GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ.

• Forme

De la Maiorescu încoace România e țara formelor fără fond. Toți sunt unanimi în ce privește principalul defect al României moderne: importuri inconsistente de forme, copii brute și necritice ale formelor mai evoluate (occidentale) plantate inutil aici. Forme nepotrivite, altoiuri stranii și exotice care nu se prind.

Cred că suntem prea atașați de forme. Nu trebuie să uităm că formele de care ținem cu dinții sunt cele moștenite din RSR și care s-au schimbat foarte puțin în tranziție. Cei care au încercat să construiască altele în vremea tranziției au avut trei repere: formele vechi de dinainte de ’89, cele interbelice și cele europene contemporane.

Formele de azi sunt un hibrid defect al celor trei: socialiste, interbelice și europene. Ce viitor poate să aibă un asemenea homunculus, căruia i se văd cusăturile ca la monstrul lui Frankenstein?

Ideea este că habar nu am care e fondul pe care ar trebuie să se grefeze noile forme (sau să răsară organic!?). Ce știu sigur este că însăilările aproximative din anii ’90 nu sunt potrivite și nu au nici un viitor. Multe din structurile cu care ne-am obișnuit și pe care le credem durabile vor dispărea în câțiva ani.

De aceea primul sfat din ghid (pentru mine însumi, în primul rând) este să nu ne atașăm de forme. Forma e un vas care poate fi schimbat și conținutul ia forma noului vas. Sună chinezește, dar noi, românii, suntem așezați la porțile Orientului, pe partea cu Orientul a porților.

           

• Dubla măsură

Ca să supraviețuiești la noi, în România, nu trebuie să te consumi nervos când te întâlnești cu dubla măsură. Și nu e deloc greu să te întâlnești, dar fiind că e ubicuă și omniprezentă, pretutindeni și întotdeauna. De fapt, definește spațiul nostru, din vremuri îndepărtate, poate de la  cristalizarea ființei românești. O legendă etiologică cunoscută povestește cum domnitorul Cuza, erou-artizan al modernității românești, se plimba îmbrăcat în român de rând pentru ca să-i surprindă în flagrant pe negustorii care schimbau ocalele (mare când cumpărau, mică când vindeau). Cuza își dă jos costumul de Clark Kent și se înfățișează în pielea sa de super-erou (i. e. domnitor) și îl prinde pe unul cu ocaua mică (cel puțin așa îmi amintesc eu povestirea Ocaua lui Cuza din Dumitru Almaș, Povestiri istorice). Deci, totul se măsoară la noi după interesul de moment al celui care măsoară. Dacă vrea să fii bun ești bun, dacă  vrea ca un coleg de-al tău să fie bun, tu ești de aruncat la gunoi. Chiar dacă ieri ai fost bun. Nu există vreun concurs pe post să nu se desfășoare după criterii croite pentru acel concurs și, mai rău, pentru persoană. Astfel comisiile sunt perfect acoperite, nu au făcut decât să respecte criteriile anunțate și afișate în prealabil.  

           

• Competiții

Nu te stresa dacă nu câștigi un concurs, un proiect în România. În 90% din cazuri competițiile sunt trucate. Dacă câștigi unul din zece concursuri te poți considera norocos. Dacă câștigi două din zece ești deja suspect de norocos. Condiția este să participi la toate și la tot, să încerci din orice poziție. Până la urmă, din încercări repetate, o să câștigi ceva, cumva, esențial este să participi la această loterie. E ca în bancul cu Bulă care vroia să câștige loto și se ruga la Dumnezeu să îl ajute, până când Dumnezeu, exasperat, îl roagă să-și cumpere, totuși, bilet. Numai așa poți, din noroc și greșeală, să te situezi în procentul de 10%, anume printre câștigători la competiții nearanjate.

• Banii

Ca să fii în siguranță în spațiul românesc trebuie să stai deoparte de banul public, la distanță de zona incandescentă unde se intersectează politica și banul. Trebuie să îți asumi faptul că nu poți fi decât precar, la limita sărăciei, cu venituri fluctuante și nesigure, dacă vrei să fii cinstit, să dormi noaptea neîntors și cât mai departe de Gherla. Faptul că ești cinstit nu te asigură, totuși, că vei respira până mori aerul libertății. În degringolada legislativă de la noi nimeni, manager, jurist sau contabil, nu poate jura că ceva e legal. De-aici frica și fuga de răspundere, spaima de semnătură. E totuși de neconceput cum absolut toți care sunt în poziții de decizie și manipulează banul public sunt, pe rând, anchetați, judecați și închiși tocmai pentru că l-au manipulat fraudulos și au acordat contracte preferențiale. Cred că cei care se abțin au luat această decizie dinainte și nu s-au cățărat în pozițiile respective de la bun început. Cine a ajuns până acolo și-a asumat riscul, conștient, și-atunci și-a dat liber să se înfrupte. Că îl cheamă Apostu, Uioreanu, Mazăre, Stavarache, ca să-i amintesc doar pe cei din ultima vreme, fiecare om politic era, în opinia mea, decis să se căpătuiască prin orice mijloace și cu orice riscuri, înainte de a ajunge acolo.  A ales deja drumul, cu riscuri cu tot, ca în intersecția cu trei drumuri din bîlina lui Ilya Muromeț.

• Fără nervi

Câteodată viața în România te aduce la disperare neagră. Anormalitatea atinge cote paroxistice și ajungi într-un punct în care nu mai știi cum vei reacționa.  Trebuie tot timpul să fii conștient că și cea mai banală normalitate alunecă uneori în absurd. Și pe  așa ceva nu te poți enerva.  Apelul la justiție pentru reglementarea problemelor nu este o soluție. Mă judec de cinci ani cu Air Transilvania pentru că m-a ținut sechestrat o săptămână în aeroportul din Toronto (ca pe Tom Hanks în Terminalul, cu diferența că eu eram cu un copil de un an jumătate după mine) și că m-am judecat doi ani ca să radiez un Matiz care era deja radiat. Nici violența nu e o soluție. Un stră-unchi de-al meu, pe la 1900, s-a enervat și i-a dat cu un otic de plug în cap arendașului Farkas care se ținea cu o domnișoară din familia grofilor Jósika. Și așa au procedat probabil și alți strămoși, iobagi violenți și prieteni cu băutura din câmpia Transilvaniei.

Și-atunci când situațiile sunt lipsite de sens și, oricum, nu ai soluții  legale sau de altă natură, de ce să te enervezi? Te predispui, cu bună știință, la bolile aparatului digestiv. Mai bine bei un vinars să-ți scadă tensiunea, te calmezi și încerci să rezolvi ce se mai poate rezolva. Că doar nu o fi sfârșitul lumii…

• Prostia.

De prostie trebuie să faci abstracție. Deși, este destul de greu, dat fiind că te înconjoară, îți iese în cale, se ițește de după garduri. Nu trebuie să fii naiv să crezi că oamenii din jur sunt proști așa în general, că prostia există în stare pură în natură. Oamenii sunt proști în felul lor. Este câte unul sclipitor de inteligent și cultivat, educat, deținător al sumei cunoștințelor dintr-un domeniu anume, dar complet inadaptat, miop social, de o prostie care frizează autismul. Și cei din specia asta, trăitori printre noi,  sunt adeseori confundați cu oamenii deștepți.

Dar nu ei sunt cei mai periculoși, ci aceia care combină în proporții egale prostia și tupeul. De ei trebuie să te ferești, ca Harap-Alb de omul cel spân. Aceștia sunt cei care își croiesc cel mai ușor drum în societatea neașezată de la noi, veșnic în criză și proces de modernizare.

Nu prea știu cum este de procedat cu aceștia. Un prieten vechi zicea că omului prost trebuie să îi spui de la început că e prost, pentru că dacă te porți normal și ești drăguț o vreme, apoi te saturi și, totuși, îi spui, crede că ai ceva cu el. Dar o asemenea abordare radicală te izolează și nu pare o strategie câștigătoare. Trebuie să ne prefacem, să zâmbim, să tăcem și să acceptăm că sunt multe feluri de oameni în lumea subcerească.

Adevărul este că nu-i obligatoriu să trăiești în România de azi, o țară nicicum, nici prea rea dacă o compari cu țări din Africa, nici prea bună dacă o compari cu altele din Europa. Unii pleacă și se întreabă, apoi, ca Emil Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?», alții rămân și încearcă să se adapteze în grădina carpatină.

NOTE DE LECTURĂ

            

            Memoriile lui Kemény János

Foarte interesante memorii am citit săptămâna trecută, amintirile lui Ioan Kemény (1607-1662), Memorii. Scrierea vieții sale, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002, traduse din maghiară de Pap Francisc. Se zice că au fost scrise în anii captivității sale tătărești, la Bahcisarai, dar mulțimea detaliilor și a numelor proprii indică o completare ulterioară. Ca toți din elita vremii si J. K. este preocupat preponderent de politică (intrigi) și război. Printre acestea, pe undeva, mai răzbate și cotidianul, se strecoară mărunțișurile vieții.

Scrierea începe cum trebuie, cu genealogia familiei Kemény, în fond o trecere în revistă a principalelor familii nobiliare din elita epocii, ale căror nume le știm azi grație  castelelor ruinate care populează Transilvania: Banffy, Kemény, Lonyai, Kornis, Haller etc. E șocant să vezi cum sute de ani destinele acestui spațiu au fost dictate de membrii acelorași familii. Am mai menționat faptul că stră-stră-strămoșii mei au fost iobagii valahi ai lui Kemény János. În nesfârșitele lui peregrinări nu uită să menționeze când se întoarce la moșia lui de pe valea Arieșului inferior (căreia îi zice «casa mea», p. 162).

În memoriile astea de sute de pagini K. J. aminteşte şi descrie foarte rar femei. Nu are loc de menţionarea detaliată a războaielor mărunte pe care le poartă el şi principii lui şi care seamănă cu guerillele moderne. Una dintre primele femei descrise este doica lui: «doica mea era o fată, dacă mi-e îngăduit să zic aşa, sau poate, mai degrabă, o muiere-fată; fată, căci nu avea soţ, muiere căci avea un copil şi, deci, lapte din belşug; o secuică din scaunul Mureşului, bună la cânt, bună dansatoare haiducească, muiere cătănoasă, căreia şi mai târziu i-am purtat multă grijă…» (p. 47). Altă dată, tânărul K. J., aflat într-o misiune în Lusacia la un personaj de rang princiar al cărui nume l-a uitat, ne povestește: «… unde veniră mama sa, o vârstnică de treabă, soția sa, femeie tânără foarte frumoasă, cele trei surori mai mici, foarte frumoase și fragede; toate veniră acolo și se așezară la masă cu noi; el ne ospeți foarte cumsecade , cu pohvală și îmbelșugare. Noi, maghiarii, văzurăm aici pentru prima oară un veșmânt de femeie decoltat, deschis, iar bietul Francisc Mikó, și beat, dar, de altminteri și foarte venereus, s-a ținut mult după ele…» (p. 66-67).

Într-o lume mult diferită de cea modernă K. J. este acaparat de conflict. Uneori conflictele îl aduc în contact cu domnii valahi, Vasile Lupu și Matei Basarab. Din amintirile familiei povestește și despre Mihai Viteazu, în contextul unui discurs de denigrare a fostului principe Sigismund Báthori: «Altă dată cedă țara fratelui său mai mic, cardinalul Andrei Báthori, și el se duse în Polonia; vodă Mihai bătându-l pe acel Andrei Báthori la Sibiu, acela vru să fugă în Moldova, dar fu omorât de propriii săi oameni de rând în munte, în Ciuc, iar capul său fu dus în fața voievodului; acesta s-a miluit la vederea lui cam ca și împăratul Iulius când a văzut capul lui Pompei, zicând: Hai! Szarakul popa! Szarakul popa!» (p. 35). Aproape ca în filmul lui Sergiu Nicolaescu.

Războaiele epocii se desfășoară sub semnului vinului și al cruzimilor. Se încheie armistiții ca să se poată cumpăra butoaie de vin. Într-o intervenție împotriva lui Vasile Lupu (care îl atacase pe Matei Basarab, în contra mitului reîntregirii Daciei, al originii comune și al proverbialei prietenii milenare moldo-valahe), K. J. ne spune cum «trupeții de rând din Țara Românească și Moldova s-au retras de la gâlceavă mergând pe sănii, alimentele erau puține, dar vinul mult, din care pricină valahii au tăiat multora dintre secuii rămași în urmă în munți gâtlejul, la unii testiculele…» (p. 189).

Sunt multe lucruri de semnalat din aceste interesante memorii. Mai notez doar nunta unei fiice a lui Vasile Lupu cu prințul lituanian Janusius Radziwill, nuntă al care K. J. a participat. «Nunta avu loc cu mare solennitas, din Polonia veniră mulți nobili, trimișii regelui și ai altora, cu veșminte frumoase și harnașamente, călăreți buni, oameni unul și unul, și mulți, circiter două mii de călăreți împreună cu pedestrașii; dar de-a adevăratelea ei nu întrecură ca vestimentație pe cei de la curtea voievodului; erau multe veșminte ornamentate cu blană de nevăstuică, de râs, veșminte cu mătase; mese mari și îmbelșugate, la mesele tuturor participanților de vază mâncare proaspătă în gen polonez, prăjituri, marțipan cât voiai, pe toate mesele lungi tăvi și farfurii de argint, muzică multă de tot felul, jocuri de carnaval, acrobații pe funii, minunați dansatori și oameni de artă; in summa, un fast măreț, lume multă de amândouă părțile, nu cu barbarie de țărani valahi, ci cu aranjamente creștinești ca la regi. (…) Înainte de a ne așeza la masă, s-au încins la dans valah cincizeci sau șaizeci de doamne nobile, de fete, prinzându-se de mână, și dansau când în cerc, când în lung; aveau niște veșminte foarte nouțe. (…) La mesele principale, nunta nu fu prea presărată de beţivănie, dar s-a băut pe îndelete; după aceea , trimisul regelui, mirele şi polonezii s-au ridicat de la masă şi plecară (…). Voievodul îi însoţi, dar ne rugă să-l aşteptăm; reveni repede şi stătu la băutură cu noi… » (p. 260-261). Pare o nuntă de la curtea Împăratului Roș din povești.

Dacă trecem peste descrierea maniacală, pe multe pagini, a campaniilor militare, memoriile lui K. J. sunt chiar interesante și merită citite. Sunt o frescă veridică a unei epoci prost înțelese de istoriografia națională.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (6)

Săptămâna trecută nu am votat. Cred că e prima dată, de vreo douăzeci şi ceva de ani încoace, de pe vremea lui Raţiu şi Câmpeanu, când nu am votat, deşi am fost în ţară. E drept că nu eram în oraşul de reşedinţă, dar aş fi putut vota pe liste speciale. Eram oricum setat să nu votez nici un partid, să nu creditez nici un candidat - politician de profesie care azi este, de exemplu, în PDL, ieri a fost în PNL și mâine, probabil, la PSD-PC-UNPR. Şi mi-am propus să votez un independent, dar nu prea ştiam cine sunt, pentru că au fost cam absenţi din campanie, înecaţi de afişele cu motive de cusături populare româneşti roşu pe fond alb şi sloganul care ne reaminteşte că e o mândrie faptul că aparţinem naţiei române. De Mircea Diaconu uitasem, mi-am reamintit că este candidat seara, când am văzut exit poll-urile. Singura echipă de tineri care m-a abordat pe străzi şi mi-a dat un flyer de campanie a fost cea a Corinei Ungureanu, așa că m-am decis că, dacă votez, o să o votez pe Corina Ungureanu, lucru care mi-a atras imediat epitetul de anarhist. Nu mai are rost acum, post eventum, să explic motivele pentru care aș fi votat-o, pentru că oricum nu mi-am exercitat dreptul. Să zicem că avea legătură cu faptul că este lipsită de prejudecăți.

După anunțarea rezultatelor s-a instalat în viața politică o babilonie din care, nefiind foarte atent, nu mai înțeleg nimic. Liderii și-au dat sau nu și-au dat demisia, USL ba există, ba nu există, apar tot felul de candidați surpriză la președinție, unii se comasează și dispar, alții nu vor nici să se alieze. Un consens pare să existe în jurul ideii că trebuie unificată «dreapta». Multe «succesuri» le doresc.

NOTE ZILNICE

Ce nu încetează să mă uimească în România este cum, în faţa oglinzii, se operează cu dublul standard. Când cineva câştigă o bursă, un proiect etc., concursul a fost corect. Când îl pierde a fost trucat. Când îi intră nişte bani în buzunar este perfect legitim. Când îi intră altuia a fost, clar, o hoţie. Suntem o naţie condamnată la ipocrizie.

TURDA MĂ’SII (17)

De când nu mai fac zilnic naveta mi-am pierdut dexteritățile de navetist. Una din ele ar fi anticiparea pericolului cu chipiu. Ieri mi-au fost distruse recordurile personale: după vreo 150 000 de kilometri pe șoselele patriei, am fost oprit, pentru prima dată, de un subofițer de poliție și amendat, pentru prima dată, pentru depășirea limitei de viteză în localitate. Mă grăbeam spre Turda și într-un sat de pe malul lacurilor cu pește aveam 69 km/h când am trecut prin dreptul radarului. Țin să precizez că nici un coleg întâmplător de trafic n-a fost bun samaritean și nu mi-a semnalizat cu farurile prezența pericolului.

Mintea noastră funcționează straniu, asta e clar. Când am intrat în localitate mă gândeam exact la prietenul meu R. pe care l-a oprit poliția și l-a amendat pentru viteza de 61 km/h în localitate. Nici nu mi-am terminat gândul că, ieșind din curbă, am văzut mașina poliției. Am frânat un pic, să încetinesc credibil, dar era prea târziu. Omul legii se dădea jos din mașină și am știut atunci că voi fi oprit.

Trag pe margine, deschid geamul și domnul polițist îmi zice: «Știți de ce v-am oprit, nu?». «Da», zic, «pentru viteză! Cât aveam?». «69», zice el. «Îmi cer scuze, mă grăbeam un pic. Știți,…, e prima oară când sunt oprit pentru depășirea vitezei. Sunt la prima abatere. Contează?», întreb eu. «Nu», zice sec. «Permisu’ și talonu’». I le dau și nu încetez să mă minunez cât de civilizat decurge totul. Eu mă așteptam la acuzații încruntate, la amenințări ușoare din colțul gurii, la miștouri de polițai și remărci rudimentare.  Poate că astea urmau după replici din partea mea de tipul «aveam viteză mai mică, demonstrați-mi că aveam viteza asta!» sau «o să contest amenda…», etc. Nici vorbă de așa ceva doar: «dați și buletinu’ să vă facem proces verbal». Am primit o amendă de 85 lei și două puncte de penalizare, am semnat și am plecat.

Amenda am plătit-o azi la Cluj și doamna de la ghișeu mi-a zis să fac o copie xerox după chitanță și să o trimit la Poliția Turda. Îmi place cum sunt corelate informațiile în România. Mă gândesc să fac o copie xerox și după amendă, să o țin la mine și când mă amendează prin alt județ să le-o arăt ca să poată socoti punctele de penalizare. În rest, jos pălăria pentru vigilenta și civilizata poliție turdeană.

NOTE DE LECTURĂ

Am citit un articol de epigrafie care mi-a prilejuit următoarele reflecții despre «coafatul» unei inscripții. De multe ori munca specialistului de vârf din științele antichității poate fi comparată cu cea a frizerului. Nu degeaba ne spunea profesorul T. la curs că nu toată lumea trebuie să ajungă istoric, că ne putem face și frizeri. Nu toți istoricii sunt, însă, de comparat cu frizerii. Unii sunt hiperspecializați, aceștia sunt coafezii. Acolo unde e vorba de mici completări, ajustări, în zona completărilor și rectificărilor epigrafice, excelează coafezii. Ne putem imagina inscripția virgină ca pe un personaj hirsut care vine la frizer. Acesta face ce poate el mai bine, îl tunde, îi face o freză mișto, cu breton, cum se pricepe el mai bine. Vine coafezul și zice: freza e complet greșită și hidoasă, permiteți-mi să intervin. Aici se mai văd niște fire zburlite (i. e. nu s-a văzut un capăt de hastă de la un E, o urmă a unei hedera distinguens, etc.), bretonul trebuie dat într-o parte. Ba mai filează și niște smocuri de păr, așa de fantezie (pentru că în epigrafie e nevoie și de fantezie). Freza rămâne la fel, doar un pic mai bine coafată. Nimic, în esență, nu s-a schimbat în interpretarea inscripției, nu s-a adus nici o informație nouă, s-a mai scris doar un articol în care un coafez a pus niște frizeri la punct, le-a tras un perdaf pentru că au avut obrăznicia să încerce să tundă. Sau să citească inscripții latine....

NOTE DE LECTURĂ

MILENIUL ÎNTUNECAT

Sunt mulți ani de când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat la nordul Dunării de Jos între plecarea romanilor și întemeierea statelor medievale românești. În așa-zisul mileniu întâi, cuprins, de fapt între cca. 300 și 1300. Acum câțiva ani, pe drumul spre biserica din Densuș, dl. M. m-a întrebat ce cred despre istoria epocii, despre continuitate, despre etnogeneza românilor. I-am zis că nu știu nimic, că toate eforturile pe care le fac sunt pentru a înțelege ce s-a întâmplat în această eră, în ciuda tăcerii izvoarelor scrise și a opacității celor arheologice. Un spirit afin și un prieten, dl. M. a zâmbit și am priceput că mi-a iertat deconstrucțiile tezelor oficiale, teoriile sacrilege și avânturile tinerești ce puteau părea unora «roesleriene».

Sunt zece ani de când încerc să spun altora ce s-a întâmplat. Și pentru a nu cădea în impostură, dat fiind că nici eu nu știu, le spun ce nu s-a întâmplat. Ce au zis alții că a fost și de ce, de fapt, nu e așa.

Ieri a fost dezvelit bustul lui Kurt Horedt, la 100 de ani de la nașterea sa. Îmi place să cred că școala lui continuă, indirect, și azi. Fără îndoială Horedt a fost cel mai important arheolog român al epocii migrațiilor și al Evului Mediu timpuriu, cel mai aproape de înțelegerea acestora. A publicat Siebenbürgen im Frühmittelalter în 1986, în Germania, departe de constrângerile ideologice ale național-comunismului ceaușist. S-a distanțat de viziunea continuității românilor, dar a făcut-o într-o manieră care aducea a revanșă.

Mi-ar place să știu ce credea în realitate Kurt Horedt și cât a înțeles din epocă creatorul cronologiilor cu care lucrăm și părintele mai multor grupe culturale din Transilvania migrațiilor.

Cel puțin mi-am dat seama că nu este posibil să înțelegi ceva în interiorul paradigmelor interpretative și metodologice actuale, că este absolut necesar să te situezi în afara lor. Paradigma interpretativă «daco-romană» te obligă să vânezi autohtoni pornind de la criterii artificiale și atribuiri forțate și unilaterale și să împarți subiectul de studiu în două compartimente care nu se ating, cel al autohtonilor (latinofoni) și cel al alogenilor (diverse specii de migratori). Această viziune discriminată, conduce la scrierea a două istorii paralele, scindate, în același spațiu geografic, dintre care una este, obligatoriu, imaginată complet.

Paradigma metodologică a secolului XX, așa numita Siedlungsarchäologie sau Culture History, a cărei axiomă este că «zone culturale bine definite din punct de vedere arheologic corespund, fără îndoială, unor zone locuite de popoare sau triburi», sau mai pe scurt «cultură arheologică = etnie», conduce la identificarea tuturor alogenilor posibili și la transformarea acestui spațiu într-un carusel al migrațiilor. O altă istorie imaginată populată cu barbari care se succed cu rapiditate, disputându-și ruinele unei lumi trecute.

Obsesiile noastre moderne, daco-românismul, panslavismul și pangermanismul, generatoarele acestor interpretări și metode au obnubilat istoria reală. Mișcarea retrospectivă a adevărului a populat spațiile de etnogeneză cu strămoși volatili, care azi, odată cu erodarea identității daco-romane, se topesc ca fumul.

Un arheolog atent poate identifica la nordul Dunării de jos societăți stabile și complexe, care evoluează sincron cu cele din spațiul Europei centrale și de est. Continuitățile lor sunt și continuitățile noastre, dar împărțim și discontinuitățile. Civilizația s-a reîntors în protoistorie peste tot în Europa, nu doar la noi. La noi e poate un pic mai multă «muțenie» ca în altă parte, dar în nici un caz «letargie și beznă».

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR

În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme, un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?

În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în «cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (5)

De multe ori am senzația că în trecut eram mai deștept. Așa că notez o amintire din 1999, când dreapta politică în România era o glumă, dar mai puțin proastă ca acum.

8 martie 1999, sala Ion Mușlea, BCU Cluj. Am audiat azi simpozionul «Dreapta între adevăr și mistificare», organizat de Clubul Dreptei (adică un partid care are atâția membri câte scaune într-un autobuz, Partidul Alternativa României). A vorbit Vasile Dâncu de la Sociologie (notă 2014: ulterior membru proeminent al grupului Cluj al PSD) despre axa dreapta – stânga și necesitatea «psiho-sociologică» a poziționării fiecăruia într-una din părțile spectrului. A vorbit apoi oratorul de serviciu din Cluj, Ovidiu Pecican, despre confuzia stânga – dreapta în istoria modernă a României și criteriile fluide în separarea culorilor spectrului politic. Au mai luat cuvântul doi membri de partid (unu’ Stoenescu și un asistent de la Științe Politice). În sfârșit, ultimul, a vorbit invitatul special, Varujan Vosganian, liderul PAR. Ce diferență între discursul intelectual al universitarilor clujeni și monologul demagogico-politico-electoral al lui Varujan. Gesturi largi, bruște, exclamații, exemple percutante culese din cotidian (ceva cu un meci de fotbal) ale unui personaj agresiv și teatral. A întrebat: există dreapta românească?, după care și-a scos buletinul și a răspuns, tot el – acest buletin certifică că eu exist, și, dacă exist eu, există dreapta românească! Nici nu știe câtă dreptate avea: la asta se reduce Partidul Alternativa României (notă 2014: își mai aduce cineva aminte că a existat?), și așa-zisa dreaptă românească, la Varujan Vosganian, senatorul cu declarațiile lui, elitist-capitaliste. A lipsit o definitio doctrinae. Vosganian a încercat să schițeze câte ceva, dar s-a pierdut în divagații inutile. Am reținut: elitism, liberalism economic, redefinirea și construirea proprietății, demnitate națională (cu insistență pe faptul că lipsește din discurs orice nuanță de extremism, fascism, exclusivism pe criterii etnice).

NOTE ZILNICE

Ce înseamnă să vezi un oraș, un loc nou? Când l-ai văzut cu adevărat? Traversându-l cu mașina vezi doar semne de circulație, treceri de pietoni și o succesiune rapidă de clădiri și peisaje. Vezi un oraș când te plimbi un pic prin centru, o oră, în viteză, intri într-o librărie, într-un magazin oarecare, bei o cafea la o cafenea din centru, te învârți un pic prin parc sau prin piața centrală și te zgâiești la clădirile mai frumoase? Să zicem că da, un pic, îi iei pulsul. E clar că nu sunt un bun turist. Nu îmi plac circuitele și descinderile scurte în locuri noi, nu îmi place sightseeing-ul. Fiind ardelean cu reacții lente și mai încet la minte (cum zice stereotipul) trebuie să stau un pic mai mult, să mă dumiresc, să simt pulsul și zumzetul unui oraș, să simt gustul cafelei, să cântăresc din priviri oamenii de pe stradă. Să decid, pe îndelete, dacă îmi place sau nu. În străinătate îmi ia mai mult, de-abia după o lună încep să înțeleg câte ceva.