NOTE ZILNICE

Trăiesc într-o lume paradoxală și agresivă și mă amăgesc că asta nu mă afectează, că abuzurile cotidiene nu mă consumă nervos. Că realitatea topsy-turvy e normalitatea de azi, populată cu neanderthalieni precari, înfometați și schizoizi. Cei din jur par antrenați într-un șuvoi anarhic în care nu trebuie să fi prins. Iar dacă totuși ești prins, stai liniștit și ferește-te de coatele lor frenetice…

NOTE ZILNICE

Ce e Roma azi? Știu ce a fost în antichitate, în epoca care tinde să-mi devină mai familiară decât prezentul. Azi îmi pare un cadavru în semi-putrefacție, un corp imens  de hrănit hoarde de turiști. De ce se plimbă lumea bezmetică pe Via del Corso ? Admirând trotuarul, vitrinele magazinelor și ancadramente de uși și ferestre? De ce se scurg puhoaie de oameni din toate colțurile globului să stea la cozi la intrări în muzee, să își tocească pantofii și să-și obosească picioarele pe străzile vechiului oraș? Să admire ruinele forului sau ale Colosseum-ului, sau ale teatrului lui Marcellus, ale termelor lui Caracalla, să mănânce gelato-uri italienești, pizze a taglio sau meniuri turistice pe terasele încălzite ? Să simtă că au fost în Roma, într-un oraș altfel, încărcat de istorie, depozitar al monumentelor celebrissime. Să  privească neglijent oamenii-statui sau artiștii stradali și să se amuze un pic, atât cât le permite extenuarea fizică și durerea din tălpi.  Am întrebat o pasageră la întoarcere: cu ce treabă prin Roma? Făcuse un city break în week-end, un pic de turism cultural, culinar și shopping. Ce era Roma pentru ea? Un adevărat muzeu în aer liber (citez), a văzut monumentele  (colosseumul, de exemplu, dar mai văzuse unul în Croația, e drept că mai micuț), biserici alese după criterii neștiute - San Lorenzo (in Lucina ?), Santa Maria Maggiore. I migliori abitanti di Roma sono i turisti. (Jep Gambardella, în La grande bellezza, 2013).

NOTE ZILNICE

Reprezentări științifice

Am văzut azi într-o librărie o carte pe care am frunzărit-o vreo câteva zeci de secunde și mi-am dat seama că nu trebuie, cu nici un preț, să o cumpăr. Era ceva de genul – întrebări puse de cei mici la care răspund cei mari. Și erau tot felul de întrebări fundamentale, de răspunsuri autorizate la enigme moderne. De pildă, la întrebarea de ce au dispărut dinozaurii? răspundea un paleontolog mai celebru decât dr. Scott, care sublinia că dinozaurii erau niște ființe gigantice dar că nu au avut nici o șansă în fața unui pietroi de iridiu de multe tone care s-a izbit de Pământ. Dinozaurii din America de Nord or fi murit ei din cauza meteoritului în cauză, dar cei din țara Hațegului de ce au murit? De plictiseală? Eu cred că meteoritul ucigaș e doar o reprezentare științifică, că nu s-a demonstrat, încă, că el este cauza dispariției dinozaurilor. Eu cred că reptilele uriașe au evoluat și s-au transformat în păsări, că pteranodonul a devenit găină. Și nu cred că cineva azi îmi poate demonstra contrariul.

Mai era și o întrebare dacă există sau nu extratereștrii, la care se răspundea într-o pagină și jumătate cu o platitudine de genul: universul e imens și se speră că nu suntem singuri. Mi-am adus aminte de grecii epocii elenistice care făceau navigație costieră și cunoșteau doar o lume imperfect imaginată ca o insulă în emisfera nordică (de cîteva ori mai mică decît în realitate). Apoi un Eratosthenes a calculat circumferința globului terestru, neverosimil de precis, iar un Crates din Mallos a imaginat un glob cu patru lumi de uscat opuse în emisfere diferite. De unde și întrebările normale: dacă antipodanii există sunt mai avansați sau mai înapoiați? dacă sunt mai avansați de ce nu navighează pănă la noi? când o să construim noi, grecii, corăbii care pot străbate oceanul? Reprezentarea științifică a lui Crates din Mallos nu a fost complet greșită: erau trei lumi, nu patru, dispuse un pic altfel decât și-a imaginat el. Și erau locuite de civilizații care n-au inventat roata și n-au stăpânit metalul dar au construit piramide și au clădit imperii și de marsupiale și aborigeni care au colonizat oceanul cu pirogi. Doar că au trecut vreo 2000 de ani până când urmașii acelor greci au construit galioanele fără de care Oceanul nu a putut fi traversat.

Erau multe întrebări și răspunsuri în genul acesta, dar nu am avut răbdare să parcurg culegerea de reprezentări științifice pe înțelesul copiilor. Probabil că li se explica că acum câteva milioane de ani a avut loc implozia particulei care a creat Big Bang-ul și a apărut universul (în expansiune) în care ne trăim zilele. Că în centrul Pământului, sub multiplele scoarțe terestre, există un nucleu de lavă (pe care nu l-a văzut nimeni și unde omul nu va ajunge niciodată să foreze). Și multe altele asemenea.

La ce servesc reprezentările științifice? Cred că doar la stabilirea unui limbaj comun. Vara trecută un băiat de 18-19 ani care nu făcuse școală (decât vreo patru clase în România, după care a fost crescut în Spania) îmi povestea cum bunica lui i-a zis că o să fie probleme pe Pământ, că s-ar fi rupt un fel de pânză de pe Soare. Să fi fost o reprezentare tradițională, din neolitic, a exploziei solare?

NOTE ZILNICE

Chupacabra

Se poate alege orice alt animal x. Azi am crezut, un pic, că chupacabra sau orice alt hibrid monstruos  nedescoperit încă de știință ar putea să existe.

Am văzut un artefact, o fibulă cu arc din epoca migrațiilor. Pentru că tipo-cronologia ca metodă s-a născut în epoca evoluționismului darwinist, noi tratăm obiectele ca pe ființe și spunem că o variantă se naște dintr-o variantă anterioară și că, la rândul ei, va da naștere altui obiect succedaneu. Știu, totuși, că vaca se naște, la propriu, din vacă și că o fibulă nu dă naștere altei fibule. Atâta doar că provin dintr-un sistem comun de reprezentări, că un nou artefact reproduce, mai mult sau mai puțin fidel, un model anterior (totul sub tirania modei sau a stilurilor emblemice conform jargonului post-procesualist).

Dar cum se explică, totuși, existența unei fibule care are 90% caracteristicile unei fibule cu arc Werner II A și niște protuberanțe pe placa piciorului în formă de capete de păsări de pradă stilizate care amintesc de fibulele Sparta – Linkhunen (= Werner I B). Și, în plus,  sunt orientate în sus. Zici cum a zis secuiul Geza când a văzut broasca țestoasă: asta ori estè ceva, ori merge undèva!

Chupacabra ca și fibula inexistentă Werner IIA + IB sunt doar produsele neștiinței noastre, sau ale limitelor cunoașterii noastre. Suntem tentați să inventăm monștri în obscuritate. Era, de fapt, o variantă locală (ciudată totuși) a fibulelor de tip Aquileia. Perfect așezată în arborele evoluționist.

TURDA MĂ’SII (16)

Turda mă’sii nu e Turda, e doar acea parte hidoasă a orașului care te scoate din minți, te nevrozează, te uimește în fiecare secundă. Nu toți cei care locuiesc în Turda aparțin acestui  oraș fictiv, un fel de Gotham City sau Metropolis.

*

Există și un cuvânt inventat pentru a-i desemna pe locuitorii din Turda mă’sii: țărășeni. Un fel de orășeni de la țară sau, mai degrabă, țărani care trăiesc în oraș (ca la țară). Nu e town life, e life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, s-au scurs aici toți țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocurile din Micro, unde s-au amestecat cu românii atrași de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că a rezultat un mixaj românesc interesant, un metisaj genetic pozitiv.

Turdenii sunt slab adaptați la viața citadină. Cresc animale printre blocuri, de exemplu. Sub geamul apartamentului în care stau, în centrul orașului, ani de zile a funcționat o cocină de porci. Porcii grohăiau și guițau tot timpul și rahatul lor mirosea la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Spre periferie viața la țară își intră în drepturi. Tractoare, căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice pentru agricultura de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi.

Apoi, turdenii locuiesc în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele sunt ceva rar în municipiu.  Oamenii manâncă acasă, bunicile gătesc și cresc copii. Turda mă’sii sfidează timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, este să-și amenajeze două-trei încăperi cu intrare separată în casa părintească sau să o mansardeze. De-aia nu există piață imobiliară în Turda.

*

Spațiul în care te miști ajunge să te contamineze, ajungi să fii definit de el. Cu ce sunt eu diferit de un locuitor din Turda, de un turdean? Vorbesc cu accent din centrul Transilvaniei, cu vocale deschise ungurești în cuvinte românești, ca în Turda. Discursul meu este punctat cu no-uri și de alte exclamații neaoșe.

În ultimii ani petrecuți în acest oraș de provincie, ambiția mi s-a diminuat la cote alarmante, până aproape de dispariție. Orice fel de ambiție, de carieră, socială, în plan personal. Viața în provincie uniformizează în absența climatului competitiv. Singura mea preocupare, ani de zile, a fost să îmi petrec în mod plăcut timpul liber. Acasă și în natură, pentru că asta se întâmplă în Turda, un oraș populat cu motocicliști și munțomani (eu nu aparțin nici unuia dintre cele două grupuri).

Lumea mică a provinciei e colorată de cancanuri, bârfe și dramolete. E foarte greu să trăiești într-un asemenea mediu și să nu te lași antrenat, absorbit, de vortexul micimilor de sine.

Puțini oameni am întâlnit în orașul acesta cu care am putut vorbi. În sensul de a schimba idei de orice fel, nu neapărat ceva complicat, nu doar să fac conversație. Și cred că nu sunt un tip pretențios. Turdeanul mascul începe orice discurs cu aprecieri pozitive despre el: a făcut ceva grozav, o banalitate, în trecutul îndepărtat sau apropiat, ceva ce el a facut cel mai bine. Nu e nimeni ca el, e bine îmbibat în zeama fuduliei ardelenești.

Periodic mă întreb, în ce măsură m-am turdenizat, cum m-a schimbat mediul ambiant? În ciuda rezistenței voite la influențe și a  interacțiunii restrânse cu indigenii, știu că m-am aculturalizat. Sper, însă, că nu am devenit un  turdean din Turda mă’sii. 

LA STÂNGA!

Periodic, o dată la două –trei luni B. își amintește că există Mac Donald’s și insistă să mergem. Insistă mult, și ca orice copil răzgâiat de azi, obține ce vrea. Acolo, la Mac Donald’s, e secretul capitalismului modern, a condiției consumeristului modern. Vrei să cumperi ceva pe alese și o cantitate mai mică și te trezești că e mai scump. Comanzi un meniu oarecare și te umflă de chifle de carton, carne tocată friptă (la noi, McMici, de exemplu), cartofi prăjiți cu praf de brânză și, mai ales, multă cola. Comanzi mai puțin, e mai scump. Comanzi mai mult și te ghiftuiești, e mai ieftin. De-aia nu există comuniști în America. Marxismul de manual spune că omul obține din natură cele necesare vieții (i. e. mâncarea) cu forțele de producție de care dispune. Interacțiunea dintre natură și forțele de producție (I) generează anumite relații de producție (I). A doua contradicție fundamentală se naște, în decursul istoriei, între relațiile de producție (I) și noile forțe de producție (II) mai evoluate. Contradicția se va rezolva prin schimbări de ordin social și instalarea unor noi relații de producție (II). Noile relații de producție (sclavagiste, feudale, capitaliste etc.) instalate în noua eră vor intra, pe rând, în contradicție cu suprastructura (cu reprezentările ideologice ale epocii devansate). Unde găsim cele trei contradicții fundamentale într-un Mac Donald’s? Forțele de producție au evoluat de o asemenea manieră că hrana e produsă industrial, ieftin și în cantitate mai mult decât suficientă (nu zicem nimic despre calitate, pentru că dacă azi calitatea mâncării s-ar îmbunătăți, printr-un miracol, ne-am îmbolnăvi toți și am dispărea ca specie). Ca «proletar din middle class» nu muncești chiar să-ți rupi spatele (= relații de producție relativ prietenoase) și câștigi destul cât să-ți umpli burta la fast-food în fiecare zi (mă refer aici la USA, nu la România).  Unde, tot timpul plătești mai puțin ca să mănânci mai mult (sau așa te minte reclama suprastructurii I). Fără contradicții fundamentale nu se ascute lupta de clasă și istoria lâncezește pe un colț de masă într-o franciză Mac Donald’s.

TURDA MĂ’SII (15)

Uneori Turda e contradictorie și arată ca un altfel de oraș. Parcă nu e municipiul din provincia profundă cu care sunt obișnuit, un fel de Gherlă, Dej sau Huedin, ci ceva un pic mai mult. Week-end-ul trecut a fost în Turda un festival național de teatru (Teatru pe drumul sării), cu mari regizori și actori români și un colocviu național cu un subiect de arheologie provincială romană, care a reunit, de asemenea, academicieni, profi univi și alte personalități ale disciplinei. La Muzeul de Istorie, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființare, s-a vernisat o expoziție temporară despre un Sat preistoric. A fost, ca să zic așa, un apex al emulației culturale din anul acesta. La teatru nu am participat, pentru că Turda mă’sii rămâne Turda mă’sii indiferent ce încearcă să facă unii turdeni bine intenționați. Nu pot să jur, dar sunt aproape convins, că la premierele teatrale din cadrul festivalului s-a intrat doar pe baza de invitație și invitații primesc doar cei din, horribile dictu, protipendadă.

La muzeu este, însă, deschis pentru toți. Fiecare turdean poate vedea pentru o sumă modică o expoziție temporară comparabilă cu orice expoziție din lume. E o expoziție făcută profesionist, cu vitrine noi, cu panouri concepute și puse în operă de o designeriță cu gust, după indicațiile specialiștilor (era să folosesc, din nou, cuvântul profesionist, cuvânt care nu mai înseamnă mare lucru azi, în «România calificată la locul de muncă»).

Scheletul unui om mort acum multe mii de ani, vase pictate și frumos decorate cu incizii, unelte felurite din piatră și din os, accesorii din lut ars, depozite votive, toate asezonate cu panouri explicative pe înțelesul tuturor. Puse în vitrine frumoase, proaspete și moderne, puse cu știința unora care au vazut zeci de muzee din lumea întreagă. Mi-ar place ca turdenii și unii turiști rătăciți extra sezon pe-aici să intre în muzeu și să vadă expoziția temporară cu Satul preistoric din Săndulești, un sat scos de sub autostrada Bechtel. Aș simți că n-am făcut degeaba umbră pământului.

NOTE DE LECTURĂ

Cerul, pământul și cele zece mii de lucruri

Cred că a fost o mare șansă pentru mine faptul că am putut citi în română o carte scrisă de un chinez acum circa 2300 de ani (tradusă și explicată muritorilor de rând din România de către doamnele Luminița Bălan și Tatiana Segal) . Și nu orice fel de carte, ci una care m-a impresionat cum nu au făcut-o multe (prea multe) dintre cărțile citite în ultimul timp. O vreme am trăit cu impresia greșită ca Orientul nu a produs în gândire decât aforisme, haiku-uri și arome de flori de portocal. Zhuangzi, Bu zheng (Călătorie liberă, Humanitas, 2009) este mai actuală și mai aproape de spiritul modern decât literatura filosofică greacă pe care, cică, o moștenim și o continuăm.

Bineînțeles că este o carte presărată de aforisme, de pilde și de speculații filosofice care țin de daoismul religios. Și eu înghit și diger cu dificultate textele filosofice. Cu toate acestea am găsit, în filigran, o înțelegere a «lumii subcerești» absentă din filosofia antică a Europei. Grecii și romanii și-au înțeles lumea lor, chinezii au înțeles lumea așa cum era și este.

Când am terminat-o mi-a fost și mai neclar ce este Dao, chiar mai neclar ca înainte să o încep. Oricum eu nu sunt un fan al definițiilor. Ca să definești ceva trebuie să accepți un anumit nivel de generalitate, să anulezi excepțiile și să stabilești un numitor comun. Pe când, după părerea mea, oricum ai privi lucrurile nu vezi decât zece mii de cazuri particulare.

Străbate din aceste texte un fatalism sinonim cu cel al ciobanului din Miorița: «Așadar, Pământul mi-a dat forma, cu viața mă ostenesc, cu bătrânețea mă lenevesc, cu moartea mă domolesc», o exaltare a deșertăciunii deșertăciunilor din Koheleth-ul biblic.

Sunt convins că nu am înțeles decât un procent infim din daoism (dacă totuși am înțeles ceva). Dao, cele zece mii de lucruri care se transformă continuu, circulația în echilibru a energiilor yin și yang, non-acțiunea ca principiu de viață în lumea subcerească etc. Toate astea m-au trimis cu gândul la sympatheia universalis, la modul de viață al stoicilor după regulile naturii (ca măslina care cade din pom doar atunci când e coaptă), la resemnarea stoicilor în fața predestinării. Și am recitit jurnalul împăratului Marcus Aurelius (un Barack Obama al secolului II A. D.), Ta eis heauton (Către sine).

Trebuie să introduc și cartea lui Zhuangzi, alături de aceea a lui Marcus Aurelius, în repertoriul meu de cărți de dezvoltare personală, un gen foarte la modă azi. Mă refer la categoria Cum să ai succes în 10 pași sau Cum să nu o iei razna în lumea de azi. În zece pași.

«Poate te frământă biata dorință de glorie? Îndreaptă-ți atenția cugetului asupra repeziciunii cu care peste toate se așterne uitarea, spre abisul nemărginit al timpului ce se întinde veșnic și de nestrăbătut, pe fiecare parte a eternității; gândește în continuare la deșertăciunea unei faime răsunătoare, la nehotărârea și nestatornicia părerilor celor care te laudă, la îngustimea locului în care ți se circumscrie faima! Căci întregul pământ este un punct și ungherul locuit e o măruntă parte din el, iar în acest ungher, câți și cât sunt vrednici cei care te laudă?»

«Zhuangzi dădea la undiță în râul Pu. Regele din Chu a trimis doi demnitari să-i prezinte salutul său. Aceștia i s-au adresat: regele dorește să vă ocupați de guvernarea țării. Zhuangzi, ținându-și undița, le răspunse fără să-i privească: Am auzit că în regatul Chu există o broască țestoasă sfântă care a murit acum trei mii de ani. Regele a pus-o într-un coș de bambus, a acoperit-o cu un ștergar și a ascuns-o în vârful templului strămoșilor. Oare această broască țestoasă a preferat să moară pentru ca să-i fie păstrată și prețuită carapacea? Oare ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi?. Cei doi demnitari spuseră într-un glas: Ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi. Zhuangzi replică: Atunci plecați! Eu îmi voi târâi coada în noroi.»

E clar, și din context, care e romanul care scrie în grecește și care e chinezul. Oricum esența lui Dao e greu de exprimat în cuvinte. Ne-o spune Zhuangzi:

«Năvodul e o unealtă de prins pește. De cum e prins peștele, năvodul este dat uitării. Plasa este o unealtă de prins iepuri. De cum e prins iepurele, plasa este dată uitării. Vorba este o unealtă de prins idei. De cum e prinsă ideea, vorba este dată uitării. Cum să-l găsesc pe omul care a dat uitării vorbele și să stau de vorbă cu el? ».

NOTE ZILNICE

Realități postmoderne

Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici, chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în peisaj.

Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului, răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu stânga își ținea telefonul mobil la ureche).

Într-una din zilele trecute un băiat de 13 ani a întârziat un pic la un restaurant unde ne întâlnisem pentru un eveniment. Care a fost primul gest? Să verifice dacă este wireless în spațiul respectiv. Mai demult, când internetul era accesibil doar broadband râdeam de unii obsedați de conexiunea la internet și ziceam că sunt cu cablul tras în venă. Copiii de azi cu smartphone-uri, cu tablete, IPod-uri și alte gadget-uri nu mai pot trăi decât înconjurați de un halo de unde emise de un router wireless. Internetul permanent oferă un acces instant la informație și noi, ăștia mai expirați, ne mirăm de ce nu mai învață și nu mai citesc copiii cum învățam și citeam noi. De ce nu mai rețin lucruri esențiale prin procedee mnemotehnice demne de aezii epocii arhaice grecești. Păi, la ce bun, dacă este wireless și poți verifica ceva din două în două minute pe wikipedia? Ei sunt în era informației, cu o eră înaintea mea. Ca și cum ar fi avansat la epoca metalelor și eu am rămas un profesor prăfuit din epoca pietrei șlefuite.

Note de lectură

«Prin acțiunea sa, cel care trăiește se îndreaptă către moarte.Te sfătuiesc să fii liniștit, căci, oricum, într-o bună zi vei muri.» (Zhuangzi, Bu zheng)