NOTE ZILNICE

 B. (15 ani) are săptămâna viitoare examenul de capacitate, în sistem de evaluare națională. Adică subiecte unice stabilite de la Ministerul Educației, corectarea lucrărilor încrucișată între județe, etc. Nu am nici o problemă cu asta, pare un sistem inspirat din Franța, unde totul trebuie să fie național, dar asta e întreaga noastră istorie modernă până la urmă, cel puțin de la Pașopt încoace. Desigur că unii birocrați pursânge îmbătrâniți prin ministere cred că așa trebuie făcut, că e corect și relevant. Și birocrații de pe vremea lui Ceaușescu, când am dat eu treapta întâi, probabil că erau la fel de convinși de justețea sistemului. Ca să zic așa, sunt niște pătuțuri ale lui Procust cu care ne chinuim copiii. Părinții sunt umaniști, copilul nu are din genă de unde să moștenească înclinarea spre științe reale (un eufemism pentru algebră și geometrie). În plus, de când i s-a dezvoltat simțul auzului, s-a vorbit în jurul lui doar despre cărți, literatură, povești, istorii și singurul calcul matematic a fost despre cât ajung banii din salarii. De unde să vină propensiunea pentru matematică. Din genă nu, din educație nu, dar totuși trebuie să extragem radicali, să rezolvăm ecuații complexe, pentru că o să ajute în viitor. Când ne numărăm banii, cu adunare, scădere, înmulțire și împărțire. Părerea mea este că am rămas prinși, dintr-o inerție de neînțeles, în filmul în care am crescut eu, când treapta întâi era obligatorie din mate și română. Diferența este că majoritatea colegilor mei visau să se facă ingineri, să termine, în sfârșit, construcția socialismului. Gorbaciov și perestroika le-au stricat planurile și au ajuns prin Spania. Sunt convins că și B. o să descurce în viitorul pe care nu-l putem anticipa, așa cum m-am descurcat și eu grație Revoluției care a făcut dintr-o clasă de filo la trei județe (Cluj/Sălaj/Bistrița) mai multe decât era voie în țara viitorilor ingineri. Păcat de copiii generației mileniale, nativii digitali, care trebuie să treacă prin aceleași filtre de acum 30 de ani. E doar din vina unor politicieni ignoranți și habarniști, care au impresia că știu ce trebuie să facă, când, de fapt, sunt acolo pentru figurație. Uneori timpul parcă stă în loc în România, țara reformelor balcanice și a conservatorismului etern.

SIMPLICITÉ VOLONTAIRE

De ceva vreme citesc H.-D. Thoreau, Walden, or Life in the Woods. Am început pe kindle și am continuat cu o ediție românească. Știu că ar fi trebuit să o citesc mult mai devreme, cândva în adolescență, dar era destul de greu în anii 1990, deși a fost publicată în 1854. Nu era tradusă în română, cărți în limbi străine erau greu de procurat în absența internetului și, în fond, nu era menționată niciunde atunci. Poate dacă aș fi studiat filosofie sau sociologie pe vremea aceea aș fi avut șansa să aud de Thoreau. Nu a fost cazul și o citesc acum când îmi pare desuetă.  La 20 de ani oricine vrea să meargă la munte cu cortul. Dincolo de mesajul principal al cărții centrat pe self-reliance / civil disobedience străbate ceva mult mai profund, mai anti-capitalist, anti-consumerist decât lasă titlul să se înțeleagă. Nu trebuie să trăim literalmente în pădure cu 28 de dolari pe an și să mâncăm doar ce ne oferă natura și pământul cultivat ca să înțelegem că nu avem nevoie de atîtea lucruri inutile. Mâncăm prea mult, stocăm bunuri în exces care fac locuințele noastre neîncăpătoare, ne cumpărăm mașini inteligente care numai că nu ne spală pe dinți, când ar trebui doar să meargă pe șosea (că doar în acest scop au fost inventate și fabricate). Vrem să cunoaștem o dimensiune îngustă a lumii privind-o din vase de croazieră, din hoteluri all-inclusive sau din restaurante cu stele Michelin.  Adunăm hârtii sau puncte pe carduri cu valoare fiduciară de schimb pentru a avea acces la aceste comodități ale vieții. Mesajul lui Thoreau este că suntem prizonierii acestui mod de viață, că intrăm de bunăvoie sau prin destin individual în capcană. Că fiul de fermier care moștenește o fermă cu datorii este condamnat să muncească pământul mai rău ca un iobag și nu are altă perspectivă sau soluție existențială. Desigur că nu putem fugi toți în pădure pentru doi ani ca Thoreau. Walden a fost un experiment care a generat o carte esențială. Dar putem simplifica zi de zi. Nu trebuie să umplem coșul cu vârf la supermarket. Îmi aduc aminte că atunci când ne-a lovit consumerismul, prin 2006-2008, umpleam cu vârf căruciorul de la Kaufland și un sfert din mâncare o aruncam. Pur și simplu unele alimente perisabile se alterau de la o săptămână la alta, le aruncam, și săptămâna următoare cumpăram altele noi, identice. Retrospectiv nu înțeleg de ce făceam asta, poate pentru că erau din abundență și banii la fel, economia duduind, așa cum zicea Tăriceanu. Apoi în 2009 am trăit în Franța, în Paris, cartierul Saint-Denis și vedeam la sfârșitul zilei, pe Vie de la Republique, cum se aruncau metri cubi de legume. Legume pe care cineva le-a produs, le-a vândut și trebuiau să fie cumpărate, ca să fie mâncate. Trăim în lumea abuzului alimentar, a deșeurilor pletorice cere ne inundă, a excesului de bunuri de prestigiu. Poate că acum am ajuns la vremea în care trebuie să citim Thoreau, pentru ca să înțelegem ceva din experimentul lui. În România anilor '90 nu avea sens.   

Journal de guerre

Victoria antifascistă și antiimperialistă

După 74 de zile în Ucraina Putin nu și-a putut proclama nici măcar o victorie parțială. A fost o paradă, am înțeles, dar nu am văzut-o. Mi se pare că este vorba strict despre decalaj istoric și tehnologic. Despre eroismul ucrainienilor, fără îndoială, dar eroismul singur nu ar fi întârziat victoria. Și polonezii au șarjat cu caii împotriva tancurilor și sunt un exemplu de eroism gratuit și inutil. S-a tot vorbit de potemkiniadă, de armată rusească de carton, de corupție masivă care a dus la cheltuirea fondurilor de înarmare pe yachturi și mașini de lux. Așa cum a zis I. în primele zile ale războiului: Putin și-a tras prea sus pantalonii costumului Armani și i s-au văzut, pe dedesubt, izmenele alea rele, peticite, rusești.

 La sixième République

Nu știu multe evenimente esențiale care au fondat lumea modernă. Am citit în timpul studiilor Voltaire și Rousseau și cred că reflecțiile lor au prevestit marea schimbare care a definit lumea în care trăim. Mai degrabă cred că în lumea primatelor inteligente suprastructura generează structura și nu invers. Prima Republică Franceză, cea din 1792, a iacobinilor și a ghilotinei, a însemnat o ruptură cu lumea veche, clericală și nobiliară, cum nu s-a putut imagina până atunci. Nimic de azi n-ar fi existat fără Revoluția Franceză: nici socialismul, nici stânga, nici ecologismul. Nu ar fi avut sens și loc într-o lume fără Prima Republică Franceză.

Unul din cele mai bune discursuri politice pe care le-am auzit la tv în viața mea a fost al lui Macron la revelionul din 2019/2020. Atunci am remarcat că, cu discursurile de revelion ale lui Băsescu și Johannis de la TVR, suntem la ani lumină de lumea civilizată. Că suntem și din punct de vedere politic încă în lumea țărilor în curs de dezvoltare.

Azi a câștigat Macron în fața extremei drepte, în contextul internațional complicat al agresiunii rusești în Ucraina. Nu știu sigur dacă e a șasea republică franceză, dar simbolic e o victorie importantă. Cred că trăim în vremuri decisive, pe muchia radicalizării politice și a războiului mondial. Că libertatea individuală e din nou amenințată de mirajul colectivist, de tribalism și ține de fiecare să opteze, la vot sau în discursul cotidian.

Data Paștelor

Sunt două tradiții atestate din antichitate în legătură cu data sărbătorii Paștelor la creștinii timpurii. Prima, care va deveni universală, este celebrarea învierii lui Isus Christos în duminica de după Paștele evreiesc, dat fiind că cele patru evanghelii canonice plasează Învierea în prima zi a săptămânii. A doua, atestată mai ales în surse din Asia Mică și Syria, face din Paște un memorial al morții lui Isus și o situează în noaptea dintre 14 și 15 a lunii Nisan din anul evreiesc, prima zi a primăverii. Cei care urmau această tradiție au fost numiți quartodecimani de către ceilalți creștini. Există o dezbatere care variantă a fost prima, care se celebra în epoca apostolică.În secolul IV Eusebius menționează ruptura care are loc în jur de 195 între quartodecimani și cei care celebrau Paștele duminica (Euseb. Hist. eccl. 5.23-25.). Episcopii asiatici, conduși de Polycrates, aduc ca argument o enumerare a predecesorilor lor, până în epoca apostolică, care celebrau Paștele în 14 Nisan.

Determinarea datei exacte pentru Paștele evreiesc era o problemă pentru evreii din diaspora. Luna nouă era observată la Ierusalim la 29 de zile și jumătate, iar cei aflați departe nu știua care zi a fost declarată luna nouă. Paștele creștin era astfel și mai greu de stabilit, orientându-se după sărbătoarea vecinilor evrei.  Quartodecimanii din Asia Mică, în loc să urmărească ziua de 14 Nisan din calendarul evreiesc, au preluat calendarul local și anume a paisprezecea zi  a lunii Artemisios, prima lună de primăvară, care ar cădea în  6 aprilie. Quartodecimani din Cappadocia aveau a paisprezecea zi a lunii Teireix, adică 25 martie.

Practica quartodecimanilor continuă până la conciliul de la Niceea din 325, când se legiferează că toți creștinii trebuie să sărbătorească Paștele în ziua de duminică. E un fel de tăiere a nodului gordian: prima duminică de după luna plină care cade după sau de echinoțiul de primăvară. Soluționarea problemei datelor diferite între cei care sărbătoreau în duminica de după Paștele evreiesc și quartodecimani nu a dus, duă cum putea vedea și azi, la alegerea unei singure date, determinate astronomic. Astfel biserica de răsărit a ales un echinox convențional (21 martie în calendarul iulian, respectiv 3 aprilie în cel gregorian) iar catolicii și protestanții echinoxul real de primăvară din fiecare an (adică cel astronomic în care ziua și noaptea sunt egale iar Soarele se află exact pe ecuatorul ceresc).

Este, în fond, în alegerea acestei date o opțiune între tradiție (în contra observației directe) și convenție universal acceptată. Suntem de acord, toți, că toate calendarele moderne sunt făcute de oameni prin observarea ceasornicului cosmic al soarelui, planetelor și stelelor și este imposibil să corelăm în calendarele anuale universale o anume zi din antichitate. Dar să stabilim o convenție, în care fiecare biserică să recunoască același echinox, cred că ar fi posibil, totuși. Și am sărbători toți creștinii învierea lui Iisus deodată.

Journal de guerre

 

Andriy Khlyvnyuk & The Kiffness

Sunt deja 50 de zile de război în Ucraina. Românii s-au repezit în primele zile să ajute refugiații și au fost cu ochii pe știrile televizoarelor iar asta e ceva pozitiv care indică empatie, bun simț și civism, calificări pe care poporul nostru nu le primea de obicei de la ceilalți. Am fost așa cum trebuie o dată și noi, românii, oile negre ale UE. Sigur, nu în opinia unor Purici cretini care mai populează spațiul geografic al României. Treptat, așa cum bănuiam s-a intrat în obișnuință, în lumea răului cotidian și banalizat. Refugiații s-au împuținat și noi urmărim știrile distrați și preocupați de nimicuri cotidiene. Ne bucură când auzim că americanii trimit arme în Ucraina și că Bono și Pink Floyd cântă pentru susținerea Ucrainei. Sigur că e bine că lumea culturală se poziționează pro-Ucraina și orchestrația cântecului lui Andriy Khlyvnyuk de la Boombox făcută de Pink Floyd e ceva semnificativ în dimensiunea cultural-muzicală, dar asta nu face decât să creeze un curent de opinie favorabil. Oamenii mor în continuare la Mariupol, Herson și în Donbas. Nu vreau să minimizez importanța muzicii și a gesturilor de susținere culturală, dar cred că trebuie să facem mai mult de-atât.  La Cluj s-a organizat un concert caritabil We Rock for Ukraine și cineva dintre organizatori s-a șifonat că s-au cumpărat prea puține bilete în prima zi. Poate că unii nu gustă stilul ăsta de pastișă simfonică a muzicii rock și și-au cumpărat bilete la meciul caritabil CFR Cluj - Dynamo Kiev. Trebuie să-i lași fiecăruia opțiunea ajutorului pe care poate să-l dea Ucrainei. Unii vor să doneze alimente pentru refugați, alții merg la concerte sau la meci, alții donează sânge în campania Rock FM România are sânge de rocker pentru Ucraina. Ăsta este avantajul lumii în care trăim, anume că nimeni nu mai trebuie să fie constrâns să adopte o atitudine oarecare, impusă, că are opțiuni multiple, potrivite cu personalitatea și necesitățile sale.

Am zis undeva că anii '30 sunt înaintea noastră, în sensul că istoria se repetă. Că războiul civil spaniol a fost o repetiție pentru al doilea război mondial. Că acolo s-au cristalizat opțiunile, s-au decantat comunismul și fascismul și fiecare a găsit un loc să se poziționeze politic și militar. Comunism și fascism nu sunt decât niște cuvinte, ca toate -ismele pe care le folosim în limbajul curent. În Spania războiului civil și în Ucraina de azi nu se luptă decât individualismul și colectivismul (alte cuvinte), libertatea și autoritarismul. Și, tot așa, de la începutul istoriei, în diferite forme. Ce putem face? Câțiva o să se înroleze, ca Moța și Marin, dar sper că de partea bună a istoriei (de data asta). Ceilalți nu avem decât să așteptăm să se termine repetiția și să ne ajungă războiul adevărat. 

Journal de guerre

Despre denazificarea Rusiei

Nu am mai urmărit cu atenție știrile de război, dar am citit, în timpul liber, Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem. Și am urmărit, astfel, pas cu pas, aberațiile nazismului care au culminat cu Final Solution. Am vrut să văd simetriile cu lumea de azi, cu ce se întâmplă în Rusia lui Putin pentru a înțelege cum indivizii și colectivitățile ajung să tolereze și să conviețuiască cu crima și, mai mult, pentru a vedea spre ce ne îndreptăm. Odată pornit caruselul războiului, a uciderii în masă, e greu de oprit.  Înainte să dea ordinul uciderii evreilor din Protectorat Hitler a testat camerele de gazare pe germanii cu probleme psihice, cărora voia să le ofere o moarte ușoară. Majoritatea germanilor au fost de partea lui. Cei care s-au opus nu au reușit să se organizeze relevant, cam ca rușii de azi. Desigur că sunt indivizi în Rusia care nu sunt de acord cu operațiunea specială a lui Putin din Ucraina, dar nu rezultă de niciunde că sunt majoritari și că ar fi capabili de opoziție. Pe de altă parte popularitatea lui Putin a crescut, rușii sunt mândri că sunt ruși, imperiali, ocupanți, temuți de alți etc.  Sunt terifiante exemplele lui Hannah Arendt de la sfârșitul războiului când germanii de rând sperau ca în cazul unei înfrângeri, să nu cadă în mâna rușilor și Fuhrerul să le ofere o moarte demnă prin gazare.  Frazele cheie ale lui Himmler despre misiunea unei generații, care e provocată să rezolve o problemă milenară, care trebuie să poarte o greutate supraomenească, au indus în mințile naziștilor iluzia invincibilității și a rolului epocal în istorie. Nu știu ce li se spune rușilor acum, în afară clișeele unei istorii paseiste și ale unui antimericanism revanșard post Cold War. Azi mi se pare că e greu de spălat pe creier un popor întreg și de ținut sub cizmă, dar îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu. De frica și obedianța românilor sub dictatură și, parcă, nu îmi mai vine atât de ușor să îi judec pe rușii de azi sau pe germanii de ieri. 

 

Journal de guerre

Everybody's gotta live and everybody's gonna die

Războiul din Ucraina durează deja de 30 de zile și nu știu cum să mă mai raportez la el. Contează desigur cine vor fi învingătorii și cine învinșii, dar și mai mult contează că mor mulți oameni degeaba, civili și militari. Bărbați, femei, bătrâni, copii, în orașe distruse fără discriminare sau pe câmpuri, în mașini de război sau la coadă la supermarket. Războiul de lângă noi, care părea la început absolut inacceptabil, se insinuează în cotidian, ajunge să devină tolerabil ca răul banalizat al naziștilor lui Eichmann. Ajungi să te întrebi ce sens are acest război, această distrugere care pare la început. Ceva mai grav se ghicește în viitor, ceva mai sumbru, ca un război mondial, chiar dacă nu o distrugere nucleară totală. Și ajungi să te întrebi dacăr asta vor zeii, dacă ăsta e planul divin pentru Pământ. Și de ce e îngăduită această crimă la scară mondială, această criză umanitară de proporții. De ce justiția divină nu acționează pentru a scurta conflictul și a opri distrugerea. Pentru că zeii au picioare de lână, cum ne zice Petronius (Satyr. 44: dii pedes lanatos habent). Pentru că ei nu acționează direct în cotidian și răzbunarea lor întârziată are loc în alt plan temporal, asupra sufletului celui care comite fărădelegi, cum ne zice Plutarh în De sera numinis vindicta.

Circulă pe net un citat aproximativ din Albert Einstein care ar fi zis: I know not what weapons the Third World War will be fought, but the fourth one will be fought with sticks and stones. De fapt Einstein a spus asta în germană și suna cam așa: Ich bin mir nicht sicher, mit welchen Waffen der dritte Weltkrieg ausgetragen wird, aber im vierten Weltkrieg werden Sie mit Stöcken und Steinen kämpfen. (Alice Calaprice, The new quotable Einstein, Princeton University Press 2005, 173). Într-un interviu în engleză din 1949 savantul a spus că al patrulea război mondial se va duce doar cu pietre (Interview with Alfred Werner, Liberal Judaism, 16, April - May 1949; 12. Einstein Archive 30-1104). Indiferent de limba folosită e clar că Einstein a spus asta sub impactul utilizării armelor nucleare la Hiroshima și Nagasaki, impresionat de nivelul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă.

Am văzut că rușii au zis că bombardează delicat orașele ucrainiene. Am citit chiar că e posibil să folosească moderat armele nucleare.  Poate americanii o să bombardeze delicat Moscova și în felul acesta ne vom îndrepta spre o apocalipsă nucleară moderată și urmașii noștri vor trebui să strângă bețe și pietre. 

 

ARHEOLOGIE (3)

De vreo cinci ani lucrez, cu intermitențe, la un proiect de punere în valoare cu fonduri europene a unui sit arheologic. Am încercat să aplic bunele practici din lumea civilizată și m-am ținut cu dinții de respectarea principiilor convenției de la Valetta privind protecția patrimoniului arheologic. După mulți ani preliminari de colaborare pentru caiete de sarcini, studii de fezabilitate, DALI-uri, PT-uri, cu multe ore din timpul meu pierdute pe gratis, după un an de execuție cu multe împiedicări și rateuri, în sfârșit se vede ceva concret și pozitiv. Un început promițător că suntem pe calea cea bună, că, în sfârșit, am înțeles toți cei implicați cum stă treaba și că vorbim aceeași limbă. Și chiar atunci, când mă bucuram și eu un pic, un maistru de pe șantier mă întreabă ce sunt sugestiile volumetrice din fier, că o să aterizeze un ozeneu acolo? Nu, i-am zis, alea sunt un OZN care tocmai a aterizat pe sit. Și mi-a zis că el niciodată nu o să-și aducă copiii pe sit, că o să râdă de el, că de ce nu se reconstruiesc zidurile cum au fost? Și i-am zis că nu e voie azi să mai faci reconstrucție pe ruine, că nu ne dă voie legea. S-a uitat la mine neîncrezător și mi-am dat seama că nu a înțeles nimic și nu va înțelege oricum îi explic. Poate dacă îi ziceam că legile sunt făcute de oameni deștepți pentru ca proștii să le respecte s-ar fi ofensat. Sau dacă afla de la mine că toți oamenii se nasc proști și doar educația îi face mai deștepți, ar fi înțeles că nu pot să contrafac un sit arheologic prin reconstrucție și că datoria mea e să reintrepretez situl și să învăț publicul de azi să înțeleagă realitatea de ieri. Dar mi s-a părut complicat de explicat și l-am abandonat în lumea lui întunecată de certitudini.  

Există diferite discuții despre drepturile științifice ale arheologului asupra materialelor/artefactelor descoperite. Este, după părerea mea, o discuție inutilă. Să zicem că cineva vrea să publice niște artefacte, să le pozeze, să le deseneze, să le interpreteze, cu maxima lui erudiție și cunoștințe nemaiîntâlnite. E foarte simplu de fapt: nu ar avea ce poza, desena, intrepreta, glosa erudit despre etc., atâta vreme cât respectivele artefacte nu ar fi fost scoase de arheolog din pământ. Cum nu poți studia ce nu există încă, eu zic că dreptul arheologului asupra materialului descoperit este absolut, dincolo de orice interpretare sofistă asupra timpului în care el o să îl facă public. Cei care publică materiale fără acordul celui care le-a descoperit sunt, pur și simplu, hoți.  Bandiți la drumul mare, cu ștaif academic. 

Journal de guerre

Putin è un cesso!

În 2003 eram în Messina și izbucnise unul dintre războaiele din Irak. Și Uniunea Eurpeană tocmai decisese că aderarea României la UE nu e oportună. Și nu eram încă membri NATO și toată lumea era împotriva americanilor. Așa cum se salută azi Slava Ukraini! se saluta atunci Ci siamo contro la guerra! Peste tot, pe stradă, în tramvai, la radio, graffiti pe pereții clădirilor, numai Ci siamo contro la guerrra! Retrospectiv mi se pare normal că era așa. Am atins și noi românii, de mult timp în NATO și UE, nivelul acesta al manifestării civice contra actelor politice aberante. Mi se pare acum firesc să protestezi cu un gest cotidian contra a ceea ce te nemulțumește politic.

Nu îi înțeleg pe cei prost informați și manipulați care încearcă să stabilească adevărații vinovați pentru războiul din Ucraina. Vinovați care, inevitabil, nu sunt rușii, ci alții, americanii de exemplu, care vor să domine lumea, să stăpânească piețele și sursele de energie. Deși e clar că nu americanii sau NATO au atacat Ucraina, totuși ei au provocat. Ei și ucrainienii l-au înjurat pe Putin de mamă și atunci e și normal că le-a dat dat un cap în gură.

Cred că în tinerețe Putin a fost un școlar prost, chiar dacă isteț. Nu a putut acumula pe un spectru larg de înformație și s-a limitat la o învățare conștiincioasă a tehnicilor de manipulare kîgîbiste. Mai slăbuț, probabil, la economie politică și la materialismul dialectic și istoric. Poate ar fi reținut ceva despre  cele trei contradicții fundamentale, mai ales despre cea dintre relațiile de producție și suprastructură. Nu poți doar să vinzi materie primă și să creezi structuri simple de tip feudal într-o lume a capitalului bancar globalizat și a societății interconectate pe multe nivele. El îi zice colhoznicului traktorist de Lukașenko că sancțiunile le vor face bine și că cele două organisme socio-economice, Rusia și Belarus, își vor dezvolta organele lipsă. Avea dreptate Nemțov că, până la urmă, Rusia e ca dinozaurii, cu corpul mare și capul mic (motiv pentru care ar fi dispărut și dinozaurii). Și cu multe organe lipsă, care trebuie dezvoltate foarte repede.

Revenind la Italia și la războiul din Ucraina. Îmi imaginez pe pereții clădirilor un graffito de tip Putin è un cesso!, pentru că avem de-a face cu un criminal de război. Atât pentru civilii ucrainieni bombardați de-al dracului, de nervi și din strategie kîgîbistă, cât și pentru copiii soldați ruși care mor în tancuri fără să știe ce i-a lovit în Ucraina, omorâți de rachete ghidate din satelit și laptop.

Mă uit cu groază la știri și mi-e frică că rușii au mai cucerit un oraș. Aud tot timpul la tv că NATO va apăra fiecare inch (tradus cu centimetru) din teritoriul lui. Azi Johannis a zis că fiecare milimetru. Până să mă bazez pe NATO zic Slava Ucraini! Kosakam Slava!