JOURNAL DE GUERRE

Este foarte ușor să înțelegi istoria recentă din perspectivă istorică. E drept că imperiile de azi nu se mai numesc imperii, dar se comportă ca atare. Conflictul mondial declanșat oficial în 2022 ia forme inedite de la războiul hibrid purtat pe internet la provocările directe concretizate în încălcările spațiului aerian național. După pacea de la Westfalia (1648) și Revoluția Franceză actorii politicii internaționale sunt statele-națiuni care interacționează în politica mondială cu imperiile post-coloniale rămase, SUA, Rusia și China. Europa rămâne o federație de state-națiune, înainte să fie un imperiu. Problema cu imperiile, așa cum zice T. Wolton este că, în privința teritoriului se conduc după butada: ''ce e al nostru e al nostru, ce e al tău e negociabil''. Și teritoriul României, un stat-națiune tânăr, a fost întotdeauna negociabil. Între Regatul Ungar, Regatul Polon și Imperiul Otoman, între Habsburgi, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, între Antanta și Puterile Centrale, între SUA și Rusia Sovietică, între NATO și Federația Rusă. Oricum privim lucrurile suntem pe linia de fractură, între sferele de influență a câte două sau trei imperii. Și avem opțiuni puține, dat fiind că suntem o țară mică cu resurse militare întotdeauna limitate și aproximative. 

Acum suntem într-un moment critic, atacați de hackeri care au anihilat site-ul ANCPI, adică cadastrul României, și de o putere ostilă care trimite drone în spațiul nostru aerian. Trei drone distruse de avioanele F-16  în 48 de ore nu poate fi o întâmplare, o coincidență. E un mesaj că noi urmăm. Că teritoriul Românei e negociabil. Orice așa-zis suveranist care nu înțelege asta e pur și simplu idiot.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (35)

Am ajuns în situația în care pur și simplu nu mă mai interesează dacă mâine avem un guvern Veștea sau orice alt guvern de strânsură sau suveranist. Nu cred că cineva înțelege de la televizor și din presă, din informații publice, despre ce este vorba în agitația politică din ultimele luni. Ca să folosesc și eu barbarismele curente, narativele publice sunt neclare și întotdeauna negative. Riscăm să ne prăbușim economic în categoria junk dacă nu avem un guvern pro-occidental. Acum câtva timp eram amenințați că euro o să sară peste 5 lei. Azi e 5.23 lei și politicienii continuă să se certe pe voturi, ministere, susțineri de guverne, excluderi din partid, de parcă e o problemă deja depășită cursul leu-euro. Se vorbește despre responsabilitate, reforme care nu mai pot aștepta, bani oricum pierduți din PNNR, lucruri din care omul de rând înțelege un singur lucru: ciolanul. Oricât cosmetizezi această realitate, oricâte cuvinte frumoase folosesc politicienii la televizor, din fundal răsună ca un dangăt de clopot asurzitor același cuvânt: ciolanul. Ce înțeleg este că cineva totuși trebuie să ajungă la ciolan, indiferent de locurile ocupate în parlament. Pentru că din ciolan trebuie să se înfrupte toți cei care se înfruptă de obicei, capilar, până în ultimul sat. Centralismul moștenit din comunism face ca banii adunați din țară să alimenteze bugetul de stat, de unde sunt redistribuiți de executiv consiliilor județene, primăriilor, până la ultimul sat din fundul României. Acolo, în teritoriu, pe lângă mult hulita administrație a statului gras există și o puzderie de privați obișnuiți cu contractele cu statul. Cineva trebuie să împartă banii, în caz contrar nu o să mai ajungă nici la bugetari, nici la privații mufați la stat și există riscul să se întrerupă cash flow-ul. Să ghicim cine sunt actorii economici din societatea românească care au cele mai multe contracte cu statul? Aș zice că tocmai aceia care se chinuie cel mai tare zilele astea să forjeze un guvern pro-european și pro-NATO, evident, dar unde sunt invitați toți cei patrioți și responsabili. Are sens? 

Nu cred că mai e vorba aici de programe politice, de doctrină sau de principii. Este vorba de o oligarhie deja osificată de trei decenii și ceva, de o rețea de interese economice și politice, controlată de niște personaje care nu apar des la televizor. Nu cred că România trebuie botezată, cu o glumă amară de prin presă, Securistan, deși este evident că și instituțiile de forță și control au rolul lor în supravegherea interfețelor politică și economică. Cineva zicea la televizor că Nicușor Dan joacă șah în șase dimensiuni și noi nu înțelegem, de proști ce suntem. Ca să păstrăm metafora,  sunt, mai degrabă, dispus să cred că această rețea de interese pe mai multe nivele/dimensiuni a atins o complexitate implicită care a condus la destrămarea unor puncte nodale, la suprapunerea unor interese ireconciliabile pe fondul pandemiei, războiului din vecinătate, a situației globale complicate și a votului negativ dat de o mare parte a populației reprezentanților Sistemului cu S mare. De aici mișcarea browniană a politicienilor care sunt agitați ca un Pepsi-Cola. Putem presupune mișcări browniene simetrice în partea nevăzută a societății românești, mă refer la cea Din Pădure. Când o să se calmeze și unii și alții o să avem și un guvern dispus să împartă ciolanul cu noi toți, muritorii de rând, în părți inegale.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (11)

Există tendința să scrii nostalgic și paseist despre trecut. Mă gândesc la timpul liber și cum era el petrecut în comunism. Nu pot să mă pronunț pentru că nu am fost adult atunci, nu am muncit într-o uzină sau într-un birou, ca să am timp liber și să mi-l petrec. Am fost doar elev și aveam un weekend scurt, prin comparație cu vremurile de azi. Până la revoluție am mers șase zile pe săptămână la școală, și la fel mergeau și părinții mei și ceilalți locuitori ai RSR la servici. Poate din această cauză după-masa de sâmbătă, când începea sfârșitul de săptămână, nenumit încă weekend, și duminica erau atât de prețioase. La fel și sărbătorile legale, adică 1 Mai, ziua liberă a proletarilor din toate țările, sau 23 August, ziua insurecției naționale antifasciste și antiimperialiste. Îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai care erau sărbători în orașul muncitoresc. Nu prea știu de mici și bere, ci de mere caramelizate pe băț, vată de zahăr, moriști din hârtie colorată și tiribombe umplute cu rumeguș. Se vindeau nu la tarabe, ci într-un fel de comerț spontan pe marginea drumului, a pieței sau în parc. Și cred, nu știu, că făceau parte dintr-un comerț licit sau acceptat tacit cu ocazia acestor zile. Terasele restaurantelor și alimentările erau aprovizionate special de 1 Mai cu bere și mici, pentru că îmi aduc vag aminte de o agitație a adulților în această zi. Dar nu neapărat zilele festive ale comunismului târziu mi-au rămas în minte, ci sfârșiturile de săptămână. În sat sau în oraș, pe unde am copilărit, era acest obicei de a ieși la sfârșit de săptămână la iarbă verde. Era de fapt o ruptură în timpul profan, în rutina zilelor de mers la servici, când adulții se relaxau simplu la un picnic în natură. Nu neapărat cu grătare și mici, fără manele cântate din mașini, ci la picnicuri simple cu hrana rece avută la dispoziție (pâine, brânză, mezeluri, legume, bere sau vin). Se mergea în oraș pe un câmp numit Pe Cubic (nu știu de ce), lângă o stație de curent (Stația 110). Îmi aduc aminte un câmp acoperit cu pături, sute de familii, ca pe o plajă la mare în sezon. Foarte puțini se cunoșteau, dar făceau conversație, copiii se jucau împreună cu mingea și oamenii, în general, nu se deranjau reciproc. Zilele de muncă și sistemul de guvernământ erau suficient de opresive, astfel că această zi la iarbă verde trebuia să fie un prilej de relaxare cu orice preț. Era un mod de a petrece puținul timp liber rămas, într-o simplitate care azi nu mai există. De fapt, îmi aduc aminte din adolescență, că dispariția acestui obicei după 1989 m-a frapat. Pur și simplu a dispărut ieșitul la iarbă verde, s-a evaporat din existența românilor în Tranziție. Bunicii din familii au primit înapoi o parte din terenurile confiscate de comuniști la colectivizare și weekend-urile tuturor membrilor familei au fost de-acum ocupate cu munci agricole: mersul la sapă, la cules, și totul în modul primitiv, manual, așa cum au făcut de români de la Litovoi încoace. Odată cu reapariția proprietății, în locul loisir-ului s-a instalat munca și în weekend, munca cerută de sărăcia cruntă instalată în România anilor ’90.

NOTE ZILNICE

Profesorul N. îmi spunea acum mulți ani că formarea în științele umaniste durează până la 35 de ani, Atunci aveam 25 de ani și mi se părea enorm să mai trebuiască să învăț încă 10. Ce nu știa profesorul N. era că acum suntem în zodia formării continue, a învățării până la moarte. Eu, de ani de zile, simt că mă tot formez și nu sunt pregătit niciodată. Că tot timpul învăț câte ceva. Nu am o problemă cu asta, îmi place să învăț. La 35 de ani am făcut o bursă postdoctorală în Canada și aveam reducere pe transport și carduri pe care scria étudiant. Și mă simțeam foarte bine în postura asta, mai tânăr un pic decît în ziua când am plecat din România. Problema cu formarea asta continuă este că nu are sens să tot învățăm până la moarte. Undeva, pe la vârsta a treia, mintea se deteriorează. De fapt se deteriorează progresiv și treptat pierzi tot ce ai învățat. Detest cărțile scrise la senectute, mai ale cele de specialitate și de memorii. Cred, totuși, că ficțiune poți scrie oricând. Dar sintezele de specialitate trebuie să fie scrise cândva când mai ai răbdare și disponibilitate. Și când poți condensa într-o narațiune cu sens tot ce ai acumulat. La fel cu memoriile. Amintirile scrise la senectutea târzie seamănă cu niște crâmpeie pierdute într-un ocean de uitare. Nu se leagă, sunt disparate și sunt scrise pe un ton patetic, care îți arată că nu mai contează nimic. Oamenii după o anumită vârstă mai au acces doar la memoria sedimentată a copilăriei și adolescenței, maxim până la stagiul militar. Apoi dintre perioada de 25-65 de ani își mai duc aminte doar că au muncit, că s-au certat cu colegii și cu nevasta și că au crescut copii. După asta urmează doar lamentațiile și regretele senectuții. Cred că memoriile târzii sunt triste per ansamblu și ar fi bine să nu le mai citim. 

DIN TRECUTUL SOCIALIST (10)

     Probabil că este normal să idealizezi vârsta copilăriei și adolescenței, o aurea aetas fără griji, o perioadă a descoperirilor succesive, a înțelegerii treptate a lumii. În realitate am copilărit într-o lume săracă și apăsătoare, într-un sistem închis dominat de lipsuri și de frică, anume ultimii ani ai Republicii Socialiste România și a domniei cuplului Ceaușescu. Azi sunt suficienți nostalgici ai acelui regim totalitar, perceput oarecum pozitiv ca  o epocă de stabilitate și dezvoltare. Lipsurile de atunci sunt ignorate și se accentuează succesele economice, existența unei industrii grele considerată performantă, a fabricilor și uzinelor în care oamenii munceau și erau plătiți, a urbanizării masive și apariția a numeroase cartiere de blocuri unde fiecare putea primi o locuință de la stat. Etajele intermediare erau date celor mai importanți de pe listă, parterul și ultimul etaj celor situați mai jos în lanțul trofic al societății socialiste multilateral dezvoltate. În ce măsură e criticabilă azi nostalgia acelor generații care au găsit un loc de muncă și o locuință, o stabilitate relativă care s-a evaporat pur și simplu după 1989? Era sărăcie, dar exista o oarecare egalitate în sărăcie. Lipsurile  păreau că sunt împărțite de toți, în mod egal, cu excepția unei pături subțiri de birocrație de partid și de stat care avea acces la produsele de lux: cafea boabe Alvorada, țigări Kent 100’s (așa-zisul Kent de șpagă), carne proaspătă de la măcelărie etc.

        Nu consumam cafea pe-atunci, copil fiind, dar îmi aduc aminte din familie că se bea mult nechezol (o cafea înmulțită cu orz, de la care ajungeai să nechezi ca un cal care mănâncă orz, sau cu năut și atunci se numea cafea năucită). Mai primeam și eu nechezol diluat cu mult lapte dimineața sau cicoare cu lapte, de asemenea un înlocuitor al cafelei. Am citit după 90 memoriile lui Gh. Florescu cafegiul din București și am aflat cum erau controlate de securiști pensionați (care în anii 50 au împușcat partizani prin munți) depozitele de produse de lux de import (cafea, tutun, citrice). Pentru că asemenea produse lipseau sau se găseau cu greutate au devenit produse de lux și practica socială era să fie date cadou: cafea boabe, țigări și băuturi fine, săpunuri străine, ciocolată și alte coloniale. Nu am simțit lipsa acestor produse care alimentau în general viciile adulților, dar am simțit lipsa fructelor exotice (adică portocale și banane) și a dulciurilor. La cofetării se mai găseau doar niște bomboane verzi care se topeau în galantare și se lipeau într-un corp amorf și sucuri Frucola cu gust oribil. Pepsi găseam doar pe litoral în vacanțele de vară. Banane și portocale mâncam doar la sărbătorile de iarnă când părinții stăteau la cozi sau activau diverse lanțuri ale slăbiciunii de cunoștințe pentru a le procura și pune sub brad copiilor niște portocale și banane. Am fost o generație traumatizată de aceste lipsuri. Îmi aduc aminte că în anul 2000, la 11 ani de la Revoluție, am fost cu un grup de studenți români cu o bursă Erasmus la Messina în Sicilia. Acolo la cantina studențească puteai să îți iei două fructe în meniu. Studenții italieni își luau mere sau alte fructe, noi românii luam două portocale la prânz și două portocale seara. În scurt timp toți aveam frigiderele ticsite cu portocale, pe care nu le mai puteam mânca, dar le agoniseam ca niște hamsteri speriați că o să rămână fără. În plus atunci am aflat că sunt multe varietăți de citrice din familia asta, că portocalele nu sunt de un singur fel, cum credeam noi care le vedeam rar și le mâncam cu economie.

        Azi poate să pară un moft, că niște copii pot acuza lipsa dulciurilor și a fructelor exotice și să zici că asta era o traumă. Dar cine a trăit atunci știe că asta era doar un aspect minor al penuriei și lipsurilor din anii 80. În orășelul muncitoresc unde am a făcut gimnaziul, în ultimii ani înainte de Revoluție, produsele de bază erau cartelizate. Aveam voie, ca familie de patru persoane, să cumpărăm o singură pâine pe cartelă și vânzătoarea făcea un x peste ziua aceea din cartela-calendar. De cele mai multe ori cumpăram pâine neagră și ne bucuram când la magazin găseam în câte o zi pâine semi. Pâinea semi era ceva între pâinea neagră și cea albă, pe care o vedeam foarte rar. Făina, zahărul și uleiul erau de asemenea cartelizate, ca pe vremea celui de-al doilea război mondial cum îmi povesteau bunicii. Unt și mezeluri nu se găseau deloc, de fapt. În alimentări rafturi întregi erau pline cu conserve de pește oceanic, semn că flota de pescadoare oceanice exista și se muncea acolo serios.

        Poți să zici că alimentația științifică bazată pe pâine neagră, salam cu soia, carne puțină și lipsa zaharurilor și a produselor de viciu (cafea, alcool, tutun) au produs generații mai sănătoase. În realitate se consumau mult surogatele și produsele de proastă calitate, alcool prost și mahoarcă, țigări tari fără filtru (Carpați, Mărășești, Bucegi).

        În schimb, dieta celor care aveau contact cu mediul rural era de-a dreptul neolitică. Bunicii mei locuiau la țară și lucraseră la Colectiv. Aveau terenuri în parte, pe care le mai lucrau cu copiii veniți duminică de la oraș, și primeau o cotă parte din produse, grâu și porumb. Cu ajutorul acestor cereale erau crescute și câteva animale pe lângă casă, un porc și mai multe găini, care furnizau necesarul de carne și ouă. Unii oameni din sat mai aveau și câte o vacă două și de la ei se cumpăra în fiecare seară un litru de lapte. Din făina de grâu bunica făcea în fiecare sâmbătă în cuptorul ars cu lemne și coceni de porumb patru pâini gigantice cu coaja bătută, care se mâncau toată săptămâna. Îmi amintesc și acum niște felii groase și mari, greu de ținut în mână și mușcat, cu dulceață sau cu unsoare de porc cu ceapă, pe care le mâncam în regim fast food, pe stradă jucându-ne sau povestind. Nu lipsea mămăliga în nicio zi. În fiecare seară, din făina de cucuruz bunicul meu făcea o mămăligă frecată, nu fiartă, așa că ieșea tare de se tăia cu ața. Micul dejun era mămăligă cu lapte dulce sau, eventual, griș cu lapte. Nu mai îmi aduc aminte ce mâncam la prânz, diferite ciorbe de multe ori, completate cu o felie de pâine cu ceva. Masa principală era seara când se consumau de obicei tocane de pui sau porc cu mămăligă. Spre deosebire de cafeaua naturală și ciocolata, pâinea, mămăliga și carnea nu au lipsit din meniul familiilor de la țară. Nu știu dacă această dietă neolitică bazată pe făinoase și carne, cu multă grăsime în general, era sănătoasă. Cert este că era calorică și cei ce munceau în agricultură aveau nevoie de caloriile astea.

        Din fructele din curte adunate în butoaie se producea un borhot care se distila la un cazan, numit Căldare, și se obținea o țuică din fructe, băută la sărbători, evenimente sau aniversări. La fel și vinul din struguri crescuți pe casă, în general Isabela mai aromați sau Hibrid 1100, mai puțin pretențioși și mai productivi. Nu am văzut în copilărie la țară consum zilnic de alcool, doar la ocazii speciale, deși nu lipsea niciodată din damigenele din pivniță. Cei care consumau zilnic o făceau la bufet și erau arătați cu degetul ca fiind bețivii satului. În dieta neolitică alcoolul era un ingredient necesar și acceptat ocazional în cantități moderate. 

        Desigur că noi, copiii, mâncam multe fructe. Nu banane și portocale, ci corcodușe, dude, mere, prune, pere. Am mâncat corcodușe verzi de primăvara devreme, de când se forma sâmburele și astfel obțineam vitamina C și probabil și alte vitamine. Niciun fruct din lume nu are gustul fructului rupt direct din copac și mâncat fără să îl speli. Nu se stropeau pomii sau via din curte cu substanțe chimice, cel mult cu piatră vânătă (sulfat de cupru) sau zeamă bordeleză (sulfat de cupru cu var stins). Ștergeam mărul de tricou și îl mâncam așa și nu îmi aduc aminte să fi pățit vreodată ceva din cauza asta. Teoreticienii moderni ai trăitului sănătos ar zice poate că a contribuit la creșterea imunității. Nu cred că era ok și igienic și eu am fost tot timpul atent să spăl fructele pe care i le-am dat copilului meu. Dar pe-atunci era mai multă libertate și fructele creșteau în copaci, nu în lădițe la supermarket. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (34)

M-am uitat cu interes la alegerile parlamentare de azi din Ungaria. Deși au fost Paștele ortodoxe și am respectat tradițiile pascale a revenit permanent  în discuție acest subiect electoral. Suntem foarte aproape, aici în Transilvania, de Ungaria ca țară și de comunitatea maghiară ardeleană. Și nu pot face abstracție de preocupările prietenilor mei maghiari, a cunoștințelor și vecinilor maghiari. M-a impresionat participarea masivă la vot, cum nu am văzut în România din 1989 până azi și cred că e un lucru foarte important. Votul a fost inventat de democrația greacă acum 2500 de ani pentru ca oamenii să poată decide cine îi va conduce o perioadă limitată de timp. Statul e punerea în comun a eforturilor de a supraviețui, un contract social între agricultor, meșteșugar, soldat și alți cetățeni,  cum ne zice Platon în Republica și ei trebuie să decidă cine conduce temporar. Viktor Orbán a condus prea mult timp: 16 ani este enorm în  durata scurtă a politicii și s-a erodat, a devenit neconvingător în promisiunile lui. Este normal să se întâmple așa și rotativa guvernamentală s-a lăsat prea mult așteptată în Ungaria. Mă bucur de schimbare. Adjon Isten!/ Doamne ajută! 

  

JURNAL BELGIAN

 

5 decembrie 1999

Am vizitat Muzeul Regal de Istorie și Artă din Bruxelles, cunoscut ca Musée de Cinquantenaire. Foarte mult Egipt, multă ceramică neagră cu figuri roșii. Mumii egiptene cu droaia și vase grecești preponderent din Magna Graecia (Apulia). Civilizația romană mai puțin, era o sală cu mozaicurile de la Apameea Syriei, pe care le puteai vede și de sus de la balcon și o frumoasă galerie de portrete. Foarte puțin roman provincial, ca și cum nu am fi în Gallia Belgica. Nu am văzut, în tot muzeul, o statuetă sau un relief cu Sucellus. Am remarcat că publicațiile (pliante, ghiduri explicative, cărți) erau foarte scumpe. La fel copiile după obiectele expuse (vase cu figuri negre, idoli egipteni, plăcuțe cu hieroglife) costau pe undeva pe la 900 de franci belgieni. Am găsit și un sector cu Orientul Apropiat (Palmyra, Petra), foarte bine amenajat. Aici era ilustrată și munca arheologului: o machetă cu o unitate de săpătură, filmulețe cu restaurarea vaselor ceramice sau momente de documentare a săpăturii. Cred că poate fi interesant pentru publicul nespecialist, pe mine m-a amuzat butaforia asta. Mai era si o machetă a Romei la apogeul Imperiului de circa 5 x 5 m, prost luminată și care se vedea mai bine de sus, de la balcon. Muzeul mi-a plăcut: foarte aerisit, cu spațiu mult și exponate puține; nu cred că avea un circuit cronologic și dacă avea eu nu l-am respectat.

7 decembrie

Azi am petrecut întreaga după-masă cu dl. N, făcând planuri de bătaie. Iarăși am luat masa la familia N., a improvizat domnul profesor ceva. Deja situația asta s-a repetat de atâtea ori că nici măcar nu mă mai simt stânjenit. Printre altele mi-a zis că o să-mi dea o cartelă pentru xeroxul de la universitate. Așa aș putea să mai xeroxez câte ceva, că de citit nu prea mai am timp. Zilele astea din urmă parcă trec mai repede. Cum am tot împins ora de culcare ajung la 2 fără să dorm și de aceea mă trezesc greu dimineața. Trebuie să reglez asta, să schimb acest program

11 decembrie

Zilele parcă trec tot mai încet, mai ales în weekend.  Luni trebuie să mă întâlnesc la prânz cu dl. C. D. de la Latomus, apoi cu profesorul R. care predă arheologie gallo-romană aici. Gallo-roman este ca și cum ai face arheologie dacică la noi, este o diferență clar între roman și gallo-roman. La ora 14 am o scurtă întrevedere cu dl. N., ca să vedem cum ne organizăm pentru săptămâna viitoare. E o seară în care nu am program. Trebuie să vină surorile S., la care am fost ieri seară la cină și să ieșim prin oraș. Dar plouă li e foarte urât afară așa că nu știu dacă mai facem asta. Adevărul e că tocmai azi nu am chef să ies prin oraș. Azi noapte l-am visat pe Victor Ciorbea, prim-ministrul României.  Era pe la Cluj și o colegă încerca să îi vândă o mașină second hand. Într-o altă noapte l-am visat pe Cristian Tudor Popescu, îmbrăcat frumos, la costum cu un parpalac bej. Ne plimbam pe strada bișnițarilor din Cluj și nu știu de ce îi ziceam domn profesor. Nu știu ce înseamnă aceste vise. Poate că și eu, ca și CTP în Copiii fiarei, am văzut în Belgia partea urâtă a lucrurilor. El la gara din Paris a văzut doar ce era comun cu Gara de Nord din București, iar la piramidele din Egipt a remarcat culoarele cu mizeriile lăsate de turiștii necivilizați.

12 decembrie

E o duminică urâtă și ploioasă, ca în Belgia. Totuși m-am plimbat prin ploaie, am fost în Grande Place unde aproape au terminat de amenajat, pentru Crăciun, un staul în mărime naturală cu scena nașterii lui Isus. Încă n-au pus manechinele, dar e aproape gata. Am trecut pe la standuri, buticuri, prin galerii comerciale. Nu prea știu ce cadouri să cumpăr pentru acasă. Am fost la Musée Royal des Beaux-Arts și am văzut expoziția cu pictura modernă. Am văzut Bruegel tatăl și fiul, van Dyck, Rubens, Lucas Cranach. Dintre italieni țin minte doar un tablou al lui Francesco Guardi.  După jumătate de circuit, după circa o oră și jumătate, a început să mă doară capul, să nu mă mai pot concentra, să nu mai am răbdare. Nu știu dacă era și o expoziție de sculptură antică, că n-am văzut-o. L-am văzut în schimb pe Manneken Pis, statuia publică cu băiețelul care face pipi, un fel de emblemă a Bruxellului. Cred  că în fiecare zi îl îmbracă cu alte haine. Azi era îmbrăcat în Père Noël și era anunțat că într-o zi va fi îmbrăcat în Berger Roumain. Ieri seară am fost la catedrala Sainte Gudule unde era un fel de expoziție internațională cu machete cu scena nașterii lui Isus. Erau făcute de grupurile de emigranți din Bruxelles și încercau să redea ceva specific național. Ciudat mi s-a părut că am văzut și o machetă a albanezilor, fără Iosif, Maria și Isus. Era un fel de interior albanez, cu niște personaje în costume populare. Nu știu dacă au fost așteptările mele prea mari, dar scena nașterii făcute de români m-a dezamăgit. Într-un spațiu destul de mare era trântită o căsuță din placaj cu un leagăn în care stătea o păpușă. Am înțeles că acesta era bebe Isus, dar lipseau Maria, Iosif, magii, păstorii, animalele. Ce era în schimb din belșug? Zăpadă, multă, multă zăpadă din vată și pe pereții căsuței lipite steluțe din staniol . Mi-a sugerat nepăsare și un peisaj de pustiu alb care simbolizează sărăcie lucie. În Grande Place erau și niște tarabe unde oameni din diferite locuri vindeau chestii tradiționale: ornamente, cadouri, mâncăruri, băuturi specifice, etc. Am căutat România și am găsit o tarabă cu tricolor unde se vindeau obiecte de sticlă, vaze, pahare, globuri.

13 decembrie

Cred că începând cu această zi de luni vin zilele care trec repede, pentru că se apropie momentul întoarcerii acasă. Asta de azi nici nu am simțit-o. Am dormit cu nesimțire până la 10, apoi am mers la un copy shop unde am xeroxat cartea lui Lambrechts despre iconografiile zeilor gallo-romani. A fost de trei ori mai ieftin decât la biblioteca universității. Am ajuns abia la prânz la universitate unde m-am întâlnit cu dl. N, care m-a dus în vizită la Latomus, la C. D. I-am arătat piesele cu zeița gallo-romană și a zis să fac un articol succint, de cinci pagini pe care o să îl publice în revistă. Mi-a dat adresa lui C. S., dar nu știu când o să mai apuc să vorbesc cu el. M-am întâlnit și cu arheologul gallo-roman de aici, G. R. , dar nu am rezolvat mare lucru. Mi-a arătat unde stau niște reviste (Gallia) și mi-a zis și el să vorbesc cu C. S., care e specialistul în religie celtică.

14 decembrie

Mai sunt patru zile. Am stat toată ziua la bibliotecă. Am încercat să scot niște cărți de la împrumut să le xeroxez în oraș, dar erau de la rezerva preciosa, așa că am conspectat la sală. Trebuie să xeroxez niște articole, că nu prea mai am timp să citesc în astea trei zile de bibliotecă. N-am mai sunat în România. Probabil că N. e foarte supărată și tata și mai și. Emailul e o tâmpenie. De câteva zile tot încerc să intru pe adresa de hotmail pe care mi-am făcut-o și nu reușesc: tot zboară cometele ale de la Netscape vreo zece minute și nimic. Ca să-și deschidă adesa lui de webmail dl. N. pierde câte o oră. Și atunci cum emailul este înlesnirea comunicării. Internetul e împiedicarea comunicării și ocultarea informației. Sper să se încarce cu atât de multă informație încât să explodeze sau lumea să-și dea seama de inutilitatea lui. 

FILME

Am revăzut azi un film cu Jack Nicholson și Diane Keaton, îndrăgostiți la vârsta a treia. O abominație cinematografică. Și mi-am adus aminte de Easy Rider, filmul regizat de Peter Fonda din 1969.  Jack Nicholson, tânăr, unul dintre bykers beatnici, îi ține unui tovarăș un speach despre libertatea individuală. Discursul este generat de un incident dintr-un bar sătesc, unde americanul de rând este oripilat de tânărul motociclist non-conformist, pletos și jegos. Personajul interpretat de Jack Nicholson zicea că americanul de rând este invidios pe motocicliști care sunt cu adevărat liberi, dar că acesta nu o să recunoască niciodată că nu are libertate individuală, ci o să muște, o să se bată, o să facă orice să demonstreze că o are. Americanul de rând din anii 60, prins în plasa convențiilor sociale, își vedea libertatea cariturizată, redusă la un minim grotesc, de către găștile de bykers și hippies

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (33)

Prea este totul politizat în România. Funcțiile administrative și de management sunt excesiv politizate, de circa 20 de ani, deja. Nu mai contează competența în meserie, trebuie să atingi niște indicatori de management stabiliți de puterea politică și situați, în general, în afara unei evaluări cuantificabile. Cum ar putea fi cuantificabile când se aplică unor instituții de cultură (muzee de diferite profile, teatre, filarmonici etc.), de sănătate (spitale, CAS-uri, DSP-uri), unor instituții de învățământ (școli, grădinițe)? Este o întrebare legitimă: cum ar putea fi aceste criterii de management aplicabile la domenii atât de diferite, fără să țină seama de specificul activității? Acești indicatori generali, greu cuantificabili și prea interpretabili, au fost inventați de puterea politică atunci când a vrut să acapareze întreaga societate și sunt aplicați consecvent începând de atunci, explicâdu-se doct cum oricine poate fi manager. Un antreprenor de pompe funebre poate fi manager de spital, un proprietar de vulcanizare auto poate fi ministrul economiei. Nu sunt invenții, sunt, din păcate, cazuri concrete din România care ne-au arătat că se poate. Că orice este posibil. Cum s-a organizat asta? Este foarte simplu: prin crearea unei caste, a unei categorii profesionale închise de manageri care se autonomizează și se autoreproduce. Pentru numirea unui manager se numește o comisie din trei deja-manageri, care vor decide așa cum trebuie decis, pronunțându-se în favoarea celui indicat de către cei care au numit respectiva comisie. Îi desfid pe toți cei care mă contrazic și îmi spun că vreun concurs organizat în România ultimilor 20 de ani a fost câștigat de altcineva decât de acela pentru care  a fost stabilită comisia și condițiile de concurs. Mințim de decenii mai rău decât au mințit rușii la Cernobâl. Îi mințim pe alții și ne mințim sistematic pe noi înșine. Este o minciună generalizată în România la toate nivelele. Nu doar în justiție, în politică, administrație, învățământ, în toate domeniile vieții publice. Absolut toate concursurile, de management sau pentru ocuparea unei poziții în sistemul public, sunt trucate. Totul este aranjat și toți închidem ochii, zi de zi, pentru a ne păstra micile noastre avantaje și liniștea zilnică. 

Nu mă deranjează foarte tare asta, m-am obișnuit oarecum în deceniile în care am trăit aici,  rămas printr-o decizie unilaterală. Ceea ce m-a enervat foarte tare a fost faptul că un manager de la un parc de distracții autohtonist, uitat în funcții de politicieni lingușiți îndelung și insistent, se impune în comisii și dă lecții unor specialiști veritabili. Dă note proaste unor canditați la posturi de manageri pentru muzee care aparțin altor domenii decât cel în care se crede calificat și, mai recent, vrea să evalueze și cercetători din institutele Academiei. Poate în viitor va vrea să evalueze și rectorii Universităților, să le dea examen de management. Nu știe dictonul latin ne sutor ultra crepidam, pentru simplul fapt că politicul i-a dat o autoritate nemeritată. Nici măcar nu poate să înțeleagă statura științifică a celor evaluați pentru are doar niște ochelari cu funduri de borcan de manager prin care nu vede lumea dincolo de domeniul acesta restrâns în care s-a calificat la locul de muncă în ultimii ani. Asta este aporia managementului în România: o castă autogenerată de calificați la locul de muncă în afara specializării. Normal ar fi fost să performeze în meserie apoi să se ceară manageri. 

NOTE ZILNICE

3I/ATLAS pare să fie doar o cometă. Una atipică, interstetalară, foarte veche și de demult, dar o cometă. Parcă ar fi fost un pic mai interesant să fie o navă extraterestră, dar spre dezamăgirea conspiraționiștilor, pare să fie o cometă.

Mircea Lucescu poate să câștige cu Bosnia Este cel mai titrat antrenor român all time, cu multe reușite majore. Eu cred în calificarea la Mondial.  În epoca asta unde e promovată nonvaloarea trebuie să acceptăm că Mircea Lucescu este cel mai bun antrenor al nostru și Gică Hagi cel mai bun jucător care a rostogolit mingea pe iarba de-aici. Cred, sincer, că o să urmăresc România la Mondial.

Nu prea mai am ce ză zic pozitiv azi, oricât aș încerca. Legile rămân aici scrise pentru săraci. Bogații, potentații, magistrații și alți reprezentanți ai unei puteri din stat par să evolueze paralel cu țara. Dar cum zicea un profesor mai demult, PCR și UTC merge paralel. Și azi puterile în stat merg paralel. Sunt curios pentru cât timp. 

 

 

JURNAL BELGIAN

 4 decembrie 1999

Așa de bine m-am vânturat prin Bruxelles că m-am rătăcit cu harta în mână și am făcut nu știu câți kilometri în plus de mers pe jos. Am trecut pe lângă Muzeul Regal de Istorie și Artă din Parc du Cinquantenaire. Am văzut că un bilet costă numai 350 de franci așa că mâine, odihnit, o să merg la muzeu și o să pierd câteva ore prin expoziții. Să văd și eu ceva, în sfârșit, după două săptămâni de stat în orașul ăsta.

Mi-am cumpărat de la Aldi un iaurt pe care scrie în câteva limbi, dintre care una este româna. M-am uitat mai atent și am văzut că este produs în România, la Timișoara.

Prima mea experiență în Occident nu a fost cea mai plăcută. Singurătate, frig, mâncat aiurea.

În Bruxelles, capitala Europei unite. Văd acasă cum intelectualitatea de la noi repudiază naționalismul, ca pe ceva nociv și se orientează după modele comunitare. Sunt în Bruxelles tineri flamanzi care nu știu boabă de franceză și nici nu vor să o învețe. E un fel de război rece flamando-francez. Noi românii repudiem azi panteonul național și succesele sau virtuțile românești. Flamandul m-a întrebat dacă noi în România am avut orașe bogate și mi-a zis cu mândrie că la ei Antwerpen și nu mai știu care altul au fost, odată, cele mai bogate din Europa. Dacă la noi în țară sunt comori. I-am zis că au fost descoperite tot felul de tezaure pe pământul unde e azi România, dar sunt la Kunsthistorisches Museum, la Nemzeti Múzeum, la Ermitaj iar tezaurul național pe undeva prin Rusia.  

Am văzut ieri în Parc du Cinquantenaire un arc de triumf uriaș construit în 1905 cu ocazia sărbătoririi a 75 de ani de independență a Belgiei. Pe el flutura un steag al Belgiei cu adevărat uriaș.

E interesantă «mândria» asta națională: mândria flamandului cu orașe bogate, care nu-l suferă pe francez și mândria belgianului, cetățean al unui stat federal. La asta se adaugă un al treilea cerc identitar, mândria europeanului occidental, cetățean al unei structuri supranaționale. 

Ce știa interlocutorul meu flamand despre România? Știa despre Dracula (vampirul, fără detalii despre legenda cu Vlad Țepeș), credea că româna e o limbă slavă și că Nicolae Ceaușescu făcea arme în niște uzine subterane și voia să atace Occidentul.  Nu știa că stăm rău economic pentru că un polonez și un ungur i-au zis că la ei e ok și ei, occidentalii, percep estul Europei ca un spațiu omogen.  

Așa ne trebuie dacă suntem așezați la Porțile Orientului, în calea tuturor răutăților și am apărat Europa de iataganul turcesc în cruciada târzie. Poate că nu e nevoie de ironie, poate că toată întârzierea noastră se datorează strict poziției geografice. M-am convins aici că nu suntem diferiți de ceilalți din Europa occidentală, că nu există un spirit românesc delăsător și pus pe furtișaguri care să țină România în loc. Și aici în Belgia se fură, probabil, este mizerie pe stradă. Diferența este istorică, anume că țările «puternic industrializate» au dezvoltat o civilizație a bunăstării, cu administrație și servicii publice de calitate. Pe scurt o economie viabilă și o organizare funcțională. Care la noi nu există din cauze istorice, din cauza structurilor medievale care se prelungesc până în prezent. La care se adaugă instalarea comunismului după al Doilea Război Mondial care a distrus și primele semne ale modernității ce apăreau în România. Au fost distruse elitele, proprietatea și totul a fost reorganizat după principii greșite din cărțile lui Marx și Lenin. Nu este vorba de vreo «substanță umană» diferită, ci despre o poziție geografică și o conjunctură istorică. Nu există vreo «dimensiune românească a existenței» care să ne modeleze destinul ca popor.

Nu cred că occidentalul de rând are ce să mă învețe, dar avem multe de învățat de la statele occidentale. Asta nu neapărat pentru că noi românii nu am fost capabili să experimentăm civilizația, ci pentru că am fost dezvățați de un popor care nu a gustat-o niciodată. Rușii, cu blănurile și votca lor, cu muzica și trăirismul lor, cu autenticitatea lor umană și toate rahaturile astea dostoievskiene. 

NOTE ZILNICE

Dacă te uiți azi în jurul tău vezi o societate radicalizată. O radicalizare de dreapta și te întrebi cum a ajuns România așa după atâția ani de regim comunist, de dictatură a proletariatului. Cum este posibil, după condamnarea timp de 50 de ani a hitlerismului, fascismului, legionarismului, ca o dreaptă amorțită să renască de niciunde. Cine se întreabă asta, de unde a apărut Noua Dreaptă, Sechila, Potra și CG cred că e prea tânăr și nu își aduce aminte de anii '90. Eram student în 1992 la Cluj și am ajuns într-un cămin studențesc unde erau cazați bursierii umaniști din Cluj. În multe camere era portretul Căpitanului pe pereți. Erau de vânzare atunci în cămin, Gazeta de Vest, Pentru legionari a lui Codreanu scos de o editură atât de obscură de parcă era tras la xerox. Oricum, circula și o variantă trasă la xerox după o ediție apărută la Madrid. Se publica ''Garda, Căpitanul și Arhanghelul din cer'', ''Parașutați în România vândută'' sau ''Istoria Mișcării Legionare'' a lui Horea Sima. Le am pe toate în bibliotecă, cumpărate atunci, din curiozitate. Din același motiv am audiat la biblioteca centrală, tot în anii '90, niște conferințe ținute de Ion Gavrilă Ogoranu sau de niște băieți ascetici cu păr lung, cu ii și pieptare populare, care ne-au vorbit despre sacrificiul lui Moța și Marin. De-abia la vârstă adultă, după anii 2000, am aflat depre pogromurile din Iași și București, despre  lagărele din Transnistria. Pogromul de la București din timpul rebeliunii legionare îl știam doar din varianta lui Sergiu Nicolaescu unde Mircea Dinică era Domn' Semaca îmbrăcat în haină de piele sau din Delirul lui Marin Preda. Prima dată când am citit despre deportarea în Transnistria a fost din cartea lui Ieronim Șerbu, Nunta în stepă. Nu aflasem din cărțile de istorie sau din cursurile de la facultate din anii '90. Era o atmosferă legionaroidă în Clujul anilor '90 și nu vreau să îmi imaginez cum era în epocă la Iași sau la București.  De aceea suntem acum unde suntem, cu Șoșoaca negaționistă a Holocaustului și Călin Georgescu repetând discursurile lui Antonescu. Cu statuia lui Vulcănescu și adoratorii lui Mircea Eliade, istoricul mondial al religiilor. Cu o Dreaptă care n-a dispărut niciunde, doar a hibernat 50 de ani.

NOTE ZILNICE

    Ar trebui să am gânduri de vacanță, ușoare, pozitive și zen. Din păcate, din rămășițele zilelor de vară nu pot reține prea multe lucruri bune. Știrile interne sunt alarmante și desenează un viitor apropiat nesigur, lipsit de predictibilitate. Deficite, proiecte abandonate pentru că nu mai pot fi finanțate, restructurări și reduceri de personal, incapacitate de plată a salariilor în sistemul bugetar din România, asta e tot ce aud la televizor, radio, sau citesc pe fluxurile de știri de pe rețelele sociale. În vacanță ești relaxat și neatent la știri, dar cu toată atenția distrasă se instalează un sentiment difuz că ceva rău o să se întâmple și o să ne schimbe viața, așa cum o știam. Reorganizarea aparatului bugetar m-a afectat deja, dar încă nu realizez cum, pentru că pachete noi de măsuri sunt așteptate în viitorul apropiat. Departamentul în care lucrez din 1997 nu va mai exista din toamnă de aceea mă încearcă un puternic sentiment de inutilitate. Am lucrat aici mulți ani și am încercat tot timpul să fac lucrurile bine, cumsecade, am muncit mult și acum mi se pare că totul a fost fără sens. Sunt demoralizat când văd că aproape nimic nu mai contează, că poți din pix să desființezi o structură de educație și cercetare care există de pe vremea lui Pârvan și a Universității Daciei Superioare. Poate că era desuetă fiind atât de veche, dar în toate universitățile din lumea asta arheologia e un domeniu distinct. E drept că la noi s-a micșorat în ultimii ani până a devenit irelevantă și insignifiantă. Și orice e insignifiant are toate șansele să dispară de tot. Mă simt reprezentatul unei specii pe cale de dispariție, ca tigrul siberian sau rinocerul de Sumatra. Meseria mea a devenit irelevantă pentru societatea românească de azi, chiar mai devreme decât anticipam. 

    Alte știri alarmante vin din plan extern, din geopolitica mondială. Primirea lui Putin de către Trump, cu covor roșu și aplauze, după ce de câțiva ani auzim doar că e un criminal de război cu mandat de arestare emis de tribunalul penal internațional, mă deconcertează puțin. Știu principiul din relațiile internaționale după care par in parem non habet imperium, dar parcă mă așteptam la mai multă decență. Și din nou se instalează acel sentiment difuz că ceva rău stă să se întâmple în viitorul apropiat. 

    Știu că în vacanță e bine să citești lucruri plăcute, romane și literatură de ficțiune. Te mai uiți pe Netflix, doar la comedii romantice, să nu-ți afecteze karma. Cum nu mă pot abține, mi-am aruncat ochii pe unele numere de reviste de specialitate și am fost dezamăgit de nivelul producției istoriografice din România. Am citit un articol cu mari pretenții, care anunța rezolvări decisive. Niciun izvor nou, o lipsă totală de metodă, niciun plan, o schemă, o demonstrație. O bălmăjeală polemică care umple inutil spațiu tipografic. Pare că nu mai avem repere, nici exigențe, dar ne pretindem oameni de știință. Poate că așa se explică și de ce suntem atât de ușor de comasat cu literatura, de exemplu.

JURNAL BELGIAN

 

1 decembrie 1999
Deși am tastat fel de fel de numere nu am reușit să sun cu cartela pentru străinătate, Nu am nicio explicație, poate că nu se poate suna de la telefoanele publice de pe stradă, deși ar fi absurd să fie doar pentru convorbiri interne. Sunt destul de amărât din cauza asta. A fost una din zilele alea în care am stat numai în bibliotecă și am citit întruna. N-am vorbit decât cu vânzătorii azi. Nici nu prea am ce scrie aici, fiind așa o zi fără evenimente. Deși acum parcă simt nevoia să scriu, spre deosebire de ieri.
Îmi dau seama că nu am apucat să citesc mare lucru luna asta. Tot mai găsesc articolașe despre Sucellus, le citesc la început curios, după care văd că repetă aceleași lucruri, pe care deja le știu. În același timp, articole importante cum sunt cele ale lui H. Hubert și W. Deonna, nu le găsesc nici în biblioteca asta uriașă. Mâine trebuie să mă întâlnesc cu domnul N. la ULB și să mergem împreună la biblioteca seminarului de arheologie, unde mai sunt câteva corpus-uri și cărți importante. Și trebuie în timpul ce mi-a mai rămas de stat aici să fac xeroxuri, să nu le las pe toate pentru ultimele zile. Nu știu însă în ce bagaje o să le mai pun.
 
2 decembrie
A mai trecut o zi în care am schimbat doar vreo zece cuvinte în franceză, cu doamna proprietăreasă. Am impresia că sunt tâmpit, dacă după o lună de stat aici nu o să reușesc să vorbesc franceza. În sistemul meu credeam că în România o să învăț baza, cât mai mult vocabular și gramatica și o să perfecționez franceza vorbită când stau în mediul francofon, în străinătate.  Ei bine, acum sunt în străinătate de două săptămâni și ioc vorbit. De vorbit vorbesc doar în română, când mă întâlnesc cu domnul N. La bibliotecă și pe stradă aud doar fragmente de conversații, iar seara citesc din cursul de limbă franceză pentru bișnițari pe care l-am cărat degeaba cu mine până aici. Când mai schimb câteva impresii cu studenții cazați aici o fac în engleză, că sunt flamanzi și nu îmi dau seama câtă franceză știu și ei. Văd că mă consumă chestia asta cu vorbitul francezei...
 
3 decembrie
Azi am stat iarăși toată ziua la bibliotecă unde am citit despre soteriologia cultelor orientale din Imperiul Roman. Cred că o să scriu articolul acela cu misteriile și credința în viața de apoi în Dacia romană. Trebuie să mai fac niște xeroxuri pe-aici. Domnul N. cu care m-am întâlnit ieri m-a expediat rapid  și cred că a uitat de cartela de xerox promisă.
Vreau acasă, m-am săturat de străinătate. Serile sunt lungi când ești singur. Nu pot adormi mai repede de 12.30 și mă trezesc abia pe la 9.  Duminică trebuie să merg să vizitez muzee. Mâine seară mă mai vântur prin Bruxelles, dar de data asta nu prin Grand Place.  Găsesc eu alte zone, dar oricum e neplăcut să te plimbi singur pe străzi. Să nu ai cu cine să schimbi o impresie, să intri într-un restaurant la o bere. Chiar și cafeaua m-am plictisit să o beau singur dimineața.
În sfârșit știu cum se sună cu cartela pentru străinătate. Mi-a explicat unul din studenții de pe-aici. Nici măcar nu trebuie să o introduci în telefon, doar să suni la un număr gratuit și să dictezi codul care e scris pe cartelă. Nu-mi dau seama de ce au mai făcut-o în formă de cartelă, doar să inducă lumea în eroare. Trebuiau să o facă în formă de loz în plic, dacă tot trebuie doar să o răzuiești ca să obții un cod.
Da, sunt cam extraterestru pe aici. Mi-am cumpărat o brânză feliată în folie de plastic și scria pe ambalaj să o deschid cu 20 de minute înainte de a o consuma. Cred că comestibilă, otrăvitoare nu poate să fie, că se vinde în comerț. Sper să nu mi se facă rău de la ea. Oricum o țin deschisă de vreun sfert de oră și țin geamul deschis ca să nu mă intoxic de la miros.  Au ăștia o cultură a brânzei, fromagerie , etc. Deși nu scrie clar pe ambalaj cred că e expirată. Am aruncat-o până la urmă că puțea îngrozitor. Parcă era brânza aia care a infestat Tamisa din Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome. 
Trebuie să caut mâine la o librărie vederi și timbre să trimit acasă.
Mă gândesc ce frumos o să fie când mă întorc acasă. O să ajung în pragul Crăciunului, o să facem un brad, o să cumpărăm cadouri, o să mergem la colindat la Câmpia. E mare lucru să ai familie și prieteni. Ce dracu făceam doi ani singur în Italia dacă obțineam bursa Pârvan. Nici nu vreau să mă gândesc.

NOTE ZILNICE

    Câteva noutăți alarmante m-au deranjat în ultimele săptămâni. În primul rând spectrul acestei crize economice, al acestui deficit cu consecințe apocaliptice. Am văzut oamenii pe care îi credeam serioși, analiști de fiecare seară la televizor, care rostogoleau scenarii de anarhie,  menționau Grecia și chiar Venezuela și ziceau că o să căutăm în tomberoane. Ce nu au spus a fost cine o să caute în tomberoane? Bănuiesc că nu reprezentanții acestei oligarhii care ne conduce de cîteva decenii. Nu aparatcikii îmbogățiți, nu copiii burgheziei roșii posesori de SUV-uri și apartamente în Dubai, nu bugetarii de lux cu salarii nesimțite din sinecuri bine plătite la stat. Ci omul de rând din România, vizat de primul pachet de măsuri al acestui guvern neo-liberal Bolojan 1. Dacă există un al doilea pachet de măsuri care afectează oligarhia bugetară și bogații în general de ce nu a început Bolojan cu acesta? E o întrebare retorică, evident. 

    Bolojan și alții din jurul lui au mentalitate de gestionar de pe vremea lui Ceaușescu. El s-a trezit după tejghea cu minusuri la inventar: i-au intrat bunuri și servicii de 100 de lei și au ieșit de 132 de lei pe vremea gestiunii lui Ciolacu, mâncătorul de mici zemoși. Impresia mea e că socialismul a reușit să creeze un fel de om nou românesc care nu integrează capitalismul. Capitalismul este despre împrumut, bunăstare acum și proiectarea datoriei într-un viitor cât mai îndepărtat. Noi românii vrem proprietăți, case de piatră sau fier-beton, vrem mașină mică proprietate personală, vrem terenuri în proprietate așa cum iobagul medieval voia sesia lui pe care să-și facă  o cocioabă de chirpici. Nu avem noțiunea de bunăstare în prezent și de folosință a bunului, de confort dat de utilizarea unui bun nou și funcțional care poate fi înlocuit. Românul are obsesia proprietății, pe care nu o poate oricum lua cu el în lumea de dincolo, dar vrea să o lase moștenire lui Achim, Paraschiv, Nilă și Niculae.    

    Desigur că, bugetar fiind, o să fiu afectat de primul pachet de măsuri al lui Bolojan. Îmi aduc aminte cum m-a afectat tăierea cu 25% a salariului de către genialii administratori Boc și Băsescu. După ce am alimentat într-o seară cu benzină de  50 de lei m-am ambiționat și am găsit proiecte complementare. Am lucrat uneori și duminica, am câștigat bani în plus, am învățat lucruri noi. Eram mai tânăr cu 15 ani, dar întotdeauna am zis că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou.

    Nu știu ce se va întâmpla în viitorul apropiat și cum va afecta această criză România. Cred că este risipă în sistemul public și evaziune endemică în sistemul privat. Că românul e obișnuit să-și aproprieze avutul public și să fenteze regulile. Nu cred că măsurile acestui guvern vor limita risipa, vor reduce evaziunea sau vor elimina privilegiile. O să se confrunte cu puternice greve și alte forme de mișcări sociale. Pentru că oricât de convingător apasă Bolojan pe cuvinte la televizor, statul nu poate exista împotriva cetățeanului. Statul trebuie să asigure libertatea de viață și acțiune, cea liberală a lui laissez-faire, laissez-passer, nu să îngrădească libera inițiativă sau să devină un stat opresiv al interdicțiilor și amenințării periodice a propriilor cetățeni. Se va confrunta, curând, cu așa-zisa civic disobedience. Nu poți pedepsi cetățeanul de rând pentru greșeala administratorului statului. Vreun consilier ar trebui să-i spună asta și domnului prim-ministru, poate bine intenționat, dar plasat într-o realitate greșită.      

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (32)

STEGARUL ROMAN

Din nou se clatină ordinea cu care ne-am obișnuit. Cea normală, a unei economii de piață, a unei societăți deschise și libere, a unei democrații parlamentare. S-a mai clătinat de câteva ori, de când îmi aduc eu aminte și pun ștampila pe o foaie pe care o introduc într-o cutie o dată la câțiva ani. Nu pot să zic că am încredere că va câștiga Nicușor Dan, cu toate că cotele la casele de pariuri sportive s-au mai ajustat după dezbatere. O dezbatere la care nu trebuie să mă uit, că sunt deja convins cu cine votez. Ca să nu fie niciun dubiu, zic: votați masiv Nicușor Dan!

Trebuie ca cei dezinteresați și inerți politic să iasă la vot. Să se trezească odată în conștiința civică, că ne clătinăm spre suveranism. Ăsta e un cuvânt gol de conținut, care nu înseamnă, cred, chiar nimic, pentru că suntem un stat suveran. Suveraniștii de azi sunt, de fapt, niște PRM-iști și PUNR-iști de școală nouă, fără idei în plus, dotați doar cu niște lozinci anti-europene. Nu avem capacitatea, ca popor român trezit în conștiință, de a ne reinventa naționalismele decât în acest șablon îngust al formulei post-ceaușiste.

Există un nivel de disoluție, de dezintegrare a identității românești fără precedent. A coeziunii sociale care ne făcea un popor dintr-o sumă de populații și etnii. Nu mai suntem daco-romani, cum zicea metanarațiunea fondatoare a națiunii noastre moderne, de la preiluminismul lui Cantemir, la Școala Ardeleană și istroriografia Școlii Critice. Suntem niște daci, în mare proporție, mascați în daci care defilează pe străzi, adepți ai unui zalmoxianism panteist ecologist (new age), unde componenta neo-latină, romanică, care a generat acest popor, până la urmă, aproape că nu mai contează. Dacă nu găsim repede un Stegar Roman, care să fluture de pe clădiri steagul UE, suntem, literalmente, pierduți. Pe moment, cel puțin. Căci președinte al acestei țări o să iasă, prin vot democratic, George Simion, caricatura și umbra lui Călin Georgescu. Noi ceilați, care nu suntem daci, strămoși vii de-ai lui CG, o să hibernăm patru ani.

JURNAL BELGIAN

27 noiembrie 1999

Azi la patru s-a închis la bibliotecă și m-am gândit să dau o raită prin centru, să mai văd Bruxelles-ul. Am nimerit la un moment dat pe niște străduțe înguste care se întâlneau într-o piațetă și care aveau pe ambele părți numai restaurante. Aveau niște ferestre mari deschise și măsuțe pe stradă, în fața restaurantului. Aproape toate serveau fructe de mare și era foarte pitoresc.  Puținii oameni care mâncau la măsuțe vorbeau engleză și veneau deci din țări cu monede puternice, lire sau dolari. La capătul străzii un japonez cu ochelari și-a montat un trepied și a început să fotografieze străduțele cu restaurante pitorești. În Place Central era și un concert stradal improvizat al unor incași, cum se mai întâmpla și în Cluj. Evident că aici vindeau cd-uri, nu casete cum am eu acasă cu Sin Fronteras. M-a deranjat că aveau amplificator, boxe, sintetizator, duze la chitare și piesele erau foarte prelucrate, chiar greu de recunoscut. M-a deranjat compromisul tehnic făcut civilizației și am plecat. Suna mai bine unplugged la Cluj.

Îmi vine să scriu despre neajunsurile societății capitaliste. Civilizația occidentală e una a deșeurilor. Produce mii de tone de gunoi pe zi.  Multe sunt neperisabile și toate sfârșesc prin a umple niște saci de gunoi negri pe care bruxellezii  în scot în fața ușilor. De-a lungul străzilor, în fața fiecărei care, sunt înșirați asemenea saci inestetici, scoși uneori dis de dimineață și ridicați de gunoieri abia spre seară.

29 noiembrie

Azi am fost la supermarket și am cumpărat multă mâncare, încât mi-am depășit bugetul. Oricum prețurile sunt jumătate comparativ cu magazinele arabilor din Place Flagey. Cu banii cu care îmi cumpăram de la buticuri o pâine, o margarină și o cutie cu brânză feliată, de aici de la Aldi mi-am cumpărat mâncare pe toată săptămâna: pâine, unt, pateu, brânză, parizer, iaurt, marțipan, etc. Cafea beau în campus că e mai simplu și e chiar bună.

Nu am ce să mai scriu aici. Una peste alta, mi-a plăcut la supermarket, că erau de toate și era ieftin. Templul  consumismului, ar zice Pascal Bruckner. Dar mă bucur că am scăpat de mic dejun cu margarină și brânză, că mi s-a acrit.

30 noiembrie

Am scăpat de recepția de la ambasadă, doamne-ajută! L-am sunat ieri seară pe domnul N. și a zis că o să ne întâlnim joi. Poate a uitat, dar nu mai contează pentru că mâine nu prea are cum să dea de mine. Acum că am scăpat parcă aș fi vrut să merg. Sunt cam singur pe-aici. Aș mai fi ieșit, aș fi băut un pahar de vin, aș fi stat de vorbă cu surorile S. Nu am viață socială aici, cu domnul N. ce mai povestesc. Figură mare, domnul N. Îmi dau seama de ce nu e apreciat la adevărata lui valoare aici, de ce nu e luat în serios cum ar trebui. Are o prea mare încredere în oameni, e prea deschis și dezinteresat și asta în face vulnerabil în lumea cinică de azi. În plus, ca orice intelectual cu nasul în cărți, e aerian și mai gafează. De exemplu, când am fost în vizită la M. M., deși doamna se grăbea, el se tot întindea la povești și căuta ceva pe internet, pe calculatorul ei. Tot învârtindu-se pe-acolo a reușit să spargă un păhăruț din așa-zisul rubin vișiniu, cumpărate de doamna profesoară din România. Până în seara asta îmi povestea de un tip simpatic, un arheolog neamț, K. F. Duminică i-a trimis un email să stabilească o întâlnire. Azi la telefon mi-a zis că acest K. este un tip antipatic, care-a zis că de ce îl caută pe el cu probleme de-astea. Din simpatic s-a transformat în antipatic, pentru că domnul N. mizase prea mult pe disponibilitatea lui.

Azi am cumpărat o cartelă telefonică pentru sunat în străinătate și, evident, că nu am știut s-o folosesc. Am introdus-o degeaba în telefonul public că nu s-a întâmplat nimic. L-am întrebat la telefon pe domnul N. ce să fac și mi-a zis că trebuie să o răzuiesc ca pe un loz în plic și să tastez codul aflat înainte să sun. Acum că știu, mâine pe la zece mă duc să o sun pe I. și o să treacă mai ușor zilele astea.

Dacă e marți e Belgia, era titlul (tradus în românește) al unui film american pe care l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu. Era, parcă, despre o excursie în Europa. Mi-aduc aminte doar cum începea, cum era filmat, sadic, cum cineva făcea o injecție. Ce interesant lucru memoria noastră, cum dintr-un film întreg îmi aduc aminte doar o stupizenie cu care începea. Dacă e noiembrie și decembrie e Belgia pentru mine. Mi-a fost cam frică de călătoria asta singur în Occident, dar cum zice proverbul românesc, de ce ți-e frică nu scapi. Ar trebuie să merg la poștă să trimit niște vederi acasă. Dar nu îmi mai aduc aminte decât adresa de la Câmpia. Cele de la Luna nu le mai știu.

Tot scriu în carnetul ăsta toate prostiile, am umplut deja câteva pagini. Nici măcar nu mă mai destinde scrisul în carnet. Am nostalgia zilei de duminică când i-am scris lui I. o scrisoare adevărată pe care am trimis-o ulterior.  Parcă vorbeam cu ea, în capul meu cred că chiar vorbeam. Scrisul în carnet e ca și cum vorbesc singur, mai mult mă enervează decât mă destinde. Din calmantul serilor mele belgiene a devenit o rutină obositor-plictisitoare.   

JURNAL ZILNIC CU AUTORI ANTICI (2)

Marcion

În zilele sărbătorilor creștine mă preocupă textele creștine, pe care le recitesc pe sărite. Cred că e de vină atmosfera încărcată de creștinism, foarte prezent în cotidian, de la sărbătoarea reală la care participi în biserică la cea de la televizor. Toți realizatorii tv sunt brusc specialiști în creștinism, dogmele și ritualurile sale, așa câteva zile pe an și la nivel de wikipedia. Prins de acest interes de moment mă preocupă și pe mine, puțin, tradiția textelor creștine și a canonului neo-testamentar, mai ales, și personajele cheie din primele secole ale creștinismului. Mai ales din secolul al II-lea p. Chr., acest recycle bin unde sunt aruncate de exegeți textele care nu se pot încadra cronologic, așa cum zicea, odată, prietenul meu A. S. Ieri și azi am citit prin toate cărțile pe care le-am găsit prin casă despre biserica din Roma secolului II p. Chr., despre facțiunea lui Cerdo, despre Antitezele lui Marcion, despre contraofensiva lui Policarp din Smyrna și a lui Irineu din Lyon. Apoi am zis să întreb, în spiritul vremii, o aplicație AI, anume ChatGPT, să vedem cum mă poate lămuri suplimentar. După ce mi-a servit niște generalități s-a oferit să îmi genereze o Evanghelie după Marcion, care ar fi, de fapt, câteva pasaje din Evanghelia lui Luca, care,  conform lui Tertullian și Irineu, erau acceptate în versiunea Luca editat de Marcion. Și a ieșit o Evanghelie gnostică scurtă generată de AI, după cum urmează: 

Evanghelia după Marcion din Sinope

I. Coborârea Cuvântului
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, în zilele lui Pontiu Pilat, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât în chip de om în cetatea Capernaum. Nu din sânge, nici din voință de carne, ci din voința Dumnezeului necunoscut, El s-a arătat între oameni. Și a început să învețe în sinagogă, iar toți se minunau de cuvântul Său, căci vorbea cu autoritate.

II. Chemarea celor aleși
Și pe când trecea pe lângă lac, a văzut niște pescari, și le-a zis: „Urmați-Mă, și vă voi face pescari de oameni.” Iar ei, lăsând mrejele și casele, L-au urmat. Și i-a numit pe aceștia fii ai harului, născuți din cer, nu din trup.

III. Ruptura cu Legea
Isus le spunea: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: ‘Să nu ucizi.’ Dar Eu vă spun: chiar și mânia este osândă. Legea a fost dată de un dumnezeu al judecății, dar Eu vin de la Tatăl necunoscut, al milei și al iertării. El nu cere sânge, nici ardere de tot, ci o inimă care iubește.”
Și cei ce erau în Lege murmurau: „Cine este acesta care rostește împotriva poruncilor?” Iar El a zis: „Nou este vinul Meu, și nu poate fi ținut în burdufuri vechi.”

IV. Taina Dumnezeului necunoscut
Și a zis Isus ucenicilor: „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl, decât Fiul și cei cărora Fiul le descoperă. Căci până acum, oamenii s-au închinat unui dumnezeu al acestui veac – creator al lumii, al trupului, al războiului. Dar Eu vă vestesc pe Dumnezeul cel adevărat, care n-a fost cunoscut nici de profeți, nici de înțelepții lumii.”

V. Împotrivirea și trădarea
Iar când El a vorbit astfel, cărturarii și fariseii s-au umplut de mânie. Și au căutat să-L prindă, căci spunea că Dumnezeul lor nu este Tatăl Său. Dar Isus trecea prin mijlocul lor și mergea mai departe, căci ceasul Lui nu venise.

VI. Harul pentru păcătoși
Și o femeie păcătoasă a venit și a plâns la picioarele Lui. Iar El a zis: „Păcatele ei sunt multe, dar iertate sunt, căci mult a iubit.” Cei de față cârteau, zicând: „Cine este acesta care iartă păcatele?” Dar El le-a răspuns: „Fiul Omului nu judecă, ci dăruiește viață veșnică celor care cred în Tatăl milei.”

VII. Judecătorii acestei lumi
Și Isus a fost adus înaintea bătrânilor poporului, și L-au întrebat: „Ești Tu Mesia? Iar El le-a răspuns: „Împărăția Mea nu este din această lume. Eu nu sunt trimis al dumnezeului vostru, ci al Celui ce nu locuiește în temple făcute de mâini.”
Și L-au dat în mâna conducătorilor lumii, ca să-L răstignească.

VIII. Moartea și biruința
Și a fost răstignit între doi tâlhari. Și în ceasul al nouălea, a strigat cu glas mare: „Tată necunoscut, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” Și Și-a dat duhul. Iar în acel moment, vălul lumii vechi s-a rupt, și taina cerurilor s-a deschis.

IX. Arătarea Celui viu
În ziua întâi a săptămânii, a fost văzut de cei ce crezuseră în El. Și le-a zis: „Pacea Mea este cu voi. Nu vă temeți, căci Eu am biruit stăpânul acestei lumi și am deschis calea spre Tatăl necunoscut.” Și a suflat peste ei harul vieții veșnice.

X. Misiunea
Și le-a zis: „Mergeți în toate neamurile și vestiți Evanghelia harului, spunând: Dumnezeul iubirii ne-a trimis pe Fiul Său, nu ca să judece, ci ca să mântuiască. Cel ce crede, are viața; cel ce rămâne în Lege, rămâne în moarte.” Și s-a înălțat dintre ei, și norii L-au luat dinaintea ochilor lor.

Chiar dacă Marcion a fost numit de Policarp, întâiul născut al Satanei și doctrina lui a fost clasificată de contemporani printre cele eretice, iar de moderni în categoria celor gnostice, nu putem ignora contribuția lui la aspectul de azi al  creștinimului. Textele lui fondatoare erau cele ale tradiției pauline, Actele lui Luca (Evanghelia și Faptele Apostolilor). Victoria Marii Biserici din Roma și stabilirea canonului cu cele patru Evanghelii de către Irineu au impus acest creștinism practicat azi, mai conciliant, mai divers, cu mai multe opțiuni, existente deja în tradiția apostolică. 

Later edit. Am văzut bibliografia de bază pentru Marcion și evanghelia lui. Ce a rezumat ChatGPT nu e altceva decât o schiță foarte sumară, ca să nu zic o caricatură. Ca și când îi zici sî îți deseneze o vacă și îți face două coarne și un bot. 

Vezi, de exemplu, Adolf von Harnack, Marcion. The Gospel of the Alien God, 1990; John Knox, Marcion and the New Testament, The University of Chicago Press, 1942; Jason David Beduhn, The First New Testament. Marcion’s Scriptural Canon, Salem, 2013, pp. 65-200; Dieter T. Roth, The Text of Marcion's Gospel, Brill Academic Publishers, Leiden-Boston, 2015, pp. 410-436.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (31)

Vă mai persecută turcii?

    

    Nu sunt naiv să cred că lumea în care trăiesc acum nu e o lume în criză. S-au făcut trei ani de când a izbucnit un război la granițe, care are toate semnalmentele unui război mondial. Nu trebuie decât ca țările să se alinieze ca într-un joc de domino, în alianțe, și avem un război mondial pe o planetă care nu ne mai încape. România e o țară mică, aproape insignifiantă, a cărei voce nu se aude nici măcar în mini-concertul țărilor Europei Unite. Ăsta e adevărul adevărat încă din Evul Mediu, de pe vremea când existam ca țări. Politicienii noștri, cel puțin unii, sunt inadecvați și nu prea înțeleg în ce lume trăiesc și nu sesisează scara de mărime a evenimentelor și a țărilor implicate. Presa și-a pus o pâlnie la urechi și la fel ca ca adolescentul care locuia într-o lume pe un fir de praf din Horton Hears a Who! ascultă tot ce zic unii și alții dincolo de granițe. Ce a zis Donald Trump, J. D. Vance, Elon Musk, ce a zis nu știu ce blogger afiliat lui Musk, ce zice Peskov, Zaharova, președintele sau prim-ministrul vreunei țări europene. Suntem cu atenția sporită și ascultăm tot ce zic alții despre noi. Ca și cum ei ar trebui să știe mai bine ce se întâmplă în curtea noastră. Asta îmi aduce aminte de o anecdotă povestită de Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, la începutul anilor '90. Geo Bogza reia o discuție dintre Mihail Ralea, ambasadorul Republicii Populare Române în SUA și președintele Statelor Unite de atunci, Harry Truman  (Eu sunt ținta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, București, 2022, p. 97):

    Devenit președinte al Statelor Unite, în urma morții lui Roosevelt, Harry Truman, vrând să arate că este la curent chiar și cu istoria celor mai mici țări, i-a pus această întrebare lui Mihail Ralea, care își prezenta scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al țării noastre. Iar acesta i-a dat un răspuns pe măsură. Deci:
    - Vă mai persecută turcii?
    - Domnule Președinte, situația s-a mai ameliorat.

    Noi stăm și așteptăm cu urechea-pâlnie să vedem ce a zis Trump despre Călin Georgescu. Pentru președintele Americii, oricine ar fi el, Georgescu e un fir de blană de oaie, cum plastic s-a exprimat Gigi Becali. Probabil e omul rușilor, a făcut vreo înțelegere cu Gorbaciov, dar acum nu e la fel de important ca Taiwan-ul, Groenlanda sau canalul Panama.   

 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (30)

Turning point

Problema este că atunci când ești contemporan cu evenimentele în desfășurare nu prea poți să își dai seama în ce direcție se desfășoară. Cei care au trăit pe vremea războiului de 100 de ani nu știau că trăiesc într-un război de 100 de ani. Ne-am dat noi seama mai tâziu, prin epoca luminilor. 

Ieri a fost anchetat Călin Georgescu și o zi mai târziu, România a fost retrogradată de la democrație la regim hibrid. Nu știu, totuși, ce fel de democrație era la noi când Dragnea a fost a arestat a doua zi după ce PSD a pierdut alegerile europarlamentare. 

Când Călin Georgescu a ieșit pe locul I în primul tur și Elana Lasconi pe locul II, am fost foarte speriat. Speriat de ascensiunea neașteptată a lui Călin Gerogescu care mirosea a furăciune, a servicii, a intervenție străină, a alegeri trucate, ferme de trolli, ruși și alte ingerințe. Mergând spre servici și rumegând în cap rezultele alegerilor, brusc, mi-am dat seama că suntem într-un turning point. Era prima dată din  1989 când în turul 2 al alegerilor prezidențiale nu intra un reprezentant al PSD. Și mi-am dat seama că, în ciuda ascensiunii unui lider extremist, am obținut o victorie în durata medie: nu mai trebuie să votăm împotriva unui pesedist așa cum am făcut-o în ultimii 35  de ani. Că e un turning point, care poate fi bun sau rău. Orice schimbare are un cap de Ianus, care privește către trecut sau către viitor. Desigur că viitorul e scary, angoasant, că e necunoscut. Dar ar putea fi fără PSD, într-o variantă optimistă.

Azi e un alt turming point. M-am uitat la întânirea dintre Trump, acolitul Vance și președintele Zelenski, ca la un teatru de păpuși. Dar văzând asta la televizor nu m-am putut gândi decât la acel turning point decisiv din 2001, când am deschis întâmplător televizorul și am văzut cum un avion de pasageri lovește unul din cele două turnuri ale ansamblului de zgârîie-nori, World Trade Center. Atunci am crezut că nu văd bine sau e un film de ficțiune. Și nu era și de atunci cumva s-a schimbat și viața mea. În 2004 România a aderat la NATO, în 2007 la UE. Retrospectiv 9/11 a fost a fost un turning point pentru Europa de Est.

Modul în care s-au purtat discuțiile între niște președinți de state azi, în fața camerelor de filmat, cu siguranță este un turning point. Eu fiind obișnuit cu discuțiile protocolare dintre Ceaușescu și Mobutu nu mi-am putut imagina niciodată așa ceva. Sau am văzut stilul ăsta de discuții la restaurantul Central din Câmpia Turzii în anii 90 și știu că nu se terminau bine. Cineva pleca afectat din restaurant, la sfârșit. Dacă astea sunt noile relații internaționale, clar, suntem într-un turning point. Nu pot să zic în ce direcție o luăm cu toții, dar mi se pare un semnal de alarmă.