NOTE ZILNICE

Amintiri din Roșia Spontană

Nu am cum să nu îmi amintesc de vacanța mea de o lună în Roșia Montană. E ca madlena lui Marcel Proust: de câte limba mea trece pe interiorul danturii mandibulei întâlnește un canin spart, unul din care lipsește o bucată. Și îmi amintesc brusc de Roșia, de barul Între craci,unde un tânăr miner mi-a trântit un pumn de mi-au sărit ochelarii și o bucată din canin. E una din ultimele bătăi în care am intrat de când am devenit serios și civilizat, așa că mi-o aduc aminte (parțial).

Încerc să nu îmi exprim părerea în legătură cu Roșia Montană, nu pentru că nu mi-ar păsa sau pentru că mi-ar fi frică de nu-știu-ce consecințe ale poziționării. Mai degrabă nu vreau să intru în această polemică a afectelor, în această armată donquijotescă a dezinformaților. Poate sunt și eu un dezinformat, cel puțin dacă mă compar cu Mihai Goțiu sau alții de felul lui. Am stat o lună în Roșia atunci când promitea să devină din nou un oraș californian de civilizație internațională, am cunoscut roșieni, am mâncat, băut și dormit în Roșia, m-am familiarizat cu arhitectura din târg. Și, cu toate acestea, ce am aflat eu despre Roșia? Cred că nimic sau aproape nimic. Am aflat doar că unele case hâite ale roșienilor nu au preț, nici un fel de preț, nici zillions of dollars, pentru că au valoare sentimentală. Că, unii dintre roșieni, cel puțin, sunt foarte atașați de locurile și de lumea lor stropită din belșug cu variate țuici și vinarsuri. Dar că, în ciuda faptului că formează o societate pestriță, de vinituri, roșienii sunt funciarmente de treabă, sunt deschiși și primitori, ospitalieri (poate cu excepția celui care mi-a spart caninul).

Nu știu dacă contractul cu Gold Corporation este un act de trădare națională, dar în mod sigur flamura Salvați Roșia Montană! atrage azi tot felul de hipsteri maginali anti-sistem, hippioți ecologiști, luptători civici și tineri mânioși. Roșia a devenit turnesolul alchimiilor noastre identitare: cei care nu fac lanțuri umane răcnind Salvați Roșia Montană! sunt suspecți de a fi vânzători de țară, chiar vânduți. Nici eu nu vreau cianuri pe Arieș în jos, dar nu mă simt nicicum aparținând acestui grup eterogen al protestatarilor, nu pot căsca gura în acest cor cacofonic.

NOTE ZILNICE

Blog

Aș vrea să scriu și eu pe blog ceva profund și plin de semnificații, așa cum văd pe blogurile altora. Mai mult, aș vrea să scriu ca un eseist sau un literat cu multe adjective, cu metafore, într-un stil ermetic și căutat. Sincer, mi-ar plăcea să scriu un text ca o poezie, dar mă tem că asta nu o să se întâmple prea curând.

Apoi, mi-ar plăcea să scriu un articol cu profunde implicații sociale, în genul celor de pe Critic Atac. Așa, cu puține note la sfârșit, toate cinci-șase din niște giganți ai gândirii moderne ca Žižek sau Badiou sau te miri cine altcineva. Și textul să fie tăios și combativ și să genereze un șuvoi de comentarii (dar nu dintre acelea în care unul de dreapta se ceartă cu altul de stânga pornind de la chestiuni generale care depășesc litera articolului). Mă tem, însă, că nici asta nu o să se întâmple prea curând. Am senzația că la o anumită vârstă atingi un fel de nirvană post-ideologică și nu te mai interesează poziționările la stânga sau la dreapta fracturilor sociale.

În schimb eu scriu despre neajunsurile locului unde trăiesc, parcă ghidat de fraza lui Jules Renard: s’enfuir dans un village pour en faire le centre du monde.

Mai scriu, grăbit, fără răbdare, despre cărți, notând ce nu am uitat după ce am terminat cartea (sau chiar înainte să o termin). Și nu despre orice fel de cărți pe care le citesc. Sunt unele, cele mai multe, despre care nu pot să îmi dau cu părerea, așa cum fac tot felul de eseiști și părerologi de pe la noi. Sunt cărți prea mari și importante și mă simt prost să scriu despre ele. Mă simt, pur și simplu, neavenit, un homeless furișat care deschide gura la masa bogaților.

Și mai notez un fel de impresii de călătorie succinte și neclare, un fel de pseudo-reportaje care l-ar face pe Geo Bogza să se răsucească în mormânt. Văd întotdeauna părțile rele ale lucrurilor, văd detalii insignifiante și lipsite de orice importanță și, de obicei, nu văd pădurea de copaci.

Oricum toate aceste dorințe secrete ale mele, precum și neajunsurile postărilor, sunt neimportante, dat fiind că nimeni nu e obligat să citească. Și, în plus, distracția asta facultativă e gratis. Pentru toată lumea.

TURDA MĂ’SII (12)

Addenda la Stațiune de interes local

Cine se plimbă cu mașina pe drumul de la Constanța la 2 Mai poate vedea, pe marginea drumului, niște fete care fac cea mai veche meserie din lume. Nu e vorba, evident, despre cea de vânător – culegător. Ce am remarcat este că majoritatea arată bine, sunt tinere, drăguțe și chiar bine îmbrăcate pentru niște prostituate (mai precis, îmbrăcate așa cum trebuie să arate niște prostituate mai răsărite). Am concluzionat că aici intervine selecția naturală, că nu supraviețuiesc decât exemplarele cele mai reușite ale speciei.

E greu de imaginat pentru oricine cu  ce sunt populate marginile de drumuri naționale la ieșirile din Turda. În general cu fete tinere din coloniile din Barbu Lăutaru și de pe Armata Roșie, pe lângă care cele de pe drumul litoralului sunt modele Victoria’s Secret.

Zilele trecute mergeam spre intrarea spre autostrada Turda – Câmpia Turzii și la poalele Dealului Zânelor era o femeie de etnie rromă la vreo 50 de ani, destul de grasă, scursă și dăbălăzată care ținea plictisită un carton, rupt dintr-o cutie ambalaj, pe care scria cu carioca roșie cu litere de tipar: SEX ORAL 40 LEI. Cred că majoritatea șoferilor apasă accelerația din instinct de conservare, în ciuda prețului scăzut (bănuiesc scăzut). Deci, Turda e departe de statutul de stațiune. Ce păcat că primăria nu poate schimba prin proiect european fauna de pe marginea drumului și trebuie să aștepte să-și facă legile lui Darwin efectul.

TURDA MĂ’SII (11)

Stațiune turistică de interes local

Acesta este rangul Turzii printre stațiunile din România și, din câte am înțeles, se aspiră la mai mult. Ce oferă stațiunea turistică Turda? În primul rând apropierea de Cheile Turzii, un defileu spectaculos și rezervație naturală și,apoi, salina și lacurile sărate transformate în ștranduri și baze de tratament. Vara, Turda pare stațiune. Nu numai pentru că moda de vară la Turda e pantaloni scurți, șlapi și maieu (opțional). Salina atrage o maree de turiști; sunt, efectiv, câteva mii în fiecare zi. Cică e pe locul doi în țară ca număr de bilete vândute, după Muzeul Antipa. Cele două ștranduri cu apă sărată sunt neîncăpătoare. Seara se animă puținele terase din centrul istoric. Am văzut că au apărut și tot felul de locuri de cazare în case particulare din cartierul Băilor.

Există, deci, atracțiile și există turiștii. Ce îi lipsește municipiului pentru a deveni stațiune? Niște spațiu verde în plus crede administrația. Adică, pe hârtie, nu se potrivesc cifrele, metri pătrați de spațiu verde sunt mai puțini decât e necesar. Nu contează că nu există suficiente spații de cazare sau restaurante unde se poate lua masa. Azi plimbându-mă pe stradă prin stațiunea de interes local am trecut pe lângă vechea clădirii a poștei din centru, goală și abandonată, pentru că singurul oficiu poștal s-a mutat într-o scară de bloc de pe strada Libertății. Nu are rost să ne întrebăm dacă poșta poate funcționa într-un apartament de bloc, pentru că, dacă ajungem mai jos, în Piața Romană, putem constata că și o autogară (autogara Sens Vest) funcționează într-un apartament de bloc. Nu mai există cinematograf de mulți ani în Turda. Din cele trei existente, unul a fost demolat, în celălalt funcționează un club iar despre al treilea nu mai știu nimic. De asemenea s-a închis și jumătatea de librărie.

Turda îmi pare un oraș care își revine după o catastrofă. O cădere economică în anii ’90, când s-au închis toate fabricile (Sticla, Cimentul, Chimicele, Ceramica și alte câteva pe care nu mi le mai aduc aminte) și una demografică, orașul pierzând în ultimii 20 de ani circa o treime din locuitori. Se adaugă șomajul ridicat, îmbătrânirea populației (cca. 20000 de pensionari). E greu de întrevăzut o soluție pentru oraș. Poate că ignorarea ruinei post-industriale care este Turda de azi și concentrarea spre frumusețile natural ale zonei (pentru relansarea orașului prin turism) este singura idee bună a neuronului portocaliu. Poate că alături de natură ar trebui așezată și istoria și tradițiile, în loc să numărăm metri pătrați de spațiu verde.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

Poveste de vacanță cu finlandezi și țigani

În iernile friguroase din Quebec discutam mult la un pahar de vin cu prietena noastră finlandeză P. V. Abordam diferite subiecte și de cele mai multe ori sfârșeam prin a ne contrazice. Odată am ajuns la subiectul țiganilor din România, a relațiilor minorității cu populația majoritară, la integrarea comunității rrome sau lipsa acesteia și, inevitabil, am fost taxați drept rasiști. Degeaba am subliniat că nu generalizăm, degeaba am expus cazuri concrete extrase din bogata mea experiență de lucru pe șantier cu exponenții etniei. Am nuanțat, am ridiculizat atitudinile rasiste ale unor români, am subliniat că oamenilor nu trebuie să li se lipească etichete numai datorită apartenenței la o etnie, am menționat că am prieteni țigani, că îmi place muzica bună țigănească gen Ternipe, Ando Drom, Csókolom. Degeaba, cuvântul rasiști, chiar nerostit, plutea printre noi. Ca să ajung la chestiune mai trebuie să menționez că din multele rețete primite de I. de la P. preferata noastră a fost întotdeauna o prăjitură cu făină de secară și afine numită mustikka piirakka.

O experiență de ieri, la întoarcerea din vacanța de pe litoral, mi-a amintit această discuție veche româno-finlandeză despre români și țigani.

Ne trezim ieri dimineață în pensiunea de pe faleza din 2 Mai unde eram cazați și aruncăm ochii pe geam să vedem marea. În loc de mare vedem în fața porții un Logan alb al poliției și doi agenți în uniformă. Cobor în pijamaua mea cu imprimeu cu Superman și acolo sunt luat în primire de agenți care mă roagă să fiu martor. Un domn finlandez, cazat la parter, a fost jefuit de o pipă, două brichete, un pachet de tutun, pe care le-a uitat seara pe o masă de pe terasa pensiunii. Doi localnici minori au fost prinși și aveau asupra lor, printre altele, și lucrurile finlandezului. Am ajutat forțele de ordine și am redactat eu în română declarația finlandezului, apoi i-am rezumat-o în engleză. O formalitate care ne-a întârziat puțin la ultima plajă, dar m-am bucurat că am putut să ajut poliția vigilentă din 2 Mai.

Relatez lucrurile astea pentru a sublinia faptul că nimic nu e întâmplător și le citesc acum, post eventum, ca pe un omen, o prevestire. Evident că, uneori, chiar și atunci când ai senzația că universul întreg conspiră, nu ești atent la semne. Mesajul acestei întâmplări cu care ne-am trezit a fost hoți, furt și ceva legat de Finlanda.

Ieri pe la prânz am pornit spre casă și drumul 2 Mai – Turda, pe șoselele de care dispune azi țara noastră, nu e tocmai ușor. În jur de șapte seara urcam pe valea Prahovei. După ce părăsești Platlanda Bărăganului și urci spre munți peisajul cu stânci și conifere devine mai plăcut. Pe marginea drumurilor din România se face un comerț drăcesc și I. are prostul obicei să cumpere tot felul: caș afumat, hribi, gălbiori, fructe. La ieșirea din Comarnic, pe dreapta, erau o femeie și doi bărbați, toți de etnie rromă, care vindeau zmeură, cătină, afine. I. zice: afine, n-am luat anul ăsta afine să facem o mustikka piirakka (i. e. prăjitura finlandeză cu afine și făină de secară). În ciuda reținerilor am oprit, I. a negociat, a venit din spate și unul dintre bărbați să cântărească, chipurile, kilogramul de afine. I. a plătit 10 lei, a luat fructele și am plecat.

În Bușteni ne oprim să mâncăm la Casa Ancuței, că era deja seară și până la Turda mai aveam mult de mers. Comandăm, mâncăm, cerem nota și când să plătesc, deschid portmoneul și …., surpriză, din banii pentru drum, 134 de lei cum mă așteptam să fie, mai erau doar patru mici bancnote verzi de un leu. Am fugit și am scos niște bani de pe card, am plătit, apoi am reconstituit un pic evenimentele. Când am plecat de la o benzinărie din Slobozia aveam în jur de 140 de lei. I. a scos o hârtie de 10 lei din portofel pentru afine. Și a pus portofelul în geantă. Atunci s-a ridicat țiganul însărcinat cu cântărirea afinelor. Cum necum, el știe cum a făcut, mi-a mai lăsat patru lei. Mersi, țigane, că mi-ai lăsat actele și cardurile și să n-ai noroc de banii furați, să-ți stea în gât vinarsul pe care ți-l cumperi cu ei.

Și așa se descâlcește această șaradă în două părți, prevestirea și evenimentul. Hoții din 2 Mai au furat obiectele finlandezului. Hoții din Comarnic vânzători de afine necesare pentru mustikka piirakka, prăjitura finlandeză, ne-au furat banii din portofel. Ar fi putut fi o româncă și doi români. Dar n-au fost. Concluzia este că am scăpat ieftin și sfatul este să nu cumpărați de pe marginea șoselei unde afinele sunt foarte scumpe.

NOTE DE LECTURĂ

Ploile de dincolo de vreme

Inițial, când am văzut ca vine vacanța, mi-am zis că mă duc la Librarium (cea mai bună librărie din Cluj) și îmi cumpăr un braț de romane și memorii, ca să am ce citi în lunile de vară. Am renunțat pentru că în biblioteca mea nu mai e loc să pui o foaie, nu o carte. Așa că m-am dus la părinții mei și am scotocit acolo după niște romane românești vechi de prin anii ’70 – ’80 și traduceri tot de pe-atunci.

Am citit o carte cu activiști scrisă de un autor pe care îl studiam la școală în anii ’80, membru al CC al PCR și al MAN, un personaj care azi este directorul Editurii Academiei: D. R. Popescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/D.R._Popescu), Ploile de dincolo de vreme (1976). Am crezut că o să îmi placă, dar m-am înșelat. Care e mesajul acestei cărți despre probleme de conștiință ale activiștilor care au colectivizat satele în anii ’50, despre traumele produse de instalarea lumii noi? O carte cu tovarăși bătrâni sau morți și isprăvile lor din tinerețe în sate din mijlocul Ardealului, tovarăși apelați cu numele de familie: Gălătion, Butiseacă, Calagherovici. Intriga este de roman polițist, construită în jurul unei crime (de fapt, tentative de crime) unde o Elodia șaptezecistă (Lilica, fata lui Dinache) este ucisă de un Cioacă îmbătrânit (activistul Moise cu multe păcate și conștiința pătată). Tocmai am aflat că Lilica, aruncată de pe un pod în apa inexistentă Amireș (Arieș + Mureș?), a supraviețuit.  Sau s-a aruncat singură.

Care e, de fapt, problema activistului Moise? Faptul că oamenii nu acceptă și nu înțeleg noua realitate construită de revoluția proletară? Că țăranii bolnavi de gălbinare continuă să manânce pureci pe care îi cumpără de la țiganii din șatră? E cam aceeași problemă cu cea a lui Chilian din Francisca lui N. Breban care are revelația că țăranii deveniți muncitori și-au transportat în noua lume vechea lor realitate. Că omul nu devine om nou așa ușor, că lumea populară / socialistă instalată prin revoluția proletară este complet și definitiv utopică. Adică nevrozele activiștilor bătrâni se datorează conștientizării faptului că au luptat pentru cai verzi pe pereți, că au torturat și ucis pentru cai verzi pe pereți.

De ce mă chinui, oare, cu asemenea romane? De ce oare pierd vremea ca să mai citesc cărțile astea prăfuite care vorbesc despre o lume complet neverosimilă? Deși știu că a existat, că am trăit un pic în ea, rămân la părerea că pentru un adolescent ea pare inventată: e  o lume distopică totalitară ficțională ca în cărțile și filmele cu societăți post-apocaliptice, ca în 1984 sau Brasil.

Notez cântecul țiganilor de la crama din Alba Iulia: Ce ne facem noi, țiganii / Dacă vin americanii? / Că ne scoate din service / Și ne pușcă cu alice… Și așa s-a și întâmplat: mulți au ajuns șomeri, iar unii au fost scoși din programa școlară. Sic transit...

TURDA MĂ’SII (10)

Produs de Cluj

În weekendul ăsta spațiul pietonal din centrul istoric al Turzii a fost ocupat de tarabe la care se vând produse tradiționale și artizanat și o scenă pe care s-a cântat muzică populară din regiune. Spre deosebire de alți ani circulația, pe singurul sens rămas al DN1, nu a mai fost blocată. Mașini și oameni au coexistat în manifestarea organizată de primărie și numită Produs de Cluj. În fond, e un mic târg însoțit de un spectacol. Pentru atragerea copiilor au adus și niște instalații tip carusel și bumper cars.

Lipseau tarabele cu kitschuri din plastic și lemn și nu era decât câte o terasă pentru mici și bere: carmangeria Sânnicoară și berăria Ursus, dacă tot era Produs de Cluj.

A fost și mult mai puțin aglomerat ca la numeroasele zile ale municipiului la care am asistat. Poate pentru că acum concertau artiști populari, nu vedetele pop de la tv. 

Am mâncat o friptură de Turda și am băut un pahar de vin vărsat de pe la Blaj (2.5 lei/200 ml) pe terasa Total Grill unde sfârâie zilnic grăsimile porcilor morți din abatoarele Marele Alb. Terasa asta e raiul distracției simple: fleici fripte, mici buni (2 lei/60 gr.), bere Ursus ieftină și rece la halbă (3,5 lei). Dacă Ceaușescu făcea câte una din asta în fiecare cartier eram și acuma comuniști. Copiii s-au distrat, au mâncat kürtőskalács, s-au dat în giostra și s-au ciocnit în bumper cars.

Nu toți copiii s-au distrat (5 lei/tură carusel, 7 lei/tură bumper cars). Erau mulți, prea mulți, care se zgâiau de pe margine la mașinuțe și la carusel și s-ar fi dat și ei. Fețele lor mi-au stricat toată această mini-sărbătoare a bunei dispoziții, ca să nu zic că m-au întors pe dos. Aucun livre ne tient devant un enfant qui meurt de faim.

O clipă am avut iluzia civilizației, a spațiului social decent și primitor în care se pot simți bine împreună oameni din specii diferite. Iluzia că Turda mă’sii are și o față bună, ascunsă până acum pe partea întunecată și pe care o întoarce spre mine acum, când vreau să o părăsesc. A fost doar o clipă și o iluzie. Prin fisurile acestui aparent comportament civilizaț instalat în spațiul public, s-a strecurat și, apoi a erupt din sărăcie, normalitatea din Turda mă’sii: prost gust, mizerie, mirosuri, abuz de alcool.

ELIADE (2)

Note de lectură

Biografiile lui Mircea Eliade sunt, uneori, bântuite de amintiri false. Cu fiecare carte pe care o citesc mi se întărește această convingere. Zilele trecute am citit o broșură editată de campioana publicării corespondenței lui Mircea Eliade și a celor din jurul său, domnișoara Mihaela Gligor. Este vorba de scrisorile schimbate de eroina celebrului roman interbelic, Maitreyi Devi și biograful american al lui Mircea Eliade, Mac Linscott Ricketts între 1976 și 1988 (Maitreyi Devi – Mac Linscott Ricketts. Corespondență. 1976-1988, ed. Mihaela Gligor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012).

Am văzut o Maitreyi rănită de fanteziile  din tinerețe ale lui Eliade autorul, o persoană care afișează în scrisori adresate unui necunoscut (apropiat al lui Eliade) un resentiment departe de absoluta serenitate indiană.

Eliade e mincinos, neloial, plin de sine, «bărbat mizerabil» (p. 28-29). Dar se jonglează cu amintiri false: «A fost studentul tatălui meu (Surendranath Dasgupta) doar pentru un an, cu toate că în fiecare carte a scris trei ani – întreaga lui ședere în India nu a depășit doi ani – poate mai puțin.» (p. 28). În nota de subsol Mac. L. Ricketts notează totuși că Eliade a stat în India trei ani încheiați. Conform biografilor Eliade s-a îmbarcat la Constanța în 22 noiembrie 1928 și la Bombay, pentru întoarcere, în noiembrie 1931. (F. Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, 2003, p. 166, 223).

O altă, interesantă, amintire falsă: «…cu siguranță îl voi pedepsi dacă va îndrăzni să publice această carte în engleză. (…) Așa o calomnie! A scris, de asemenea, că tatăl meu și-a sedus cumnata! Ce drept a avut să inventeze o astfel de fantezie!?». La care Mac. L. Ricketts notează «Nu există asemenea detalii în romanul lui Eliade». (p. 29, n. 2). Nu am chef să recitesc complet Maitreyi ca să verific asta, dar, cumva, înclin să îl cred pe Mac Linscott Ricketts.

Maitreyi Devi scrie într-una dintre scrisori că Mircea Eliade nu face distincție între adevăr și ficțiune: «nu cred că a cunoscut în realitate o europeană tantrică în Hardwar (…). Această parte a poveștii e la fel de adevărată precum mersul Maitreyiei în camera sa în toiul nopții. El a pus această poveste pentru a face romanul Maitreyi să arate mai adevărat.» (p. 76) De data aceasta Maitreyi Devi face presupuneri greșite: se pare că violoncelista sudafricană Jenny Isaac a existat cu adevărat (Introducere, p. 17; F. Țurcanu, op. cit., p. 217).

Chiar nu vreau să minimalizez carențele de caracter ale lui Eliade sau păcatele politice, dar nu pot să nu compar amintirile false ale fiicei lui Dasgupta cu alte amintiri false ale cunoscuților, corespondenților sau a unor contemporani lui Eliade. Și toate sunt probe în «dosarul Eliade».

EXCURSIUNI EUROPENE

Periplu prin capitale  

Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai multe "capitale". Unele sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma, capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento,  că am parcurs mulți kilometri pe pământ și prin aer.

Români

Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la "translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil făcuse liceul la Suceava.

Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc. Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați în salopete stropite cu mortar.  În cazul altora, care fac naveta cu WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că  susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.  

Și în Dolomiti au ajuns românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).

Mizerie și trafic

La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București, doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban, ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale.  Ce anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.

În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva, oriunde, pe o margine de trotuar.  Am înconjurat de două ori niște blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată. Îmi zice: parcare cu plată!? Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi arăt iar el zice admirativ: bine prinseserăți. Așa că am lăsat-o acolo.

Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu.  În 2006, când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru, trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru în casă.

Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București. Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.

Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le pricep.

Ca să ajung din Turda în București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între Turda și Câmpia Turzii  și cca. 100, între Ploiești și București. De la Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în patru ore, cu treno alta velocita Frecciargento. Când mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială.  Poate că e mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi, în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.

Peisaje urbane

Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte. Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.

Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta, am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă, în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut sarcofagul drăguțului de împărat, Iosif al II-lea.

Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în spiritul think thank-ului Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k.  îi face pe ardeleni mai speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest, servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?) și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und  k. N-au fost decât niște iobagi tunși și luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam gâștele grofului pe marginea șanțului.

Unde mi-ar place să stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.

TURDA MĂ’SII (9)

Târgul de miei

E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.

În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema, invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi consumate.

În spatele realității noastre urbane, aseptice și salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.

Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști. Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu, ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu lipsa de preocupare față de suferință.

În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați. Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la grămadă în remorci.

O barbarie sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon metalic legat cu sârmă.

Statul român încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione) fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.

Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat, verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.