La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 20 iulie 2013

NOTE DE LECTURĂ

Ploile de dincolo de vreme

Inițial, când am văzut ca vine vacanța, mi-am zis că mă duc la Librarium (cea mai bună librărie din Cluj) și îmi cumpăr un braț de romane și memorii, ca să am ce citi în lunile de vară. Am renunțat pentru că în biblioteca mea nu mai e loc să pui o foaie, nu o carte. Așa că m-am dus la părinții mei și am scotocit acolo după niște romane românești vechi de prin anii ’70 – ’80 și traduceri tot de pe-atunci.
Am citit o carte cu activiști scrisă de un autor pe care îl studiam la școală în anii ’80, membru al CC al PCR și al MAN, un personaj care azi este directorul Editurii Academiei: D. R. Popescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/D.R._Popescu), Ploile de dincolo de vreme (1976). Am crezut că o să îmi placă, dar m-am înșelat. Care e mesajul acestei cărți despre probleme de conștiință ale activiștilor care au colectivizat satele în anii ’50, despre traumele produse de instalarea lumii noi? O carte cu tovarăși bătrâni sau morți și isprăvile lor din tinerețe în sate din mijlocul Ardealului, tovarăși apelați cu numele de familie: Gălătion, Butiseacă, Calagherovici. Intriga este de roman polițist, construită în jurul unei crime (de fapt, tentative de crime) unde o Elodia șaptezecistă (Lilica, fata lui Dinache) este ucisă de un Cioacă îmbătrânit (activistul Moise cu multe păcate și conștiința pătată). Tocmai am aflat că Lilica, aruncată de pe un pod în apa inexistentă Amireș (Arieș + Mureș?), a supraviețuit.  Sau s-a aruncat singură.
Care e, de fapt, problema activistului Moise? Faptul că oamenii nu acceptă și nu înțeleg noua realitate construită de revoluția proletară? Că țăranii bolnavi de gălbinare continuă să manânce pureci pe care îi cumpără de la țiganii din șatră? E cam aceeași problemă cu cea a lui Chilian din Francisca lui N. Breban care are revelația că țăranii deveniți muncitori și-au transportat în noua lume vechea lor realitate. Că omul nu devine om nou așa ușor, că lumea populară / socialistă instalată prin revoluția proletară este complet și definitiv utopică. Adică nevrozele activiștilor bătrâni se datorează conștientizării faptului că au luptat pentru cai verzi pe pereți, că au torturat și ucis pentru cai verzi pe pereți.
De ce mă chinui, oare, cu asemenea romane? De ce oare pierd vremea ca să mai citesc cărțile astea prăfuite care vorbesc despre o lume complet neverosimilă? Deși știu că a existat, că am trăit un pic în ea, rămân la părerea că pentru un adolescent ea pare inventată: e  o lume distopică totalitară ficțională ca în cărțile și filmele cu societăți post-apocaliptice, ca în 1984 sau Brasil.
Notez cântecul țiganilor de la crama din Alba Iulia: Ce ne facem noi, țiganii / Dacă vin americanii? / Că ne scoate din service / Și ne pușcă cu alice… Și așa s-a și întâmplat: mulți au ajuns șomeri, iar unii au fost scoși din programa școlară. Sic transit...

duminică, 14 iulie 2013

TURDA MĂ’SII (10)

Produs de Cluj

În weekendul ăsta spațiul pietonal din centrul istoric al Turzii a fost ocupat de tarabe la care se vând produse tradiționale și artizanat și o scenă pe care s-a cântat muzică populară din regiune. Spre deosebire de alți ani circulația, pe singurul sens rămas al DN1, nu a mai fost blocată. Mașini și oameni au coexistat în manifestarea organizată de primărie și numită Produs de Cluj. În fond, e un mic târg însoțit de un spectacol. Pentru atragerea copiilor au adus și niște instalații tip carusel și bumper cars.
Lipseau tarabele cu kitschuri din plastic și lemn și nu era decât câte o terasă pentru mici și bere: carmangeria Sânnicoară și berăria Ursus, dacă tot era Produs de Cluj.
A fost și mult mai puțin aglomerat ca la numeroasele zile ale municipiului la care am asistat. Poate pentru că acum concertau artiști populari, nu vedetele pop de la tv. 
Am mâncat o friptură de Turda și am băut un pahar de vin vărsat de pe la Blaj (2.5 lei/200 ml) pe terasa Total Grill unde sfârâie zilnic grăsimile porcilor morți din abatoarele Marele Alb. Terasa asta e raiul distracției simple: fleici fripte, mici buni (2 lei/60 gr.), bere Ursus ieftină și rece la halbă (3,5 lei). Dacă Ceaușescu făcea câte una din asta în fiecare cartier eram și acuma comuniști. Copiii s-au distrat, au mâncat kürtőskalács, s-au dat în giostra și s-au ciocnit în bumper cars.
Nu toți copiii s-au distrat (5 lei/tură carusel, 7 lei/tură bumper cars). Erau mulți, prea mulți, care se zgâiau de pe margine la mașinuțe și la carusel și s-ar fi dat și ei. Fețele lor mi-au stricat toată această mini-sărbătoare a bunei dispoziții, ca să nu zic că m-au întors pe dos. Aucun livre ne tient devant un enfant qui meurt de faim.

O clipă am avut iluzia civilizației, a spațiului social decent și primitor în care se pot simți bine împreună oameni din specii diferite. Iluzia că Turda mă’sii are și o față bună, ascunsă până acum pe partea întunecată și pe care o întoarce spre mine acum, când vreau să o părăsesc. A fost doar o clipă și o iluzie. Prin fisurile acestui aparent comportament civilizaț instalat în spațiul public, s-a strecurat și, apoi a erupt din sărăcie, normalitatea din Turda mă’sii: prost gust, mizerie, mirosuri, abuz de alcool.

miercuri, 26 iunie 2013

ELIADE (2)

Note de lectură

Biografiile lui Mircea Eliade sunt, uneori, bântuite de amintiri false. Cu fiecare carte pe care o citesc mi se întărește această convingere. Zilele trecute am citit o broșură editată de campioana publicării corespondenței lui Mircea Eliade și a celor din jurul său, domnișoara Mihaela Gligor. Este vorba de scrisorile schimbate de eroina celebrului roman interbelic, Maitreyi Devi și biograful american al lui Mircea Eliade, Mac Linscott Ricketts între 1976 și 1988 (Maitreyi Devi – Mac Linscott Ricketts. Corespondență. 1976-1988, ed. Mihaela Gligor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012).
Am văzut o Maitreyi rănită de fanteziile  din tinerețe ale lui Eliade autorul, o persoană care afișează în scrisori adresate unui necunoscut (apropiat al lui Eliade) un resentiment departe de absoluta serenitate indiană.
Eliade e mincinos, neloial, plin de sine, «bărbat mizerabil» (p. 28-29). Dar se jonglează cu amintiri false: «A fost studentul tatălui meu (Surendranath Dasgupta) doar pentru un an, cu toate că în fiecare carte a scris trei ani – întreaga lui ședere în India nu a depășit doi ani – poate mai puțin.» (p. 28). În nota de subsol Mac. L. Ricketts notează totuși că Eliade a stat în India trei ani încheiați. Conform biografilor Eliade s-a îmbarcat la Constanța în 22 noiembrie 1928 și la Bombay, pentru întoarcere, în noiembrie 1931. (F. Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, 2003, p. 166, 223).
O altă, interesantă, amintire falsă: «…cu siguranță îl voi pedepsi dacă va îndrăzni să publice această carte în engleză. (…) Așa o calomnie! A scris, de asemenea, că tatăl meu și-a sedus cumnata! Ce drept a avut să inventeze o astfel de fantezie!?». La care Mac. L. Ricketts notează «Nu există asemenea detalii în romanul lui Eliade». (p. 29, n. 2). Nu am chef să recitesc complet Maitreyi ca să verific asta, dar, cumva, înclin să îl cred pe Mac Linscott Ricketts.
Maitreyi Devi scrie într-una dintre scrisori că Mircea Eliade nu face distincție între adevăr și ficțiune: «nu cred că a cunoscut în realitate o europeană tantrică în Hardwar (…). Această parte a poveștii e la fel de adevărată precum mersul Maitreyiei în camera sa în toiul nopții. El a pus această poveste pentru a face romanul Maitreyi să arate mai adevărat.» (p. 76) De data aceasta Maitreyi Devi face presupuneri greșite: se pare că violoncelista sudafricană Jenny Isaac a existat cu adevărat (Introducere, p. 17; F. Țurcanu, op. cit., p. 217).
Chiar nu vreau să minimalizez carențele de caracter ale lui Eliade sau păcatele politice, dar nu pot să nu compar amintirile false ale fiicei lui Dasgupta cu alte amintiri false ale cunoscuților, corespondenților sau a unor contemporani lui Eliade. Și toate sunt probe în «dosarul Eliade».


vineri, 21 iunie 2013

EXCURSIUNI EUROPENE





Periplu prin capitale  

Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai multe "capitale". Unele sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma, capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento,  că am parcurs mulți kilometri pe pământ și prin aer.

Români
Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la "translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil făcuse liceul la Suceava.
Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc. Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați în salopete stropite cu mortar.  În cazul altora, care fac naveta cu WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că  susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.  
Și în Dolomiti au ajuns românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).


Mizerie și trafic
La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București, doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban, ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale.  Ce anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.
În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva, oriunde, pe o margine de trotuar.  Am înconjurat de două ori niște blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată. Îmi zice: parcare cu plată!? Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi arăt iar el zice admirativ: bine prinseserăți. Așa că am lăsat-o acolo.
Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu.  În 2006, când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru, trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru în casă.
Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București. Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.
Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le pricep.
Ca să ajung din Turda în București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între Turda și Câmpia Turzii  și cca. 100, între Ploiești și București. De la Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în patru ore, cu treno alta velocita Frecciargento. Când mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială.  Poate că e mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi, în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.


Peisaje urbane
Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte. Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.
Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta, am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă, în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut sarcofagul drăguțului de împărat, Iosif al II-lea.
Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în spiritul think thank-ului Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k.  îi face pe ardeleni mai speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest, servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?) și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und  k. N-au fost decât niște iobagi tunși și luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam gâștele grofului pe marginea șanțului.
Unde mi-ar place să stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.




sâmbătă, 4 mai 2013

TURDA MĂ’SII (9)


Târgul de miei
E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.
În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema, invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi consumate.
În spatele realității noastre urbane, aseptice și salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.
Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști. Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu, ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu lipsa de preocupare față de suferință.
În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați. Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la grămadă în remorci.
O barbarie sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon metalic legat cu sârmă.
Statul român încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione) fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.

Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat, verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.

joi, 2 mai 2013

BABILONIAKA

Din Biblioteca lui Photius
"Am citit de Iamblichos un roman care pune în scenă o istorie de dragoste. A expus indecența mai puțin complezent decât Achilleus Tatius, dar a manifestat mai multă impudoare decât fenicianul Heliodor. Cei trei scriitori au, în fond, același scop, anume să pună în scenă istorii de amor, dar Heliodor o face mai serios și mai reținut în limbaj, Iamblichos cu mai puține dintre aceste calități și Achilleus cu o indecență și o lipsă de pudoare care depășește limitele.
Stilul său este curgător și ușor și ceea ce are mai strident nu se transformă în vigoare, ci într-un fel de moliciune indolentă.
Iamblichos deci, pentru calitatea vocabularului său, a construcției și a acțiunilor povestirilor sale, merita să-și demonstreze abilitatea și forța sa de scriitor în subiecte mai serioase, și nu în aceste invenții umoristice.
Personajele dramei pe care o inventează el sunt Sinonis și Rhodanes: ea este frumoasă, el este frumos, ei se iubesc și se căsătoresc.
Și Garmus, regele Babilonului, a cărui soție este moartă, află despre Sinonis și o presează să-i devină soție. Sinonis refuză, și din cauza acestui refuz, devine prizonieră, și este legată cu un lanț cu zale de aur. Rhodanes, din cauza acestei iubiri, este crucificat de către Damas și Sakas, eunuci în serviciul regelui, dar este eliberat de către Sinonis și fug amândoi, el de crucificare și ea de căsătorie. Din cauza fugii lor, lui Sakas și Damas li se taie urechile și nasurile și sunt trimiși pe urmele fugarilor; ei se separă și încep să îi caute.
În scurt timp însoțitorii lui Rhodanes sunt găsiți la marginea unei câmpii de către Damas care îi urmărea; un trădător i-a deconspirat pe păstori care, torturați și constrânși, au divulgat câmpia unde Rhodanes a găsit aurul a cărui existență i-a fost revelată de către inscripția stelei cu leu.
Un spectru în formă de țap i se arată lui Sinonis; din cauza aceasta ea părăsește câmpia oamenilor lui Rhodanes. Damas, care găsește cununa vegetală a lui Sinonis, i-o trimite lui Garmus pentru a-l consola.
În fuga lor, însoțitorii lui Rhodanes găsesc o bătrână într-o cabană; ei se ascund într-o peșteră cu două ieșiri și care era adâncă de 30 de stadii; intrarea ei era ascunsă de un tufiș. Oamenii lui Damas își fac apariția; o interoghează pe bătrână, care, la vederea unei săbii fără teacă, se face dispărută. Caii lui Rhodanes și Sidonis sunt luați; o trupă cercetează locul unde Sidonis și Rhodanes erau ascunși; scutul din bronz al uneia dintre gărzi cade deasupra deschiderii grotei și ecoul crevasei trădează ascunzătoarea; se sapă în jurul deschiderii. Damas începe să strige; cei care se ascundeau în peșteră îl aud; ei au fugit spre adâncimile peșterii și au ieșit pe cealaltă deschidere. Apoi, un roi de albine sălbatice îi atacă pe cei ce săpau; mierea picurase, de asemenea, și pe fugari; ori albinele erau otrăvitoare, ca și mierea lor, pentru că mâncaseră șerpi; înțepându-i pe cei care se aflau în jurul intrării în peșteră, ele răniră și chiar uciseră câțiva.
Învinși de foame însoțitorii lui Rhodanes au gustat mierea; au probleme intestinale și cad, ca niște cadavre, la marginea drumului; soldații fug, încolțiți de albinele care îi atacă dar îi urmăresc pe însoțitorii lui Rhodanes și îi găsesc zăcând pe cei urmăriți. Trec pe lângă ei confundându-i cu adevărate cadavre.
În peșteră fugarii tăiaseră cosițele lui Sinonis pentru a se servi de ele pentru a scoate apă. Damas găsește cosițele și i le trimite lui Garmus pentru a-i da de știre că este pe aproape să-i găsească pe fugari. În timp ce Rhodanes și Sinonis zăceau pe marginea drumului, soldații, trecând pe lângă ei, după un obicei ancestral, aruncă unii vestmintele pentru a-i acoperi, alții ce aveau: bucăți de carne și de pâine. Cei care fuseseră paralizați din pricina mierii s-au trezit cu dureri mari: corbii care se luptau pentru bucățile de carne l-au trezit pe Rhodanes și acesta a trezit-o pe Sinonis. Odată ce s-au trezit s-au pornit a drum în direcția inversă celei în care îi urmăsiseră soldații pentru a ascunde mai bine faptul că erau niște fugari. Au găsit doi măgari pe care i-au încălecat și i-au încărcat cu bagajele pe care le transportau cu ei și care proveneau din ofrandele aruncate asupra lor când au fost considerați morți de către soldați. Ajung apoi la un han de unde fug la ora la care piața se umplea de lume. Ajung apoi la un alt stabiliment.
Aici doi frați sunt uciși și oamenii noștri sunt acuzați de crimă, dar apoi sunt eliberați: fratele mai mare dintre cei doi, care își otrăvise fratele mai mic, îi acuzase; dar acesta s-a sinucis ulterior și asta le-a asigurat iertarea, iar Rhodanes a luat otrava pe ascuns.
Apoi au ajuns la un bandit care îi ataca pe trecători și îi mânca. Soldații, trimiși acolo de către Damas, l-au oprit pe tâlhar apoi i-au dat foc la casă. Rhodanes și Sinonis sunt înconjurați de incendiu, de care scapă cu mare greutate ucigându-și măgarii și aruncându-i în foc pentru a-și face un loc de trecere.
Sunt văzuți în noapte de cei care au pus focul; aceștia i-au întrebat cine sunt și ei au răspuns că sunt fantomele victimelor tâlharului; datorită siluetelor lor indecise și subțiri și a vocilor fără timbru ei i-au convins și speriat pe soldați. Au scăpat și de data aceasta din locul acela și au întâlnit cortegiul funebru al unei tinere fete; au fugit să îl vadă; un chaldeu bătrân apare și îi împiedică să o îngroape pe tânăra fată pretinzând că este încă vie (și a fost apoi dovedit că așa era). Bătrânul i-a prezis și lui Rhodanes că va fi rege.
Mormântul tinerei a fost lăsat gol și au fost abandonate numeroase stofe care trebuiau arse pe mormânt împreună cu alimente și băuturi. Însoțitorii lui Rhodanes au profitat, au pus mâna pe unele dintre vestminte și au adormit în mormântul tinerei fete.
Cei care incendiaseră casa tâlharului și-au dat seama, la ivirea zorilor, că au fost înșelați și s-au pornit pe urmele lui Rhodanes și Sinonis pe care îi considerau complicii tâlharului."
(va urma)

sâmbătă, 27 aprilie 2013

LAPIS PHILOSOPHORUM

Un vis despre piatra filosofală vechi de 25 de ani

Era un loc ciudat, unde erau adunate atât de multe lucruri misterioase și vechi, încât părea un imens sanctuar – bibliotecă. Nu mai știu cum am ajuns acolo, mai știu doar că m-am trezit plimbându-mă pierdut și privind curios și atent printre rafturi, într-o lumină chioară printre pânze de păianjeni gigantici. Țin bine minte, dintre lucrurile văzute, o carte cu pereți negri de carton afumat, flendurită și îngălbenită de timp, o carte pe care nu am deschis-o și care semăna cu un exemplar din Psalmi din biblioteca mea.
Apoi am văzut printre rafturi, lucrul acela. Și am rămas mut de uimire, literalmente blocat, înghețat, fără să respir. Era un chip de bărbat, un bărbat în floarea vârstei pe care îl vedeam printre rafturi, mai departe, în spatele rafturilor, din profil. Stătea pur și simplu pe spate și avea o privire oarbă, fixată în sus, cu ochii ațintiți spre un tavan pe care eu nu îl vedeam. M-am speriat, am crezut ca e mort și am vrut să strig, fără să pot face asta, nici un sunet nu s-a auzit. Cum îl priveam insistent mi se părea că se transformă într-un corp solid, că împietrește și, în final, a ajuns ca o statuie de alabastru grotesc colorată, un bibelou ieftin.
L-am lăsat acolo fugind spre capătul rafturilor unde așteptau doi bătrâni care mă priveau mirați. Mirați, probabil, de panica mea în sanctuarul-bibliotecă al liniștii depline. Unul avea o față spână și zbârcită, era slab și îmbrăcat cu o robă lungă cenușie, iar celălalt nu mai știu exact cu ce era îmbrăcat, rețin doar un detaliu: avea o barbă stufoasă și albă. Cum vocea mea revenise am început să strig l-am văzut, e acolo! și să indic cu mâna direcția, spre rafturile din spate. Bătrânii mă priviră speriați și eu le povestii repede ce am văzut. O clipă de stupoare, apoi bătrânul cu fața zbârcită răcni scurt aprinde lumina!, de unde?, am întrebat eu și mi-a arătat un întrerupător de plastic negru. L-am răsucit și pe culoar s-a revărsat o lumină palidă, bolnăvicioasă, învechită și ea de timp ca tot ce era în jur. Am căutat pe-acolo pe unde îl văzusem, dar nu mai era nimic. Între timp bărbosul repeta obsedant: dacă l-ai văzut acolo trebuie să fie. Minutele treceau ca secolele în sanctuar. Acum, parcă nici nu îmi mai aminteam precis unde anume îl văzusem. Până la urmă am dat peste cartea religioasă flendurită. Nu aveți altă lumină? mai puternică? am zis gândindu-mă la candelabrul cu trei brațe la capătul fiecăruia atârnând câte un bec de 100 W din camera mea. Nu! ziseră bătrânii într-un glas și eu priveam deznădăjduit spre becul mic ascuns după un glob prăfuit de sticlă albă spânzurat de un fir care venea de undeva din prezumtivul tavan. M-am întors spre zbârcit  și l-am întrebat atunci n-ai cumva o lanternă?
Nici acum nu știu, nu îmi pot explica, de ce am crezut că bătrânul acela spân și zbârcit, cu un punctișor roșu în mijlocul frunții, cu roba lui cenușie târâtă pe podelele sanctuarului-bibliotecă, ar putea avea o lanternă.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

De ce nu mă interesează politica (4).

Din mai multe motive:
1. Discutam acum vreo câteva zile cu profesorul A. C., în mijlocul drumului, despre mișcarea Occupy UBB și plenarele Uniunii Tineretului Mânios și concluzia a fost că totul este despre ocupare azi. Fiecare vrea să ocupe ceea ce aparține celuilalt. USL-ul vrea să reocupe tot ce s-a colorat portocaliu în trecutul recent. Asta cred că e o directivă de sus, reocupați tot! Să o înlocuiți pe Ana Nucului din postul de directoare de la căminul cultural din sat cu un membru USL!
2. În continuarea acestei idei am văzut ca membri CNCS, cei ce au patronat cântarea științifică a României de anul trecut, au amenințat că își vor da demisia în bloc datorită reducerii finanțării de către ministerul în subordinea căruia sunt. Oare nu au înțeles că este vorba de reocupare? Demisia lor e binevenită, atât timp cât ei au fost extrași, cu un telefon de la Funeriu, din masa anonimă a cercetătorilor români pe vremea când tot mediul înconjurător era colorat portocaliu.
3. Chiar când a debutat mișcarea studențească care a dus la ocuparea eroică a unei săli de curs nu-știu-câte-zile colegele cu care împărțeam biroul s-au mutat și au eliberat o cameră. În spiritul vremii am glumit și le-am zis: ce ar fi să o ocup, să mă extind, să îmi aduc un sac de dormit și să îmi mut acolo biroul, că eram cam înghesuit. Gluma s-a întors împotriva mea și am fost ocupat la rândul meu. Deși UBB e una singură, de pe vremea fostului rector (mare meșter în folosirea manevrei divide et impera) spațiile sunt împărțite pe hârtie între facultăți. Și m-am trezit ocupat. S-a dovedit că stăteam în spațiul altei facultăți și teritoriul meu a fost revendicat de cel ce s-a mutat în camera recent eliberată de colegele mele (un Lebensraum perceput de el ca insuficient). Așa că am primit ordin să îmi mut efectele personale (60 de saci de cărți, mobilier, birotică, fișe, alte gunoaie etc.) în fosta sinagogă. Când eram în Canada mă amuza faptul că pavilionul de informatică era într-o fostă biserică. Acum când mă gândesc că o să îmi mut biroul într-o fostă sinagogă și nici măcar nu sunt tăiat împrejur mă cam ia cu fiori.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Turda mă’sii (8)


Primăvara pe uliță
Mă întreb ce cred oamenii care mă văd pe stradă cu papucii veșnic murdari de noroi? Deși îi spăl, îi fac cu cremă în fiecare dimineață, când ajung la slujbă sunt înnoroiți. Probabil că își imaginează că vin de undeva dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Transilvaniei și că trebuie să vâslesc primăvara, când se dezgheață asfaltul, prin noroaie. De fapt nu e deloc așa. În mod paradoxal locuiesc pe o uliță în buricul Municipiului Turda, la câțiva pași de primărie, iar sub noroiul pe care calc zilnic este asfalt. Cum s-a ajuns în situația asta stranie?
Acum un an și ceva s-au schimbat țevile de canalizare pe stradă și s-a tăiat în asfalt un șanț lat de cca. 60-70 cm. Din acest șănțuleț a ieșit tot noroiul, tot pământul care a acoperit strada, asfaltul, trotuarul, bordurile, totul, ca într-un film vechi american SF în care o spumă, o substanță malefică, se extinde, se extinde… și nimic nu o poate opri. Cei de la Compania de Apă Arieș au astupat șanțul, cineva (nu știu cine) a aruncat în vreo două rânduri niște pietriș pentru că se scufundau roțile mașinilor în șanț, apoi totul a fost abandonat. Fosta Piață a Steluței s-a transformat într-o veritabilă uliță din Turda mă’sii.
S-a făcut și o cerere către Primărie, să aducă strada la starea inițială, semnată de toți vecinii din curte (așa se numește în jargonul vecinilor ulița pe care locuiesc, pentru că era pe vremuri, când m-am mutat aici, o piațetă foarte verde și aranjată, între trei blocuri vechi, cu copaci bătrâni, rondouri de flori, o rotondă cu un ghiveci mare din beton în centru pe care cineva îl vopsise roșu, galben și albastru, cu copii care se jucau fără să îi amenințe mașinile, cu vecini care jucau table și rummy în fața scării). Era un colț simpatic și pitoresc, desprins din alte vremuri ale peisajului urban.
Între timp rotonda a dispărut, pământul fiind în mod suspect retrocedat și vândut (noroc că a scăpat terenul de sub blocuri). Într-un semicerc al rotondei s-a construit acum câțiva ani o casă, lipită de geamurile blocurilor, în care a funcționat o vreme un bar. Unii copaci au fost tăiați, se mai văd azi doar cioturile lor imense, inestetice. Acum a dispărut și asfaltul, inundat de pământul izvorât din șanț.
Și eu umblu cu papuci cu mustăți de noroi pentru că trebuie să străbat 50 de metri de uliță, de la scara blocului până la mașină. I., mare consumatoare de papuci Ecco de piele întoarsă, refuză să înfrunte glodul și trebuie să umblu cu mașina după ea pe uliță, să o iau sau să o las să coboare pe insulele uscate.

Vreau să îl întreb pe domnul primar de ce ne lasă așa, în noroi? Să se integreze și colțul nostru dintre blocuri în peisajul urban din Turda mă’sii cu gunoaie pe străzi, case părăsite și distruse, oameni care caută în containere, câini vagabonzi adunați în haite? Turda nu e numai Salina sau zona centrală recent pavată. E spațiul în care locuim toți, cu biodiversitatea lui urbană, cu eternele noroaie de primăvară în care ne înmuiem zilnic papucii.


luni, 25 martie 2013

Note de lectură

Despre evrei și romani

Profesorul MacHugh zicea despre romani:
Ce a fost civilizația lor? Vastă, recunosc; însă josnică. Cloace, haznale. Evreii în pustie și pe vârful muntelui au spus: Este bine să fim aici. Să înălțăm un altar lui Iehova. Romanul, ca și englezul care vine pe urmele sale, a adus pe fiecare țărm pe care a pus piciorul (pe țărmul nostru nu și l-a pus niciodată) doar obsesia lui cloacală. Privea în jurul lui înfășurat în togă și zicea: Este bine să fim aici. Să construim un water-closet.
J. J. O’Molloy spune: Dar avem și dreptul roman.
Și Pilat din Pont este profetul lui, răspunde profesorul MacHugh.
(James Joyce, Ulise, 1, București, 1984, p. 155-156)