EXCURSIUNI ARHEOLOGICE

De obicei duminica, în loc să mă odihnesc și să îmi încarc bateriile după o săptămână stresantă, eu mă pornesc pe coclaurile patriei după potcoave de cai morți. Cu ocazia asta părăsesc România urbană și plonjez într-o altă țară, una bine ascunsă printre dealurile și prin văile Transilvaniei. E un tărâm pe care nu ni-l arată la televizor, izolat de restul țării prin drumuri greu accesibile. Urcat în credinciosul vehicul Dacia înfrunt gropile, făgașele, drumurile comunale și chiar județene parțial asfaltate, zonele fără semnal pentru telefon sau gps unde te poți lesne rătăci și alte numeroase pericole care te pasc prin mediul rural.

Mă tot minunez, de fiecare dată, cât de subțire e pojghița de civilizație, cât e de îngustă urbanitatea de la noi. Binefacerile civilizației se insinuează, totuși,  discret. Chiar dacă ajungi acolo greu, pe drumuri desfundate (căci asfaltul se termină la intrare și la ieșire din sat), chiar dacă nu este apă curentă și focul se face cu lemne, antene disc pentru programe tv și, poate, chiar internet, răsar din loc în loc pe acoperișurile caselor. Când am ajuns într-un centru de comună dintre dealuri am crezut că am greșit adresa – era acolo un (super)market ProfiMini cu aceleași produse pe care le găsesc în orice Profi din Cluj sau de aiurea, cu frigidere cu băuturi la rece, cu mezeluri și brânzeturi, cu rafturi pline cu toate delicatesele accesibile consumistului urban. Și se putea plăti cu POS. Oricum lângă era un sediu BRD cu bancomat.

Ce te izbește mai  la o asemenea excursie rurală? În primul rând pustia, satele îmbătrânite și părăsite. Nu vezi tineri sau copii pe „drumu’ țării”, doar bătrâni care stau pe o bancă la poartă și urmăresc mașinile care trec, una pe oră. Eu știu că eternitatea s-a născut la sat și timpul diluat al bătrânilor din satele românești de azi nu face decât să-mi confirme asta zi de zi. E o liniște și un calm duminica la țară că mai că îmi vine să las tot confortul și stresul urban și să fug în tebaida rurală. Casele părăsite le vezi pretutindeni. Geamuri sparte, pereți crăpați, acoperișuri căzute, toate astea sunt semne că acolo nu mai locuiește nimeni. Proprietarii s-au stins și urmașii nu mai au nevoie de casă sau timp să o îngrijească și întrețină. În satele semi-abandonate se restrânge locuirea, ca în vreme de criză, ca în societăți aflate în colaps. Nu vreau să zic neapărat că satul românesc e în colaps, dar e sigur amenințat de disoluție după schimbările sociale catastrofice de după 1989. 

Politicienii ar trebui să descindă uneori, chiar și cu SUV-urile, în satul tradițional românesc, așa ca vodă Cuza, fără alai, cocarde tricolore și pâine cu sare. Poate ar gestiona mai bine țara asta în derivă.

The Last Airbender

Cum B. a crescut, preferințele cinematografice s-au mai schimbat. Adică mai vizionăm SpongeBob SquarePants, dar serialul preferat a devenit Avatar. The Last Airbender și sequel-ul The Legend of Korra. Există și un film din 2010, cu actori, care acoperă acțiunea a jumătate din primul sezon. De vreun an, în diferite forme,  vizionăm împreună acest serial de desene animate ambientat într-o lume chino-americană inexistentă. Acolo oamenii controlează fizic, prin chi-ul lor,  cele patru elemente naturale: aer, apă, pământ și foc (neapărat în ordinea asta). Only the avatar can master all the four elements and bring balance to the world. Lumea e compusă din regatul focului, al pământului, din triburile apei de sud și de nord (eschimoși locuind în ghețurile de la cei doi poli) și nomazii aerului (un fel de călugări lamaiști). Cei care îndoaie aerul sunt foarte puțini: în primul senzon sunt doar Aang, ultimul maestru al aerului, în legenda Korrei sunt doar fii și nepoții lui Aang.  În primul sezon, din tribul sudic al apei,  doar Katara, viitoarea soție a lui Aang, mai știa cum se controlează apa. Cei care pot controla pământul și focul sunt întotdeauna mai mulți. Earthbenders sunt uneori mai talentați: pot fi metalbenders sau lavabenders. În primul sezon dușmanii sunt cei din Fire Nation care vor să cucerească și să stapânească întreg pământul. Sunt învinși de către copilul de 10 ani, avatarul Aang, reîncarnarea unui șir întreg de avatari care au trăit pe pământ de la începutul istoriei.  În seria unde avatar este Korra, primul dușman este un equalist care vrea să îi elimine pe toți cei care controlează elementele.  În sezonul al treilea din legenda Korrei, dușmanul este un grup terorist, Lotusul Roșu, care vrea să elimine liderii și elita și să stabilească o egalitate de clasă. În ultimul sezon dușmanul este o tânără metalbender care unifică regatul pământului și se transformă într-un dictator fără scrupule, The Great Uniter.  E o lume complexă și frământată de lupte (de clasă) în care echilibrul îl stabilește un copil și o adolescentă.

Sunt transmise, pe înțelesul americanilor (democrație - comunism - dictatură), niște cunoștiințe chinezești: chi, tao, ying și yang, echilibru energetic universal, transmigrație etc. Totul amestecat cu arte marțiale și umor tipic pentru filmele vechi cu karate. Cred că e bine ca micii români să fie familiarizați cu ideile Orientului transpuse în «limba americană». Într-o dimineață îi zic în glumă lui B. că eu o să merg pe calea wu wei, pe calea non-acțiunii. El mă întreabă: cum e calea asta? și eu îi explic că nu mai trebuie să faci nimic, doar să citești, să te uiți la televizor și să te joci pe calculator. B. zice, vin și eu pe calea asta, după care se gândește un pic și adaugă, dar nu cred că ne lasă mama!

NOTE DE LECTURĂ

Citesc G. I. Gurdjieff, Întâlniri cu oameni remarcabili, Curtea Veche, București, 2014, un fel de memorii travestite în care acest mag caucazian își prezintă aventurile sub pretextul schițării portretelor unor oameni remarcabili. Trebuie menționat că acești oameni remarcabili sunt azi niște perfecți anonimi, prieteni din tinerețe ai autorului, care l-au marcat cumva atunci, ajutându-l să devină ceea ce a devenit. Citind întâmplările extraordinare ale lui Gurdjieff și ale prietenilor săi, desprinse din 1001 de nopți, cu călătorii lungi și pline de pericole în Orient, cu derviși persani, cu popasuri la mănăstiri tibetane și himalaiene, cu prinți ruși și fii de pașă, nu pot să nu admir faptul că sunt scrise de un șarlatan total, complet, unul care și-a mistificat și viața în acord cu opiniile despre «a patra cale». Supranaturalul și parapsihologicul îl întâmpină peste tot pe unde merge: membrii confreriei yezidi nu pot ieși din cercurile trasate pe pământ, călugării și dervișii performează vindecări miraculoase, el face experimente în care împunge cu acul o păpușă woo doo și sângerează subiectul hipnotizat și altele asemenea. Gurdjieff și amicii săi caută și ei, ca niște perenialiști ce sunt,  centrele Tradiției primordiale, și chiar găsesc unul într-o mănăstire tibetană a «ordinului Sarmung» fondat pe vremea asirienilor, cu 2500 de ani înaintea nașterii lui Hristos. Dar cele mai bizare povești, demne de baronul Munchausen, le înșiră când descrie expediția în deșertul Gobi. Ca să îl traverseze, într-o expediție arheologică care caută un vechi oraș îngropat în nisipuri, își cumpără o turmă de oi pentru hrană, oi care le vor căra totodată bagajele și apa și pe care le hrănesc cu un nisip anume ce conține resturi organice (p. 239-240). Pentru a evita furtunile din deșert umblă pe deasupra lor pe catalige de 6 metri înălțime (p. 243-246). Expediția fantasmagorică se întrerupe după ce un prieten al său este mușcat de gât și ucis de o cămilă sălbatică.

Ce este «a patra cale» de trezire a conștiinței în oamenii somnambuli? Un amestec de yoga, teosofie, spiritism, perenialism, un sincretism bine condimentat între căile fachirului, călugărului și yoghinului. Alături de Guénon și Krishnamurti, Gurdjieff a fost fără îndoială unul din cele mai interesante personaje din prima jumătate a secolului XX, dintre cei care au predicat revolta împotriva lumii moderne și trezirea spirituală.  Memoriile lui merită, cu siguranță, citite.

CEAȚĂ

NOTE DE LECTURĂ

Nu mai suport să mai citesc nimic despre geografia antică și mai ales despre Ptolemeu. Cine este Ptolemeu, un fel de enciclopedist, un Leonardo da Vinci al secolului II? Și mai ales ce a scris el? Ce este Geografia pe care o disec de ani de zile și nu reusesc să o înțeleg deloc. De ce e atât de inegală și eterogenă pe de o parte și atât de completă și bogată în date pe de alta. Oricât fug de acceptarea ipotezei Bagrow – Polaschek, mi se pare că voi sfârși prin a o accepta. Mă tem că nu exista în antichitate o asemenea geografie, ci, din opera geografică, doar ceea ce cunoșteau Pappus, Théon din Alexandria, Anania din Shirak, arabii, anume cartea a 8-a, Kanonul, tabele matematice, iar geografia așa cum o știm nu este altceva decât o compilație bizantină din secolul XIII.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (8)

Săptămâna trecută aș minți dacă aș zice că nu m-a interesat politica. Așa un pic m-a preocupat, atât cât să deschid facebook-ul zilnic și să urmăresc fluxul de știri de acolo. Și eram pesimist și blazat și îmi părea cumva rău de tinerii din jurul meu care, la cei 20 și ceva de ani ai lor, sperau și se iluzionau că va câștiga Klaus Iohannis. Îmi venea peste mână să-i dezamăgesc, să le spun, din experiența mea, că nu are cum să nu câștige Victor Ponta, indiferent câte mii de like-uri dau ei pe facebook și câte clipuri și lozinci haioase distribuie. Le-am mai povestit din experiența mea, ehe, când eram eu ca voi…, am lipit afișe cu Constantinescu cu prenadez pe toți pereții, am reprezentat PNȚCD-ul într-o secție de votare studențească din Cluj, am dat mâna cu părintele Boilă, nepotul lui Maniu, care venise în vizită la secția de votare, am contribuit carevasăzică la «revoluția» din 1996. Drept care, mă gândeam eu în sinea mea, am dreptul să nu mai fac nimic acum. Faceți voi, e rândul vostru, că sunteți tineri, eu mă simt bătrân, învins de sistem ca președintele Constantinescu, am depus armele, am capitulat, nu mai vreau decât să supraviețuiesc cumva în țara asta, chiar dacă va fi toată a lui Ponta, acest Augustus dâmbovițean, «Augustus dă România», cum ar zice tabloidele, care a vrut să cumuleze la cei 42 de ani ai săi toate funcțiile principale de partid și de stat.

Nu am sărit conform lozincii «Cine nu sare, nu vrea schimbare!», prins în vertijul muncii cotidiene și acaparat de problemele curente. Mi-au plăcut, însă, plimbările clujene, civilizate, cu atmosferă relaxată cu spirit ludic și lozinci și pancarte haioase. Lozinca mea preferată a fost «Klaus, Klaus, nu ne da la Mickey Mouse», unde în loc de numele șoricelului Disney era un desen al lui Mickey cu fața lui Victor Ponta. Mișto. Din păcate am văzut și politicieni de profesie care s-au insinuat, s-au strecurat printre oameni și au poluat cu prezența lor. Un prieten din «diaspora» mi-a zis că Declarația de la Cluj e unul din cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în ultimii ani în România. Și eu cred că e salutară această redeșteptare a civismului, sau o activare civică a tinerilor, și cred că mișcările din ultimii ani, ca Uniți Salvăm, sau grupuscule de stânga mai mult sau mai puțin radicale ca Grupul de Acțiune Socială, Clujul Civic, Tinerii Mânioși, au jucat rolul principal în mobilizarea oamenilor.  Încă o dată, mă bucur că m-am înșelat. Important este că românii s-au mobilizat, au votat și l-au ales pe Klaus Ionannis. Asta e cu adevărat important, nu faptul că a pierdut Victor Ponta.

NOTE ZILNICE

Poșta română e o instituție complet complet disfuncțională, pe măsura statului în care există. Azi m-am dus a treia oară după cardul de sănătate cu cip și tot nu l-am obținut.

Inițial m-a sunat un vecin de la fosta mea adresă cum că factorul poștal mă caută acolo să îmi lase cardul de sănătate. Nu mi-a lăsat nici un aviz, ci vorbă să îl caut poștă. Peste câteva zile am ajuns la oficiul respectiv unde funcționara mi-a zis că probabil cardul e încă la poștaș, să revin peste o săptămână. Am revenit și nici vorbă de card. Aceeași funcționară m-a asigurat că obiectul s-a întors la Casa de Asigurări de Sănătate.

Peste alte două săptămâni am primit un aviz cu data pe ștampilă 3 noiembrie că trebuie să mă prezint urgent la poștă să îmi ridic cardul de sănătate. Pe aviz scria până în 10 noiembrie, dar cineva a tăiat cu pixul și a scris 5 în loc de 10. Avizul era aruncat la intrarea în scară (afară) printre niște pliante de reclamă de la un supermarket. L-am găsit azi, în 7 noiembrie, și am mers din nou, a treia oară, la poștă. După ce am stat o jumătate de oră la coadă din cauza unora care își plăteau facturile la utilități stilata funcționară clujeană mi-a zis că, nu vedeți că era până în 5. Văd, zic, că era scris 10 și cineva a scris cu pixul peste. A dat din umeri și mi-a zis că o să-mi găsesc cardul la medicul de familie.

Am fost de trei ori la două oficii poștale și e posibil să merg în viitor la Casa de Asigurări sau la medicul de familie. Mă întreb dacă voi ajunge vreodată în posesia cardului. Și chiar dacă ajung, o să fie valabil vreo doi-trei ani după care o să inventeze altceva de la minister. Să mai cheltuiască niște bani, să mai dea de lucru la o șleahtă de funcționari care tocesc scaunele pe-acolo, să le distribuie încă o dată prin poșta română. De ce nu funcționează oare nimic bine la noi? De ce când trebuie să trimit o scrisoare importantă prefer serviciile de curierat gen TNT, Cargus, DHL? Poate pentru că la poștă lucrează niște tanti super-acrite care s-au angajat când aveau 20 de ani pe vremea lui Ceaușescu și au îmbătrânit în serviciu și poștași slab motivați și prost plătiți care aruncă corespondența în fața ușilor la scările cu interfon. Și pentru că nimeni nu îi verifică cum muncesc. Eu aș desființa pur și simplu poșta română. Și nu aș mai înlocui-o cu nimic. Mai bine să ne emită cardurile la București și să mergem toți să ni le ridicăm de-acolo. Și pe jos să fi mers, ca Badea Cârțan, și tot aveam cardul azi. Așa, prin poșta română, nu îl am după o lună.

NOTE ZILNICE

1. Cred că diferența dintre un tip inteligent și unul mai puțin inteligent, este că primul își cunoaște limitele. Știe când să se oprească din marșul în care trebuie să ne demonstreze reala valoare, un pic înainte să cadă în derizoriu. Numai proștii nu se știu auto-evalua.

2. E o problemă cu etnia rromă de pe meleagurile noastre. Un țigan inteligent cu care lucrez  nu poate ieși din discursul duplicitar. E un tip cu reflexe de șef de echipă și îl întreb cum sunt ceilați colegi ai lui. Excepționali, de treabă, muncitori, etc. Îl întreb: în care din ei ai încredere? În niciunul, îmi zice.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (7).

E clar că nu mă interesează politica, dar absolut deloc. Azi, am aflat cu stupoare, că în 2 noiembrie avem alegeri prezidențiale. Și brusc m-am luminat, mi-am dat seama de ce s-au activat așa candidații pe la tv: românii mândre, frumoase, ale lucrului bine făcut etc. Mi se pare o campanie lipsită complet de inspirație, populată de slogane inepte. Ce e aia România frumoasă? La ce frumuseți se referă? La cele naturale, care există oricum independent de prezența românilor locuitori în România respectivă? Și care ar fi și mai frumoase dacă românii ar lipsi? Ce e aia România lucrului bine făcut? O aluzie la spiritul german, la neamțul care a primit șurubul la împărțeala originară? Românul ce a primit acolo? Noroc cu paharu’? cei ce au făcut campania nu au priceput că românul nu vrea să facă lucrurile ca neamțul. Vrea să le facă ca până acum, dar să trăiască ca neamțul. Să muncească puțin, spre deloc, și să trăiască bine, spre foarte bine. Cretinismul sloganului – Mândri că suntem români – l-a surprins foarte bine în comentariul său dl. Liiceanu într-un articol care riscă să devină viral pe internet (http://www.contributors.ro/editorial/fie-va-mila-de-noi-domnule-ponta). Editorialul e interesant, dl. Liiceanu e sclipitor în portretul critic pe care i-l face lui Ponta și jalnic în accesele lui băsiste. Acolo când vorbește de limbaj, tupeu, exploatarea febrei pacientului etc., foarte mișto de altfel, vorbește de foarte mulți politicieni români, inclusiv de Băsescu. A inventat Ponta bășcălia și glumele groase în spațiul public? Mă enervează partizanatele politice și amneziile subite ale unora. Săracu’ Băse, cum a vrut să salveze el România și a tăiat 25 la sută din  toate salariile. Ce viziune economică de excepție care e acum blamată! Extraordinar cât de tâmpiți putem fi. Sau de lichele.

Instantanee

Le pickpocket