DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (21)

La întrebarea moderatorului ce părere are despre faptul că în Belgia s-a scos armata pe străzi fostul președinte și actual europarlamentar, Traian Băsescu a repetat de câteva ori că «Belgia e o țară vai de mama ei» (Traian Băsescu, la DigiTV, 5 octombrie 2020). Se referea la faptul că e un stat federal, divizat între comunitatea valonă și cea francofonă (sic!), din perspectiva unuia crescut și maturizat cu statul centralizat-unitar al lui Burebista și Ceușescu în minte. 

Primul meu stagiu de studii cu bursă în Occident a fost în 1999 la Bruxelles. Mai fusesem înainte, în afara granițelor țării, doar în Varna, Budapesta și Chișinău și am crescut în anii ’80 cu ochii în cataloage Neckermann și zvonuri privind bunăstarea desăvârșită din țările din vestul Europei, cu accesul lor necondiționat la bunurile de larg consum de care eu eram privat în România lui Ceaușescu. N-am căzut în cur când am ajuns în cea mai bună dintre lumile posibile, dar noiembrie și decembrie 1999 la Bruxelles au fost pentru mine un șoc cultural, un duș rece și m-am întors cu ochii larg deschiși înapoi în țară. Băsescu a călătorit toată viața și a văzut lumea cu ochii închiși. A îmbătrânit fără să învețe nimic, dacă poate să spună în direct ce spune, el care s-a «luptat» două mandate de președinte pentru modernizarea instituțiilor statului. 

România e o țară vai de mama ei! Cum zicea profesorul P. T. din România se va face țară la Paștile Cailor.  

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (20)

Un titlu mai potrivit ar fi: de ce nu mă interesează politicile publice. Pentru că sunt anarhice și cvasi inexistente în România ultimilor 30 de ani. Și în trecut și acum în pandemie politicile publice au fost și sunt centrate pe eliminarea răspunderii. Nimeni din birocrația de stat nu trebuie să răspundă de nimic și de aceea trebuie inventate scheme tot mai complicate de eludare a răspunderii prin hârtii. În anul 2001, când am dat primul interviu la poliție, polițaiul din campusul studențesc mi-a zis clar că morții se acoperă cu pământ și vii cu hârtii. A fost o lecție pe care am înțeles-o ca atare și de atunci sunt foarte preocupat  să mă acopăr cu hârtii, fiind foarte clar că responsabilitatea acoperirii cu pământ o să revină altora. O propoziție pe care am auzit-o frecvent a fost că după pandemie lumea nu o să mai fie ca înainte. Nu știu dacă e chiar așa, dar clar momentul ăsta e unul de evaluare. Au trecut 30 de ani de la căderea comunismului și în căminele studențești din Cluj se stă tot câte patru-cinci în cameră cu budă comună pe hol. Te întrebi dacă sunt căminele universității din top Shanghai sau sunt cămine muncitorești de la Bumbești-Livezeni. Pe unde am umblat cu Erasmus și burse în Occident în tinerețe nu am stat în camere câte patru cu budă pe hol. 

Nu mai zic că toată această degringoladă de scenarii propuse de autoritatea centrală pentru începerea anului școlar nu e decît o dovadă de incompetență și cinism.  Ministerul cunoaște o situație aproximativă, alterată  de minciunile directorilor de școli care au propria lor agendă, adică să nu răspundă pentru nimic odată. Singurii care ar trebui să răspundă pentru îmbolnăvirile eventuale cu SARS-CoV-2 trebuie să fie părinții care insistă să-și trimită copiii la școală. Ba chiar să și semnneze declarații prin care își asumă întreaga răspundere.  Zic că este cinism pentru că mi se pare că vor să trimită copiii două-trei săptămîni până crește numărul de cazuri și trece campania electorală pentru alegerile locale. Apoi, după apariția inevitabilă a unor infectări, vor avea motiv să instaureze un nou lockdown distopic prin care să ne închidă în case. 

Controlul comportamentului social în România este deja la cote aproape inacceptabile. Ești încă suspectat și urmărit, bănuit apriori că îți ascunzi boala și febra și controlat de circa 4-5 ori pe zi cu pistolul de citire a temperaturii corporale. Se pornește de la ideea că minți și portarii, acești grădinari ratați kafkieni, o să te prindă cu termometrele lor optice.   Ești obligat să porți masca chirurgicală peste tot ca Michael Jackson, să te distanțezi fizic din orice poziție. Am văzut că oamenii nu mai pot, că este insuportabil, că mănâncă și beau pe terase bot în bot, cu orice riscuri. Sunt mai inconștienți și nepăsători? Greu de spus, cred că sunt obosiți și plictisiți de atîtea interdicții și control. 

TURDA MĂ'SII (20)

N-am mai scris demult despre Turda, din cauza faptului că m-am plictisit să tot reliefez anormalul. Nu mai locuiesc de mult timp în orașul ciudat de pe Arieș și am încercat să îl clasez printre amintiri, în trecutul care nu îmi mai aparține și nu se mai întoarce. Dar Turda nu se dezminte, se dezvoltă după propriile ei coordonate, unice în România din câte știu eu. Poate că mai există asemenea pseudo-orașe damnate și pe altundeva în țară, dar mie îmi ajunge Turda mă’sii. 

Odată cu declanșarea pandemiei globale de COVID-19 în martie 2020 au început și unii turdeni să se manifeste. Pe timpul lockdown-ului un turdean a furat câteva tone de pământ de pe domeniul public, din rezervația arheologică de pe Dealul Cetății. Ziua în amiaza mare, cu buldoexcavator și bascule și nu a văzut nimeni nimic. Am sesizat instituțiile care trebuie să ne protejeze și încă nu am primit nici un răspuns (de patru luni). Adică am primit răspunsul că sesizarea mea a fost înregistrată sau că nu e de competența lor. Cum este posibil, totuși, să furi tone de pământ de pe domeniul public? Nu știu, zău, ăsta e oraș, Turda, sau teren viran? Are administrație, are primar și funcționari publici? Primăria are în derulare un proiect european pentru punerea în valoare a sitului arheologic castrul legiunii V Macedonica și de sub nasul primăriei și poliției locale sunt furate tone de pământ. Poliția locală răspunde că nu e de competența instituției. Care sunt competențele ei? Amendarea unora care fac un grătar, la comanda unui profesor de fugă și a unui tâmpit care se juca de-a managerul de muzeu? Oricum, primăria trebuie să fie mai atentă cu ’jde miile de proiecte europene derulate deodată că turdeanu’ din Turda mă’sii odată îi fură ouăle de sub cloșcă.

Zilele trecute, lucrând prin Turda mă’sii de care se vede că nu mă pot despărți oricât aș încerca, l-am întrebat pe un tânăr muncitor rom câte clase are. Părea un băiat inteligent și următoarea mea întrebare era cum s-a descurcat cu școala on line. Eram serios, pentru că după un semestru de predat on line sunt sensibil la problema asta și știam că nu a funcționat prea bine în mediile devaforizate (oricât de mult ne mint Ministerul Educației și inspectoratele în sensul ăsta).  Locuiește în centrul orașului la mai puțin de un kilometru de primărie. Mi-a zis că nu a umblat la școală, că a fost o dată la școală în Poiana și nu i-a plăcut. O dată, am zis eu, un an, clasa întâi? Nu, a zis el, o dată, o zi. Și am constatat apoi că nu știa nici să citească, nici să socotească, nici valoarea banilor, nici cifrele ceasului, deci sensul orelor de lucru ca timp scurs, nici nimic despre lume și cum se învârte pământul inutil în jurul soarelui. Și nu era nici o problemă, trăia și muncea în centrul Turzii mă’sii în secolul XXI (21 pentru pesediștii și liberalii din Turda care nu știu decât cifrele arabe). Cam atât despre proiecte europene de incluziune socială și asistență socială în simulacrul ăsta de oraș. 

NOTE ZILNICE

M-am culcat liniștit în 2019 și m-am trezit, în 2020, într-un film american post-apocaliptic ca, de exemplu, în 12 Monkeys.  Un film unde un virus nou, acum SARS-Cov2, care nici măcar nu e produs în laborator, ci a evoluat după niște principii darwiniste firești, a stopat civilizația umană pe pământ. A oprit pentru moment ceasul mersului lumii, cu consecințe vizibile asupra economiei capitaliste și asupra vieții noastre de zi cu zi. Teama de virus a tuturor, în fond teama de un dușman invizibil atotprezent și de moartea iminentă, a omului de pe stradă și a politicianului decident, a provocat un blocaj general. Apoape toată lumea stă în casă, nu mai muncește, nu mai produce. Virusul a atins prima contradicție fundamentală a materialismului dialectic și istoric, cea dintre om și natură. Omul căutând să-și producă hrana cotidiană vitală pentru existența lui, în luptă cu natura, dezvoltă forțele de producție. Forțele de producție sunt bine dezvoltate acum în capitalismul globalizat, relațiile de producție sunt stabile, suprastructura I a consumului exagerat și a bunăstării clipei trăite coexista destul e pașnic cu suprastructura II emergentă a trăitului healthy într-o lume ecologizată, când, pac, a venit coronavirusul. Și a reușit să facă, în lumea globalizată de azi ce nu a reușit să facă spaima atomică a războiului rece: anume să paralizeze procesul de producție și viața, în general.  În miercurea în care B. m-a anunțat că li s-a închis școala gimnazială pentru două săptămâni, cu posibilitate de prelungire, m-am blocat. Aveam fix vârsta lui, 13 ani, când s-a produs dezastrul de la Cernobîl. Și noi am mers la școală. Ne-au dat niște pastile cu iod, ni s-a zis că e un pic de problemă, dar în mare e ok, și am mers la școală.  În ianuarie B. mi-a zis în mașină că abia a început anul și s-au întâmplat atâtea. Ce anume?, am zis. Păi, incendiile din Australia, războiul din Iran, coronavirusul din China, moartea lui Kobe Bryant, zice B. Nu erau semne prea bune, întradevăr: dezastru natural, război și epidemie, dar erau separate de mii de kilometri și păreau focare izolate ale unei probleme globale. Deocamdată stăm în casă, să ne ferim de contagiune. În fața unui dușman furișat, invizibil și ubicuu cum este SARS-Cov2 nu avem decât mijloace primitive, medievale, de apărare, cum este carantina și izolarea. Microscoape digitale și reactivi, lectura genomului complet a virusului, toate medicamentele de sinteză din lume, toată știința modernă, totul este neputincios în fața acestui virus despre care nimeni nu pare să știe nimic. În media au apărut informații ba că ar fi  o simplă gripă inofensivă, ba că este ceva malefic și mortal, un SARS+HIV. Mai straniu este că doctorii se contrazic și nu vezi niciunde vreun acord al specialiștilor asupra modului cum se produce contagiunea (și a metodelor de prevenție, în consecință), asupra efectelor produse (a mortalității care pare să fie complet diferită între China și Italia, de exemplu), asupra remediilor, tratamentelor și potențialului vaccin. Și mai ales, ceea ce e cel mai alarmant, lipsa oricăror previziuni privind durata carantinei și a pandemiei. Asta explică spaima oamenilor: privirile lor de victime hăituite când ies din casă 20 de minute să își cumpere mâncare la supermarket, frustrarea lor de ființe active, agitate, scoase din rutina muncii mecanice zilnice care substituia sensul. Cred ca România nu va fi afectată masiv de această epidemie: nu avem spitale, sistem sanitar performant, dar nu avem nici densitatea de locuire pe kilometru pătrat a marilor metropole occidentale, din Europa sau America, sau a Wuhan-ului. Nu o să fim o țară prea afectată, pentru că aproape nu suntem o țară. Din perspectiva globală (a virusului?) suntem o zonă de la periferia UE, acolo cu Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Polonia, un loc cu granițe pe care le putem închide parțial, o zonă pustiită de migrația forței de muncă, cu sate golite și îmbătrânite, cu  câteva centre unde pulsează anemic capitalismul, cu un sistem sanitar un pic mai bun ca Africa, cu politicieni abulici și pompieriști, cu birocrație bizantină, simulare și minciună în tot ce facem.  

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (19)

CLUJ 1989 21.12

Am vizitat expoziția depre revoluția din 1989 la Cluj, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și scriu sub imperiul acestei emoții. Expoziția s-a vrut senzorială, după un concept media care te face să traversezi stări, nu săli cu artefacte. Pot să zic că, în ceea ce mă privește, și-a atins obiectivele și vreau să o felicit pe I. și echipa ei. Primul gând care mi-a venit a fost aproape caragialesc: sunt vechi, domnule! Am apucat adică și eu să defilez în mitingurile maoiste ale lui Ceaușescu, îmbrăcat în uniformă de pionier cu cravată roșie la gât sau în costum albastru de PTAP. Au trecut peste 30 de ani de când stăteam cu orele în soare așteptând ca un operator să tragă două cadre cu noi (ființe umane, de fapt copii) desenând lozinci cu corpurile noastre în piețe. În semn de omagiu pentru Tovarășu’ și Tovarășa. Și ajung cu povestea, pentru contrast, direct în ultima sală, cea a viitorului, unde sunt poze și scurte texte ale unor tineri (de 30 de ani) născuți în anul 1989. Ajuns acolo mi-am zis că da, a meritat Revoluția, sacrificiul uman al celor împușcați la Cluj în Piața Libertății de niște securiști împuțiți, pentru că măcar tinerii aceștia sunt normali. Nu ca noi, cei veniți din ceaușism, care mai purtăm în personalitățile noastre defecte stigmatele totalitarismului comunist. Eroilor revoluției din sălile intermediare, morți sau răniți, le sunt recunoscător pentru sacrificiul lor, respect curajul lor de a ieși în piață atunci. Mi-a plăcut interiorul cu mobila din anii ’80, cu televizoarele vechi, mileuri și pești de sticlă, cu covorul persan și mobila lui F. Și în câteva fracțiuni de secundă, accelerat, mi-am retrăit revoluția mea, acasă în bloc, la Câmpia, în fața televizorului alb-negru, inundat de știri false, de manipulări, de isterie media, și printre toate un film cu Sergiu Nicolaescu boxer. O revoluție trăită pe canapea holbat la TVRL (Televiziunea Română Liberă), speriat de conflicte, gloanțe, trasoare, teroriști, revoluționari, prima și singura revoluție în direct pe care am experimentat-o. Expoziția de la MNIT nu este în esență o condamnare artistic-muzeistică a comunismului, a totalitarismului ceaușist, ci mai degrabă, zic eu, un omagiu adus celor care au făcut posibilă ieșirea din acel regim. Trecutul acesta întunecat este parte din noi, cei care am trăit înainte de ’89, și avem o singură soluție, acum la 30 de ani distanță. Să îl integrăm, să îl acceptăm cu relele lui, cu bravurile și lașitățile fiecăruia și să în lăsăm în urmă. Ca să ne vindecăm de acest PTSD, nu trebuie să uităm trauma, ci să o rememorăm, pentru că așa cum zice vulgata psihanalizei, conștietizarea duce la vindecare.

Poveste de vacanță cu muzee și situri arheologice

           Vacanța anuală pe litoralul românesc de la 2 mai a fost puțin diferită anul acesta. Adică, vremea nu a fost ca în Grecia sau în Turcia, ci ca pe la noi, cu ploi,  cer înnorat, rafale de vânt. Printre activitățile estivale obișnuite s-au strecurat, deci, și câteva excursii ad-hoc prin Dobrogea.
           Am revăzut, după mulți ani, muzeul de istorie din Mangalia, vechea colonie grecească Callatis. Nu am putut să nu compar cu recent revăzutul muzeu din Reggio Calabria, anticul Reggium. La noi, parcă istoria a stat în loc. Muzeul din Reggio, văzut în 2000 si revăzut în 2019, era complet transformat: extins, cu o expoziție nouă care respecta normele actuale de expunere, cu un patrimoniu imens și spectaculos, bine pus în valoare. Muzeul care ar trebui să ilustreze istoria seculară a coloniei grecești Callatis și a hinterlandului indigen este un coridor și o sală la demisol unde este amenajat mormântul cu papirus. Vitrinele sunt pe stil vechi, ceaușist, cu cioburi, teracote și podoabe amestecate cronologic, cu explicații minimale, cu puține panouri și poliplanuri explicative care să-ți spună o poveste. În sala mormântului cu papirus vitrine puse prea departe de privitor și exponate aruncate efectiv claie peste grămadă te deconcertează, la propriu. La intrare, pe dreapta, vechea hartă a Dobrogei antice din anii 80, îi așteaptă pe vizitatorii care doresc să-și facă o poză gratuită în muzeu. Muzeografii îmbracă copiii în cearceafuri, imitând hainele grecilor, într-un reenacment spontan foarte la modă în muzeele noastre. Am vizitat apoi geamia Esmahan Sultan, am urcat pe o scară melcată din piatră și în minaret, repetând în mic experiența de acum câțiva ani când am urcat în Columna lui Traian. Vizita a fost completată de o discuție cu un angajat turc în vîrstă, despre turci și români, despre origini turanice citite pe fețele noastre, despre turcii și tătarii dobrogeni din România de azi, despre  Islam în general, despre luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, cruciade și altele asemenea.
          O altă zi noroasă a prilejuit o excursie la Histria, cel mai important sit arheologic din România după părerea mea. Histria este și laboratorul arheologiei românești, șantierul - școală unde s-au format și au lucrat arheologi și epigrafiști de prestigiu, ca V. Pârvan, Radu Florescu, D. M. Pippidi, P. Alexandrescu, Al. Suceveanu etc. Pe litoral, ocolind Constanța și Mamaia pe autostradă, apoi pe șoselele Dobrogei am reușit să străbatem drumul spre cetatea greacă veche de aproape 28 de secole. Călătorind prin Dobrogea te frapează raritatea așezărilor umane. Un  pământ ajuns târziu sub stăpânire românească, colonizat inegal, pare și azi necucerit încă. Satele sunt la mare distanță unele de altele, cu case părăsite, la fel ca în satele îmbătrânite din Ardeal. Pe câmpuri mai poți vedea fauna sălbatică: am văzut doi fazani, un șacal, trei ulii, o pupăză, mai multe animale și păsări decât la un drum similar pe-acasă.
         Ajunși la Istria, la situl arheologic, am intrat prima dată în antiquarium, de fapt un mic muzeu de sit. O clădire modernă de beton și sticlă, tipică pentru anii 80, despre care B., văzând-o din exterior, a zis că parcă e o piscină părăsită. Circuitul era prestabilit din planul construcției, pe mai multe nivele, în genul Muzeului Banatului Montan din Reșița. Din nou aceeași desfășurare cronologică, de la cioburi Hamangia la stele funerare turcești, menită să ilustreze întreaga istorie a patriei din cele mai vechi timpuri până azi. Era și un colțișor cu panouri de carton decolorate și deformate unde era ilustrată istoria arheologiei histriene în poze vechi și scurte texte explicative. Ar fi putut fi mișto, dar te domina aceeași senzație de părăsire, de lucru vechi și nerefăcut când ar fi trebuit. În schimb patrimoniul expus era spectaculos. Inscripții celebre, încărcate de istorie, monumente sculpturale de excepție.
          La fel în situl arheologic: s-a văzut un efort, cândva, poate în  mai multe salturi, de a conserva primar, restaura chiar, amenaja, dar acum totul părea abandonat, cedat naturii care își reintră treptat în drepturi. Altare și monumente funerare expuse liber de-a lungul aleilor sunt azi ilizibile, deci distruse, din cauza intemperiilor. Zidurile se fisurează și prăbușesc, cu scaieți și arbuși crescuți pe ele, aleile de acces sunt acoperite de vegetație, încât pierzi circuitul și te trezești în labirintul lui Dedal. Restaurările nu sunt marcate decît rareori, încât nici ochiul specialistului nu poate spune ce este autentic și ce e adăugat. Și aici s-a conservat primar prea mult în trecut fără vreun plan de perspectivă, fără să se gândească cineva cum se vor întreține în viitor mii de metri cubi de ziduri conservate. Autoritățile locale ar putea să facă un proiect european numai pentru restaurarea zidurilor conservate primar la Histria, în loc să refacă cu faianță și termopane cetatea Capidava, de exemplu.
       Nu știm să valorificăm patrimoniul, în muzee și situri arheologice. Nu suntem educați să o facem, nu avem posibilitatea să o facem cu bun gust. Autoritățile decidente ar putea coborî din scaunele manageriale să viziteze situri și muzee din străinătate, să întrebe chiar și specialiștii care deja au făcut-o și care, în consecință, au repere. Dar muzeele se sufocă din cauza subfinanțării cronice, iar siturile nu sunt decît material pentru tunuri financiare prin programe europene care să îmbogățească arhitecți și firme de construcții. Viitoarele butaforii vor fi folosite pentru educarea publicului în spirit patriotic și tot așa vom defila spre viitor printre ruine abandonate sau bine garnisite cu beton.

ARHEOLOGIE (2)

Recunosc că mă preocupă, poate mai mult decât ar trebui, funcționarea meseriei mele, pentru care am optat în tinerețe din pasiune, nu din alt motiv, anume cercetarea arheologică. Pentru că de trei ani am fost membru în diferite comisii de specialitate consultative (naționale și zonale) am văzut cum funcționează sistemul din interior. Și am văzut multe lucruri nespuse și nevăzute din ceea ce numim, în lipsa altui termen arheologia contractuală. Nu zic că nu sunt legale, pentru că nu am văzut documente, contracte și nici nu mă interesează. Să zicem că nu sunt în acord cu deontologia profesională, că sunt imorale și înconjurate de o țesătură densă de minciuni și complicități. De două ori am ieșit în spațiul public scriind niște articole / eseuri de fond, generale, în care încercam să arăt slăbiciunile sistemului în care lucrăm. Nu am atacat nici o persoană, pentru că nu am nimic cu nimeni (pe unii dintre actorii principali ai arheologiei contractuale nu îi cunosc și nici nu îmi doresc să îi cunosc, de fapt). Invariabil, o doamnă vocală, F. V. se simte datoare să îmi răspundă și apelează la atacuri la persoană, cum că nu aș fi decât unul care a cărat geanta profesorului lui și și-a asigurat un loc călduț la stat, unul căruia dacă nu-i convine în comisii, are dileme morale, să-și dea demisia. Nu consider că trebuie să îi răspund, când eu nu m-am adresat niciodată în articolele scrise acestei doamne. Ea mă interpelează însă, întotdeauna direct, precizând că mă înșel, că sunt în eroare, că nu știu despre ce este vorba. Fiecare cu dreptatea lui, să fie sănătoasă.
Acesta nu este un răspuns pentru ea, ci pentru colegii care poate au citit în grabă, i-a enervat o propoziție, le-a crescut tensiunea de la vreo afirmație pe care am făcut-o, li s-a înnegrit privirea și nu au mai înțeles textele în ansamblu. Eu nu sunt împotriva arheologiei private, din contră, chiar cred că că se impune azi o liberalizare a profesiei în paralel cu întărirea controlului de specialitate asupra practicii arheologice (cum am mai scris aici, http://vissvrix.blogspot.com/2018/04/arheologie.html). Adică nu o liberalizare anarhică în care sute de arheologi privați să sape gropi pe bani în toată țara, să scoată materialele din pământ și să le arunce în depozitele muzeelor spre veșnică uitare. Aceasta nu este nici o salvare de patrimoniu, ci o distrugere în formă continuată.  Sunt de acord cu autorizarea directă a firmelor de arheologie și asta am spus din prima săptămână când am intrat în Comisia Națională de Arheologie în 2016. Nu sunt de acord cu autorizarea mascată, mincinoasă a lucrărilor firmelor de arheologie. Știm toți cei care am trecut prin comisie că atunci când autorizăm pe un expert aflat la sute de kilometri distanță de lucrare, în realitate lucrarea o face un prieten care are o firmă, dar nu are calitatea de expert și afilierea instituțională. În aceste condiții cineva, un prieten binevoitor, probabil cointeresat, ia autorizația pe numele lui. Aș putea să pretind că sunt moral, că nu pot dormi noaptea pentru că am semnat pentru unul, când de fapt știu că am dat posibilitatea altuia să sape. Nu asta e problema mea principală, ci ca la un joc de poker: nu îmi place când cineva nu joacă cu cărțile corecte, când trișează și își ia câștigul prin furt. Toți trebuie să jucăm la fel: să intrăm în registrul arheologilor, să facem cercetare arheologică de teren, după care să publicăm rezultatele. Arheologia nu se termină cu raportul de descărcare care se aruncă într-o arhivă și nu-l mai vede nimeni niciodată. Descoperirile trebuie interpretate și publicate, iar aceste rezultate publicate sunt cuantificabile pentru a conferi cuiva calitatea de arheolog specialist și expert. Într-un raport făcut de o instituție împreună cu firma doamnei F. V. am citit, negru pe alb, că au descoperit «cioburi preistorice, probabil neolitice». De aici nu mai este decât un pas până la a scrie că «am găsit niște chestii cărămizii, probabil cioburi». Arheologia este despre a ști ce descoperi, a încadra cronologic și cultural un sit, a-l  așeza în context istoric și a genera niște concluzii istorice. În rapoartele de descărcare ajunse la comisie, pagini întregi sunt despre flora și fauna zonei și astfel am aflat că în județul Gorj trăiește «șoarecelul de câmp», iar în județul Cluj «șoarecele subpământean» (ultima tot dintr-un raport al firmei doamnei F. V.). Arheologia trebuie să rămână o disciplină științifică, nu să fie făcută de zarzavagioaice și bișnițari. Sau dacă vor să o facă, atunci să publice, să intre în registrul arheologilor, să devină experți și să ceară autorizații pe numele lor. Nu să umble cu ași de treflă în mânecă. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)

Ceaușismul ca doctrină
De multe ori m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție, am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să se desprindă. Capitalismul și democrația le provocau frică, se agățau de reperele tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea este  rezultatul ingineriei pedagogice a  comunismului târziu, fiind  «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era doctrină.
Țin minte o discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor. Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și civic a generației mele.
Avem un stat centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism. Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene, să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri, că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti (predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza», nu de a învăța.
Ce conține doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor, martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii), totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui.  Toată acestă agitație prilejuită de centenar îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii și să priceapă.

#rezist

#nucul cu pârși

#spânzurătoarea

NOTE DE LECTURĂ

Conflictul între generații mi s-a părut, mult timp, o idee inventată pentru reglarea presiunii sociale, așa ca și corectitudinea politică. Probabil din cauză că am fost tânăr și neatent la lumea din  jur, ca toți tinerii, apoi nu știu ce, matur? și indolent, dar totuși, după maturitate va urma, inevitabil, la un moment dat bătrânețea.

Am citit recent romanul lui Adolfo Bioy Casares, Jurnal din «Războiul Porcului». Un scriitor imens, așa cum numai un  scriitor latino-american poate fi.  Personajul principal din roman, don Isidro, anume Isidoro Vidal, este între vârste. Nu știm precis câți ani are, un pic peste 50 și este tratat de unii de bătrân, de alții ignorat. Căci Războiul Porcului este o distopie argentiniană care are ca subiect chiar conflictul între generații. Tinerii încep să îi bată pe bătrâni pe stradă, adică chiar să îi omoare în bătaie la propriu. Statul și autoritățile par absente, retrase, și permit aceste escaladări ale violenței fizice. Bătrânii încep să se ascundă în case, să nu mai meargă la meciuri, la jocuri de societate, la orice alte activități tipice pentru vârsta a treia. Treptat se construiește o ideologie (o suprastructură) centrată pe repulsia tinerilor față de bătrâni. Când conflictul ajunge la apogeu, așa, fără nici o explicație, se stinge. În opinia mea tot mesajul sumbru al romanului e anulat de idila lui don Isidro cel expirat cu Nelida cea tânără și atrasă de reprezentanții vârstei a treia. Cumva din fundal dragostea, al cincilea element, a mai salvat odată situația. Și Războiul Porcului s-a stins subit, ca o Revoluție Franceză sucită și neînțeleasă de actorii ei.