimba idei de orice fel, nu neapărat ceva complicat, nu doar să fac conversație. Și cred că nu sunt un tip pretențios. Turdeanul mascul începe orice discurs cu aprecieri pozitive despre el: a făcut ceva grozav, o banalitate, în trecutul îndepărtat sau apropiat, ceva ce el a facut cel mai bine. Nu e nimeni ca el, e bine îmbibat în zeama fuduliei ardelenești.

Periodic mă întreb, în ce măsură m-am turdenizat, cum m-a schimbat mediul ambiant? În ciuda rezistenței voite la influențe și a  interacțiunii restrânse cu indigenii, știu că m-am aculturalizat. Sper, însă, că nu am devenit un  turdean din Turda mă’sii. 

LA STÂNGA!

Periodic, o dată la două –trei luni B. își amintește că există Mac Donald’s și insistă să mergem. Insistă mult, și ca orice copil răzgâiat de azi, obține ce vrea. Acolo, la Mac Donald’s, e secretul capitalismului modern, a condiției consumeristului modern. Vrei să cumperi ceva pe alese și o cantitate mai mică și te trezești că e mai scump. Comanzi un meniu oarecare și te umflă de chifle de carton, carne tocată friptă (la noi, McMici, de exemplu), cartofi prăjiți cu praf de brânză și, mai ales, multă cola. Comanzi mai puțin, e mai scump. Comanzi mai mult și te ghiftuiești, e mai ieftin. De-aia nu există comuniști în America. Marxismul de manual spune că omul obține din natură cele necesare vieții (i. e. mâncarea) cu forțele de producție de care dispune. Interacțiunea dintre natură și forțele de producție (I) generează anumite relații de producție (I). A doua contradicție fundamentală se naște, în decursul istoriei, între relațiile de producție (I) și noile forțe de producție (II) mai evoluate. Contradicția se va rezolva prin schimbări de ordin social și instalarea unor noi relații de producție (II). Noile relații de producție (sclavagiste, feudale, capitaliste etc.) instalate în noua eră vor intra, pe rând, în contradicție cu suprastructura (cu reprezentările ideologice ale epocii devansate). Unde găsim cele trei contradicții fundamentale într-un Mac Donald’s? Forțele de producție au evoluat de o asemenea manieră că hrana e produsă industrial, ieftin și în cantitate mai mult decât suficientă (nu zicem nimic despre calitate, pentru că dacă azi calitatea mâncării s-ar îmbunătăți, printr-un miracol, ne-am îmbolnăvi toți și am dispărea ca specie). Ca «proletar din middle class» nu muncești chiar să-ți rupi spatele (= relații de producție relativ prietenoase) și câștigi destul cât să-ți umpli burta la fast-food în fiecare zi (mă refer aici la USA, nu la România).  Unde, tot timpul plătești mai puțin ca să mănânci mai mult (sau așa te minte reclama suprastructurii I). Fără contradicții fundamentale nu se ascute lupta de clasă și istoria lâncezește pe un colț de masă într-o franciză Mac Donald’s.

TURDA MĂ’SII (15)

Uneori Turda e contradictorie și arată ca un altfel de oraș. Parcă nu e municipiul din provincia profundă cu care sunt obișnuit, un fel de Gherlă, Dej sau Huedin, ci ceva un pic mai mult. Week-end-ul trecut a fost în Turda un festival național de teatru (Teatru pe drumul sării), cu mari regizori și actori români și un colocviu național cu un subiect de arheologie provincială romană, care a reunit, de asemenea, academicieni, profi univi și alte personalități ale disciplinei. La Muzeul de Istorie, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființare, s-a vernisat o expoziție temporară despre un Sat preistoric. A fost, ca să zic așa, un apex al emulației culturale din anul acesta. La teatru nu am participat, pentru că Turda mă’sii rămâne Turda mă’sii indiferent ce încearcă să facă unii turdeni bine intenționați. Nu pot să jur, dar sunt aproape convins, că la premierele teatrale din cadrul festivalului s-a intrat doar pe baza de invitație și invitații primesc doar cei din, horribile dictu, protipendadă.

La muzeu este, însă, deschis pentru toți. Fiecare turdean poate vedea pentru o sumă modică o expoziție temporară comparabilă cu orice expoziție din lume. E o expoziție făcută profesionist, cu vitrine noi, cu panouri concepute și puse în operă de o designeriță cu gust, după indicațiile specialiștilor (era să folosesc, din nou, cuvântul profesionist, cuvânt care nu mai înseamnă mare lucru azi, în «România calificată la locul de muncă»).

Scheletul unui om mort acum multe mii de ani, vase pictate și frumos decorate cu incizii, unelte felurite din piatră și din os, accesorii din lut ars, depozite votive, toate asezonate cu panouri explicative pe înțelesul tuturor. Puse în vitrine frumoase, proaspete și moderne, puse cu știința unora care au vazut zeci de muzee din lumea întreagă. Mi-ar place ca turdenii și unii turiști rătăciți extra sezon pe-aici să intre în muzeu și să vadă expoziția temporară cu Satul preistoric din Săndulești, un sat scos de sub autostrada Bechtel. Aș simți că n-am făcut degeaba umbră pământului.

NOTE DE LECTURĂ

Cerul, pământul și cele zece mii de lucruri

Cred că a fost o mare șansă pentru mine faptul că am putut citi în română o carte scrisă de un chinez acum circa 2300 de ani (tradusă și explicată muritorilor de rând din România de către doamnele Luminița Bălan și Tatiana Segal) . Și nu orice fel de carte, ci una care m-a impresionat cum nu au făcut-o multe (prea multe) dintre cărțile citite în ultimul timp. O vreme am trăit cu impresia greșită ca Orientul nu a produs în gândire decât aforisme, haiku-uri și arome de flori de portocal. Zhuangzi, Bu zheng (Călătorie liberă, Humanitas, 2009) este mai actuală și mai aproape de spiritul modern decât literatura filosofică greacă pe care, cică, o moștenim și o continuăm.

Bineînțeles că este o carte presărată de aforisme, de pilde și de speculații filosofice care țin de daoismul religios. Și eu înghit și diger cu dificultate textele filosofice. Cu toate acestea am găsit, în filigran, o înțelegere a «lumii subcerești» absentă din filosofia antică a Europei. Grecii și romanii și-au înțeles lumea lor, chinezii au înțeles lumea așa cum era și este.

Când am terminat-o mi-a fost și mai neclar ce este Dao, chiar mai neclar ca înainte să o încep. Oricum eu nu sunt un fan al definițiilor. Ca să definești ceva trebuie să accepți un anumit nivel de generalitate, să anulezi excepțiile și să stabilești un numitor comun. Pe când, după părerea mea, oricum ai privi lucrurile nu vezi decât zece mii de cazuri particulare.

Străbate din aceste texte un fatalism sinonim cu cel al ciobanului din Miorița: «Așadar, Pământul mi-a dat forma, cu viața mă ostenesc, cu bătrânețea mă lenevesc, cu moartea mă domolesc», o exaltare a deșertăciunii deșertăciunilor din Koheleth-ul biblic.

Sunt convins că nu am înțeles decât un procent infim din daoism (dacă totuși am înțeles ceva). Dao, cele zece mii de lucruri care se transformă continuu, circulația în echilibru a energiilor yin și yang, non-acțiunea ca principiu de viață în lumea subcerească etc. Toate astea m-au trimis cu gândul la sympatheia universalis, la modul de viață al stoicilor după regulile naturii (ca măslina care cade din pom doar atunci când e coaptă), la resemnarea stoicilor în fața predestinării. Și am recitit jurnalul împăratului Marcus Aurelius (un Barack Obama al secolului II A. D.), Ta eis heauton (Către sine).

Trebuie să introduc și cartea lui Zhuangzi, alături de aceea a lui Marcus Aurelius, în repertoriul meu de cărți de dezvoltare personală, un gen foarte la modă azi. Mă refer la categoria Cum să ai succes în 10 pași sau Cum să nu o iei razna în lumea de azi. În zece pași.

«Poate te frământă biata dorință de glorie? Îndreaptă-ți atenția cugetului asupra repeziciunii cu care peste toate se așterne uitarea, spre abisul nemărginit al timpului ce se întinde veșnic și de nestrăbătut, pe fiecare parte a eternității; gândește în continuare la deșertăciunea unei faime răsunătoare, la nehotărârea și nestatornicia părerilor celor care te laudă, la îngustimea locului în care ți se circumscrie faima! Căci întregul pământ este un punct și ungherul locuit e o măruntă parte din el, iar în acest ungher, câți și cât sunt vrednici cei care te laudă?»

«Zhuangzi dădea la undiță în râul Pu. Regele din Chu a trimis doi demnitari să-i prezinte salutul său. Aceștia i s-au adresat: regele dorește să vă ocupați de guvernarea țării. Zhuangzi, ținându-și undița, le răspunse fără să-i privească: Am auzit că în regatul Chu există o broască țestoasă sfântă care a murit acum trei mii de ani. Regele a pus-o într-un coș de bambus, a acoperit-o cu un ștergar și a ascuns-o în vârful templului strămoșilor. Oare această broască țestoasă a preferat să moară pentru ca să-i fie păstrată și prețuită carapacea? Oare ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi?. Cei doi demnitari spuseră într-un glas: Ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi. Zhuangzi replică: Atunci plecați! Eu îmi voi târâi coada în noroi.»

E clar, și din context, care e romanul care scrie în grecește și care e chinezul. Oricum esența lui Dao e greu de exprimat în cuvinte. Ne-o spune Zhuangzi:

«Năvodul e o unealtă de prins pește. De cum e prins peștele, năvodul este dat uitării. Plasa este o unealtă de prins iepuri. De cum e prins iepurele, plasa este dată uitării. Vorba este o unealtă de prins idei. De cum e prinsă ideea, vorba este dată uitării. Cum să-l găsesc pe omul care a dat uitării vorbele și să stau de vorbă cu el? ».

NOTE ZILNICE

Realități postmoderne

Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici, chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în peisaj.

Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului, răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu stânga își ținea telefonul mobil la ureche).

Într-una din zilele trecute un băiat de 13 ani a întârziat un pic la un restaurant unde ne întâlnisem pentru un eveniment. Care a fost primul gest? Să verifice dacă este wireless în spațiul respectiv. Mai demult, când internetul era accesibil doar broadband râdeam de unii obsedați de conexiunea la internet și ziceam că sunt cu cablul tras în venă. Copiii de azi cu smartphone-uri, cu tablete, IPod-uri și alte gadget-uri nu mai pot trăi decât înconjurați de un halo de unde emise de un router wireless. Internetul permanent oferă un acces instant la informație și noi, ăștia mai expirați, ne mirăm de ce nu mai învață și nu mai citesc copiii cum învățam și citeam noi. De ce nu mai rețin lucruri esențiale prin procedee mnemotehnice demne de aezii epocii arhaice grecești. Păi, la ce bun, dacă este wireless și poți verifica ceva din două în două minute pe wikipedia? Ei sunt în era informației, cu o eră înaintea mea. Ca și cum ar fi avansat la epoca metalelor și eu am rămas un profesor prăfuit din epoca pietrei șlefuite.

Note de lectură

«Prin acțiunea sa, cel care trăiește se îndreaptă către moarte.Te sfătuiesc să fii liniștit, căci, oricum, într-o bună zi vei muri.» (Zhuangzi, Bu zheng)

LA STÂNGA!

The United States of the Moon

Am aflat azi de la Florin Poenaru că nu există și nici n-a existat vreodată pe lumea asta capitalism fără corupție, fără violență, fără complicitatea statului și a politicienilor, fără distrugerea mediului, fără furt și fără legalizarea tututror acestora prin legislație efectuată cel mai adesea de parlamente alese prin vot democratic. (http://www.criticatac.ro/23592/cateva-mistificri-ideologice/).

Eu știu că societățile evoluează în durata lungă braudeliană, că sistemele sunt stabile în natură și că am trăit deja o revoluție anti-comunistă. În consecință, este extrem de improbabil că voi mai trăi o răsturnare, o revoluție anticapitalistă. Dar consider că este sănătos faptul că există indivizi ca Florin Poenaru: sistemul și-a generat anticorpi. Stânga românească trebuia să apară, critica capitalismului sălbatic era necesară.

Nu numai Plutarh (De facie in orbe lunae), Lucian (Vera Historia) și Antonius Diogenes (Ta hyper Thoulen apista) plasează lumi fictive pe Lună, pe satelitul natural al Pământului. În lumea imaginată din interiorul Lunii, primul lucru pe care îl întâlnește personajul H. este proprietatea privată. Ajuns cu o rachetă ingenioasă acolo, aselenizează într-o cultură de zmeură și se îndoapă. Este prins, legat, apoi hăituit cu câinii Lord și Nero, pentru că încălcase o proprietate privată.

S-a dovedit că pe Lună era o lume cu susul în jos, o lume dominată de «bogătași». Un locuitor al acestei lumi, întrebat de ce se supun bogătașilor, răspunde: «încearcă numai să nu te supui, când în mâinile lor e totul: și pământul, și fabricile, și banii, și. în plus, armele!». Întrebat de către pământeni ce sunt aceia polițiști el răspunde: «Niște bandiți!...În mod normal, obligația polițiștilor este să apere populația de hoți, dar în realitate îi protejează doar pe bogătași. Iar bogătașii sunt cei mai hoți și ne fură pe noi ascunzându-se după legi inventate de ei.»

În lumea asta damnată, stăpânită de bogătași și locuită majoritar de săraci, plantele creșteau foarte mici. Cartofii erau ca boabele de fasole. Eroul cosmonaut providențial aduce de pe Pământ leacul pentru sărăcie: semințe de plante gigantice. Dar, așa cum ne așteptam, și semințele sunt antrenate în vârtejul jocului capitalist. Doi escroci află despre existența lor, înființează o societate pe acțiuni a Plantelor Gigantice, o listează la bursă și manipulează prin presa vândută prețul acțiunilor. Capitaliștii veroși, grupați în cartel, îi mituiesc pe cei doi ca să fugă cu capitalul societății și astfel să dispară semințele gigantice și să se stingă și speranța săracilor.

Un bogătaș lunatic rătăcește prin pădure și găsește o colibă făcută din cartoane, din ambalajele macaroanelor produse de fabricile lui. Adăpostul improvizat din pădure era locuit de patru personaje. Fiecare avea numai câte un accesoriu vestimentar: pantofi, pantaloni, haină și pălărie. Neavând ce să-i dea de mâncare se oferă să-l servească cu ceai. Ceaiul era, însă, apă chioară, fiartă. Capitalistul cel zgârcit întreabă: «Unde-i ceaiul?». I se răspunde: «Ăsta-i ceaiul (…) Într-adevăr, e ceai fără ceai. Dar ăsta-i ceaiul fără ceai. Așa e moda acum.» Cine sunt cei care beau ceaiul fără ceai? «Noi, frate, suntem așa-numiții șomeri săraci lipiți. (…) Cândva nu eram nici noi mai rău ca alții, dar, după ce ne-am pierdut locul de muncă, ne-am dus, cum se spune, la fund.». Pentru a merge în oraș să caute de lucru trebuia să își împrumute unii altora piesele vestimentare lipsă.

Cel de-al doilea cosmonaut pământean experimentează visul capitalist. Aselenizat pe o plajă, descoperă cristale de sare marină și, din reflex (pentru că era mâncăcios), își umple buzunarele. La restaurant constată că lunaticii nu cunoșteau sarea’ n bucate. Mai întâi sărează pentru bani supele celor din restaurant. Cu banii (capital) obținuți își amenajează un mic șopron pe plajă unde extrage, macină și vinde sarea direct restaurantelor. Apoi își construiește o hală și angajează 18 oameni să muncească în locul lui și «trăia după voia inimii…ca toți bogătașii lunari. Din hotel se mută în propria casă, își luă servitori care-l îmbrăcau și dezbrăcau, îi făceau curățenie și aveau grijă de casă. Pentru că nu avea ce face, stătea toată ziua în restaurante, mânca doar mîncăruri alese, iar în timpul liber dintre mese hoinărea pe malul golfului….». Această situație nu a durat prea mult, pe plajă apărând multe alte făbricuțe de sare. Sarea extrasă, fiind tot mai multă, s-a ieftinit și profitul a scăzut. Proprietarii plajelor au îngrădit accesul, au perceput taxă de exploatare, după care și-au construit «fabrici uriașe de sare» cu utilaje performante care au mărit productivitatea și, implicit, profitul. Proprietarii marilor fabrici s-au constituit într-un cartel, au vândut sarea mai ieftin. Micile fabrici plăteau pentru materia  primă și plata muncitorilor mai mult decât încasau și au intrat în faliment și s-au închis.

Această lume lunară, deloc fictivă, a fost imaginată de dincolo de Cortina de Fier. Este o metaforă educativă, o parodie a Statelor Unite ale Americii, orașul Zdrobilon fiind, în fond, un New York al anului 1965. E dintr-o carte recent tradusă în română, Habarnam pe Lună (Neznaika na Lune), de Nikolai Nosov, pe care i-am citit-o seara la culcare proaspătului școlar B.

NOTE DE LECTURĂ

Roșia, politicienii și protestatarii

Zhuangzi, în Călătorie liberă, pentru a exemplifica dubla acțiune, notează următoarea pildă:

«Se spune că hrănindu-și maimuțele cu tuberculi, stăpânul le anunță: Dimineața trei și seara patru. Toate maimuțele s-au înfuriat. Atunci, el se corectă: Dacă-i pe-așa, dimineața patru și seara trei. Toate maimuțele s-au bucurat. În realitate, nu s-a schimbat nimic, dar bucuria și furia au avut același temei».

TURDA MĂ’SII (14)

Zilele municipiului Turda. Cu cuvinte.

Am lăsat să treacă o săptămână înainte să notez impresiile despre acest eveniment, am lăsat să se decanteze. Să nu scriu tulburat, sub imperiul emoțiilor, despre acest happening surrealist organizat de municipalitate. Cineva îmi spunea zilele trecute că nu a mai văzut niciodată așa ceva în Turda. Nu știu dacă e chiar așa, îmi aduc aminte de un bâlci similar în 2008. Atunci am plecat în Canada cu o tiribombă în formă de arici fluorescent după noi.

Una peste alta, am fost transportat în anii ’90. Atunci se umpleau bâlciurile de roți ale norocului, tarabe unde arunci după conserve ca să câștigi un urs de pluș sau arunci cu inele de prins părul după sticle. În cazul în care nu i-a spus-o încă nimeni primarului, îi spun eu aici:  domnu’ Ștefănie, ați reușit să organizați cel mai infect bâlci pe care l-am văzut vreodată. Felicitări! Atît de infect încât la o zi după ce s-a terminat încă mai puțea trotuarul. Un domn proprietar al unei roți a norocului la care puteai câștiga, cu un leu, un suc energizant Clever de la Billa, își atrăgea clienții zicând: numa’ un leu, ca la veceu. Poate așa se explică mirosurile lăsate în urmă de distracția ieftină.

Nu am reușit să particip direct la aceste zile. Era o înghesuială sinistră, care m-a întors din drum după câțiva pași. Doar B. s-a distrat pe ringhișuri ruginite și a visat noaptea numai oameni căzuți de sus, din umbreluțe zburătoare și făcuți praf pe beton.

Nu știu cum au reușit aceste Saturnalii să atragă un așa furnicar de oameni. Dar știu că erau din diferite categorii.  Luni dimineața mi-am găsit mașina, parcată, ca de obicei, în fața blocului, spartă. Tot ce era în bord a fost aruncat pe bancheta din față: cd-uri, suportul și cablul de gps, acte, chitanțe.  Nu știu dacă a luat ceva, n-am verificat, dar nu prea avea ce. Asta să fie  paguba mea după minunatele manifestări.

TURDA MĂ'SII (13)

Zilele municipiului Turda în imagini. Fără cuvinte.

.