DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (30)

Turning point

Problema este că atunci când ești contemporan cu evenimentele în desfășurare nu prea poți să își dai seama în ce direcție se desfășoară. Cei care au trăit pe vremea războiului de 100 de ani nu știau că trăiesc într-un război de 100 de ani. Ne-am dat noi seama mai tâziu, prin epoca luminilor. 

Ieri a fost anchetat Călin Georgescu și o zi mai târziu, România a fost retrogradată de la democrație la regim hibrid. Nu știu, totuși, ce fel de democrație era la noi când Dragnea a fost a arestat a doua zi după ce PSD a pierdut alegerile europarlamentare. 

Când Călin Georgescu a ieșit pe locul I în primul tur și Elana Lasconi pe locul II, am fost foarte speriat. Speriat de ascensiunea neașteptată a lui Călin Gerogescu care mirosea a furăciune, a servicii, a intervenție străină, a alegeri trucate, ferme de trolli, ruși și alte ingerințe. Mergând spre servici și rumegând în cap rezultele alegerilor, brusc, mi-am dat seama că suntem într-un turning point. Era prima dată din  1989 când în turul 2 al alegerilor prezidențiale nu intra un reprezentant al PSD. Și mi-am dat seama că, în ciuda ascensiunii unui lider extremist, am obținut o victorie în durata medie: nu mai trebuie să votăm împotriva unui pesedist așa cum am făcut-o în ultimii 35  de ani. Că e un turning point, care poate fi bun sau rău. Orice schimbare are un cap de Ianus, care privește către trecut sau către viitor. Desigur că viitorul e scary, angoasant, că e necunoscut. Dar ar putea fi fără PSD, într-o variantă optimistă.

Azi e un alt turming point. M-am uitat la întânirea dintre Trump, acolitul Vance și președintele Zelenski, ca la un teatru de păpuși. Dar văzând asta la televizor nu m-am putut gândi decât la acel turning point decisiv din 2001, când am deschis întâmplător televizorul și am văzut cum un avion de pasageri lovește unul din cele două turnuri ale ansamblului de zgârîie-nori, World Trade Center. Atunci am crezut că nu văd bine sau e un film de ficțiune. Și nu era și de atunci cumva s-a schimbat și viața mea. În 2004 România a aderat la NATO, în 2007 la UE. Retrospectiv 9/11 a fost a fost un turning point pentru Europa de Est.

Modul în care s-au purtat discuțiile între niște președinți de state azi, în fața camerelor de filmat, cu siguranță este un turning point. Eu fiind obișnuit cu discuțiile protocolare dintre Ceaușescu și Mobutu nu mi-am putut imagina niciodată așa ceva. Sau am văzut stilul ăsta de discuții la restaurantul Central din Câmpia Turzii în anii 90 și știu că nu se terminau bine. Cineva pleca afectat din restaurant, la sfârșit. Dacă astea sunt noile relații internaționale, clar, suntem într-un turning point. Nu pot să zic în ce direcție o luăm cu toții, dar mi se pare un semnal de alarmă.   

JURNAL ZILNIC CU AUTORI ANTICI (1)

Despre prietenie 

Zilele astea am fost suprins de virulența cu care am fost atacat de cineva pe care îl consideram prieten. Prieten vechi, din adolescență, de decenii, nu de ani. Și așa cum am mai zis, nimic din ceea ce a descoperit lumea modernă vizavi de relațiile dintre oameni nu mă convinge mai mult decât ceea ce descoperiseră cei din lumea veche. Aveau mai mult timp liber să gândească și să analizeze în societatea «sclavagistă» și erau mai puțin distrași de industriile divertismentului care nu le pătrundeau în case, cum face televizorul sau internetul azi. Și am recitit, după foarte mulți ani, Cicero, De amicitia. 

Este un dialog scris în anul 44 î. Hr., deci acum 2069 de ani, dar cu totul actual după părerea mea. Homo sapiens e același ca în Republica romană târzie, are prieteni și dușmani, are aceleași dileme și probleme. Cicero redă discursul socrului său C. Laelius, care le vorbește despre prietenie ginerilor săi Q. Mucius Scaevola și C. Fanius.

Nu o să analizez discursul cu C. Laelius (de fapt al lui Cicero) pe capitole pentru că poate fi plictisitor ca un studiu introductiv la o traducere. O să mă refer la ideile lui după care amicitia aste determinată de virtus. Nu pot fi prieteni, cu adevărat, decât oamenii virtuoși și înțelepți. Ce sunt virtus și sapientia, calitățile morale apreciate de antici?

Cic. De. amic. V. 19:  cei care au înțelepciune naturală sunt «cei ce trăiesc astfel, încât buna lor credință, integritatea lor, dreptatea, libertatea să fie dovedite și nici vreo lăcomie, sau poftă, sau îndrăzneală să nu îi domine și să fie de o mare statornicie....». Nu știu dacă era un pium desiderium în epoca lui Cicero sau chiar existau astfel de oameni pe-atunci, dar acum mi se pare că sunt foarte rari în peisaj.

Virtutea, zice Cicero (De amic. VI. 20) «trebuie să fie măsurată nu după vorbe, ci după fapte». Părerea mea este că acum se vorbește mult mai mult decât în Antichitate și ai ocazia să faci mai puține lucruri. Constrîngerile sociale sunt mult mai multe în complexa societate modernă, iar rețelele, reale sau virtuale, de asemenea. Homo sapiens a evoluat spre un homo loquens, care vorbește în plus, până ajunge să vorbească gura fără el. Am câțiva «prieteni» vorbăreți în cercul meu, și sigur nu le pot evalua  virtutea după vorbe.

Scipio Africanul spunea că «nimic nu e mai dificil decât ca prietenia să dureze până la capătul vieții», pentru că adesea «caracterul oamenilor se schimbă uneori din pricina nenorocirilor, alteori din pricina înaintării în vârstă». Prieteniile copiilor sunt lepădate odată cu toga pretexta. (Cic. De amic. X.33). Câți mai avem prieteni apropiați din gimnaziu sau din liceu? Prieteniile din tinerețe pot fi distruse de rivalități, dar, zice el, chiar «dacă unii merg mai departe în prietenie, totuși adesea e zguduită, dacă ajung la o dispută pentru onoruri, căci nu este nici o pacoste mai mare în prietenie, decât dorința de bani a celor mai mulți, lupta pentru onoruri și glorie a celor mai buni, de unde dușmănii foarte mari s-au ridicat adesea între cei mai buni prieteni». Mai ales la vârstă adultă sau la bătrânețe, banii și puterea crează falii între prietenii vechi. Cu cât au fost mai mari prieteni, cu atât devin mai mari dușmani, ca P. Sulpicius și consulul Q. Pompeius, de la care pleacă reflecțiile lui C. Laelius consemnate de Cicero.  

Pe ce se baza o prietenie romană  de atunci, ar trebui să se bazeze și o prietenie românească de azi. Zice Cicero (De amic. XVIII. 65): «Temelia, însă a acelei stabilități și statornicii pe care o căutăm în prietenie, aste încrederea. Fiindcă nimic nu e stabil din ceea ce e lipist de încredere.(...) Căci o fire complicată și întortocheată nu poate fi fidelă».

Cicero zice că prietenia trebuie să fie ca vinul care suportă vechimea, pentru că se spune că «multe banițe de sare trebuie mâncate împreună ca opera prieteniei să fie completă» (De amic. XIX. 67: uerumque illus est, quod dicitur, multos modios salis simul edendos esse, ut amicitiae munus expletum sit).

Una dintre condițiile ca prietenia să fie păstrată la maturitate este, după Cicero, ca aceia  care se simt superiori să se poarte ca egali cu cei pe care îi consideră prieteni. Cic. De amic. XX. 71: «Acest gen de oameni care reproșează serviciile făcute cândva, e de-a dreptul odios. De serviciile respective trebuie să-și amintească cel căruia i-au fost făcute, cel care le-a făcut nu se cuvine să le amintească».

Nu o să mai continui cu acest ghid de bune practici ciceronian pentru prieteni, ci recomand să fie citit scurtul dialog (scurt și după criteriile de azi din vremea blogurilor și a tik tok-ului). Mai adaug un singur pasaj revelator pentru evoluția și sfârșitul prieteniilor, care, ca orice lucru de pe Pământ, evoluează și se sfârșesc: (Cic. De amic. XX.74): «În general prieteniile trebuie judecate când și spiritele și vârstele vă sunt deja întărite și coapte; și nu e obligatoriu, ca dacă unii în tinerețe au fost pasionați de vânătoare sau de minge, să aibă ca prieteni pe acei pe care atunci i-au iubit, fiind înzestrați cu aceeași preocupare. (...) Fiindcă gusturile diferite urmează moravuri diferite a căror neasemănare rupe prieteniile, și nici pentru o altă cauză cei buni nu pot fi prieteni cu cei răi, cei răi, cu cei buni, numai dacă diferența este atât de mare între ei cât poate să fie maxim admisă »

Cicero ne spune că oamenii evoluează, că își pot pierde virtuțile și înțelepciunea, ceea ce zicem azi, modern, busola morală. Ce nu-mi spune autorul antic este cât de mare poate fi distanța pentru a te despărți de un prieten vechi cu care «ai mâncat multe banițe de sare». Dar bănuiesc că asta nu ne spune nici psihologia modernă, comportamentală sau cognitivă sau de orice alt fel. Și în epoca asta în care latina și istoria sunt sub asediu, eu mă întorc la Cicero și la alți autori antici care erau mai deștepți decât mulți moderni.

https://wiki.dexonline.ro/wiki/Comunicatul_Societ%C4%83%C8%9Bii_de_Studii_Clasice_din_01.02.2025

ARHEOLOGIE

 

(1935)

Întorşi la Bucureşti, prima ştire marți seara, acasă, a căzut ca un trăznet; Andrieşescu îşi dăduse demisia de la direcția muzeului. Nu-mi puteam da seama ce se petrecuse, iar familia Hortansei, care ne-a dat ştirea, nu cunoștea nici un detaliu şi până a doua zi ne-am zbătut în tot felul de ipoteze. Dimineața, am aflat însă totul. Al. Tzigara-Samurcaş, "comisar" guvernamental al Expoziției de artă veche românească organizată la Bruxelles, ceruse ca printre piesele ce vor fi expuse să figureze şi coiful de aur de la Poiana-Coțofoneşti (județul Prahova). Andrieşescu nu-l publicase, deşi îl primise de la minister din 1929, şi se temea că vreunul dintre arheologii străini care-l vor vedea la expoziție va scrie despre coif, ceea ce nu-i putea fi pe plac. Raportase deci ministrului Cultelor şi Artelor, profesorul Alexandru Lapedatu, că starea de conservare a coifului, care nu fusese în nici un fel restaurat şi era în parte destul de fragil, nu permite transportarea lui. Ministrul era dispus să înțeleagă obiecțiile lui Andrieşescu, dar Tzigara-Samurcaş, vrând cu tot dinadinsul să-i facă sânge rău lui Andrieşescu (încă de pe vremea lui Tocilescu el n-a fost în relații bune cu nici unul dintre directorii Muzeului Național de Antichități), a insistat, cerând cel puțin un mulaj. Andrieşescu a obiectat că executarea unui mulaj ar periclita coiful tot atât de mult ca şi eventualul transport, dar Tzigara-Samurcaş vorbise şi regelui despre coif iar Lapedatu a fost silit să-i ceară lui Andrieşescu să dea dispoziții să se execute mulajul. Atunci Andrieşescu şi-a înaintat în scris demisia de la direcția muzeului. Lapedatu, care îl cunoștea de mult şi îl aprecia, a trecut peste scrisoarea de demisie şi i-a cerut încă o dată, printr-o nouă adresă, să ia măsuri pentru executarea mulajului în timp util, data deschiderii expozitiei apropiindu-se şi "de sus" se decisese să fie expus cel puțin mulajul coifului. (...)

După ce am primit de la Andrieşescu câteva acte oficiale pe care le mai avea la el, precum şi o sumă de 50.000 de lei, subvenția anuală pe care Primăria Municipiului Bucureşti o acorda muzeului, a trebuit să mă ocup imediat de executarea mulajului coifului care stârnise furtuna. Am vorbit în acest sens cu prietenul Mac Constantinescu, sculptor talentat, care prezentase într-o expoziție personală şi câteva frumoase lucrări în metal; în scurtă vreme copia metalică a fost gata şi am predat-o spre a fi expediată la Bruxelles, unde a făcut senzație. De data aceasta nu mai era vorba de un fals, ca celebra ''tiară a lui Saitarfernes", care-l cam compromisese mai de mult pe Reinach, ci de o piesă autentică de mare valoare artistică şi ştiintifică, consacrată pe atunci lucrare de artă scitică, iar astăzi traco-getică. Tzigara-Samurcaş a avut grijă să-i tipărească o fotografie chiar pe coperta catalogului pavilionului românesc, pentru ca în felul acesta să-i facă şi mai mult sânge rău lui Andrieşescu. Această copie a fost expusă de noi, după întoarcerea ei de la Bruxelles, (...) în vitrina în care erau păstrate piesele tezaurului de la Pietroasa până în 1937, când am reuşit să comand la Fabrica "Fichet", o mare vitrină-casetă de siguranță, cu pereții de oțel groşi de 2 cm, în care coiful original a tronat destul de puțină vreme.

Vladimir Dumitrescu, Oameni și cioburi. Contribuţii la istoria contemporană a arheologiei româneşti, p. 106, 108.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (9)

 

Votul

Eram copil și adolescent în socialism, dar am votat, totuși. Trăiam într-o democrație populară și ne manifestam ca atare. Cred că prima dată am votat prin clasa a treia când eram pionier și trebuia să alegem comandanții de grupă și de detașament. Aveam ius sufragii, dreptul de a vota, și am votat de fiecare dată. Aveam și ius honorum și am fost ales comandant de grupă, cu șnur roșu, de mai mai multe ori. O singură dată, în clasa a opta, am fost ales, surprinzător pentru mine, comandant de detașament, cu șnur galben. Nu am reușit să urc  în ierarhia pionerească mai mult de atât, să fiu comandant de unitate (pe școală) sau măcar adjunct al acestuia. Asta însemna șnur albastru închis sau albastru deschis. N-am văzut așa ceva și asta era un semn că nu m-am născut să fiu politician. Am și conștientizat asta la un moment dat, prin clasa a V-a. Cumva,  printr-o întâmplare, am fost ales să reprezint unitatea adică școala, ca pionier fruntaș, la forumul pionieresc județean. Era de fapt o tabără de vară la Leghia, lângă Valea Drăganului. Am primit de la doamna profesoară, care era șefa cu pionierii pe unitate, un discurs scris pe primele două pagini ale unui caiet cu pătrățele, pe care trebuia să îl citesc acolo, la un moment dat, la o întâlnire de învățământ științific. Eram un copil și mi-am dat seama că nu pot citi cuvintele alea într-un jargon al epocii pe care nu-l înțelegeam și nu le-am citit. Nu mi-am făcut practic treaba pentru care am fost trimis acolo, dar nu mă simt deloc vinovat. Nu m-am simțit vinovat nici atunci, pentru că și la vârsta aia mi s-a părut absurd și nelalocul lui acel discurs scris. Și de atunci, de la începutul anilor 80, am știut că nu sunt capabil să reproduc nici un discurs scris de altcineva, că nu pot să citesc ca un crainic tv niște cuvinte în care nu cred. Pe lângă concursuri sportive, defilări și activități pionieriești s-a mai întâmplat ceva la forumul respectiv. M-am împrietenit cu un niște elevi din Cluj care cântau seara la chitară. La jumătatea taberei au fost trimiși acasă pentru că au cântat într-o seară un cântec cu un cimitir și niște morți veseli. Nu cadra ideologic și nu puteau rămâne într-o tabără de pionieri.

Nu aveam vârsta să îl votez pe Tovarăș înainte de 89, dar îmi aduc aminte discuțiile părinților mei. Prin profesiile lor erau condamnați să participe în comisiile electorale. Seara când veneau acasă vorbeau despre alegeri. Trebuia să participe toată lumea, era o problemă să lipsești. Singurul nume pe buletinul de vot era Nicolae Ceaușescu, care trebuia votat de tot poporul românesc fără excepție. Îmi aduc aminte că discutau seara, în șoaptă, bineînțeles, ce scriau oamenii pe buletinele de vot, în intimitatea cabinei. În general doreau ceva ce lipsea, Vrem carne!, de exemplu, dar cel mai des Vrem hârtie igienică! Am întrebat-o azi pe mama cum reacționau când vedeau asta, dacă se distrau sau dacă le era frică. A zis că citeau cu voce tare și râdea toată lumea. Și ce făceau cu voturile scrise cu diferite cereri, le anulau? Nici vorbă, mi-a zis mama, le treceau la voturi valabil exprimate, pentru că toată lumea trebuia să îl voteze pe Fiul Poporului. Nu scriu asta pentru că mi-ar fi frică că o să mă mai întorc acolo. Știu că istoria nu face pași înapoi. Dar știu că istoria e ciclică și că anii 30 sunt înaintea noastră. Și sper că anii 2030 să nu fie ca 1930.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (29)

Călin  Georgescu

Călin Georgescu nu este ușor de decriptat. Este, evident, ușor de etichetat: prorus și putinist, anti-euro-atlantic, mistic new-age, profet al unei rețete existențiale care combină creștinismul aquarian cu ecologismul și wellness-ul. Totul cu specific românesc, venind din tradiția ezoterică autohtonă, construită pe densușianism, pe elucubrațiile ortodoxiste ale legionarismului, filtrate prin sita naționalistă a comunismului ceaușist. Cărțile lui de bază par a fi  Dacia preistorică și Noi, tracii, totul asezonat cu perenialismul interbelic și o formă de neo-sămănătorism tradus în elogiul satului românesc și al țăranului etern ca exponent al românității, al specificului. Am auzit primele teorii despre axa de precesie, despre anul cosmic de 13000 de ani din Aquarius în copilărie, în anii ‘80, de la persoane care citeau cartea lui Iosif Constantin Drăgan, un fel de must read în armata română de atunci. Și probabil se preda și în școlile de agenți, unde a citit-o și Călin Georgescu. Sunt sigur că astea sunt lecturile lui formatoare, de aceea vorbește ca eroii lui Pavel Coruț, de aceea româna este strămoașa latinei și nu invers, iar Zalmoxis – Zeul-Moș al țăranului etern din terra mirabilis era creștin. Este limpede că în această ideologie ezoterică a ceaușismului și a paleosecurității s-au întâlnit asimptotic perenialismul cu specific românesc ilustrat de N. Densușianu, M. Vâlsan, V. Lovinescu și alții cu mistica ortodoxă venită din legionarismul interbelic. Nu este suficient subliniat rolul pe care îl are în ideologia vechii securități de pe vremea lui Ceaușescu tradiția orientală. Sub pretextul practicării diferitelor forme de arte marțiale sau a practicilor yoga se insinuează în societatea socialistă de atunci forme de  religii new-age de inspirație orientală, ca Meditația Transcendentală a lui Maharishi Mahesh Yogi. Ca aceste idei advaito-vedantiste să poată fi digerate ele sunt asimilate creștinismului, sau mai bine zis creștinismul non-confesional este diluat într-o sinteză yoghino-isihastă, o yoga a logos-ului, profesată de organizații ca Grupul Yoga pentru Restaurare Umană fondat de Mario Sorin Vasilescu (Shri Ishvarananda), Mișcarea de Integrare Supremă în Absolut a lui Gregorian Bivolaru sau Centrul de Practică Isihastă a lui Vasile Andru. Cum ecologismul și wellness-ul sunt componente importante ale majorității curentelor new-age, le putem interpreta ca ultime ingrediente în acest cocktail ezoteric care fundamentează discursul lui Călin Georgescu. Protocronism (anterioritatea spectaculoasei civilizații pelasgo-românești), perenialism (secretele ascunse de la întemeierea lumii în poveștile lui Ion Creangă, cunoscute doar de inițiați), neo-sămănătorism (elogiul țăranului etern) și ecologism new-age (pepsi cu nanoboți și practici imunitare yoghino-isihaste) sunt elementele acestui discurs. A prins pentru că rafturi întregi din librăriile de azi sunt pline de cărți de dezvoltare personală, de ezoterisme, de Osho, de ființe cuantice și alte năzbâtii obscurantiste și paraștiințifice. Și pentru că școala nu își mai atinge scopul de a învăța copiii în ce lume trăim, măsurabilă științific și inteligibilă cartezian.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (28)

Căpitanul de Catifea și Ioana d'Arc de Dâmbovița

Nu pot să zic că am întrevăzut această răsturnare de situație la votul din primul tur al alegerilor prezidențiale. Ca toți cei informați de la televizor și din presa scrisă aș fi pariat pe un tur al doilea între Marcel Ciolacu și George Simion. Nu am ascultat ce îmi spunea B. că pe Tiktok, la orice video, reel sau cum se mai cheamă există un comentariu votăm masiv Călin Georgescu. Și că domnul acesta absent de pe ecran va lua un procent semnificativ. Am fost de acord cu el, dar mă gândeam la un 6%, nu la locul întâi. Cum este posibil ca toate sondajele să-l fi scăpat din orice previziune? Cred ce am mai spus mai demult că marea problemă în România de azi nu mai e corupția, ci incompetența. Cum se poate ca atâtea institute de sondare a opiniei publice girate de tot felul de sociologi profi univi să rateze în halul acesta? Cum și-au făcut competent meseria și au greșit cu 20%? Asta e noua marjă de eroare? Cum se poate ca acest Căpitan de Catifea, Călin Georgescu să fi avut 5000 de conturi de Tiktok de trolli sau boți care să repete obsesiv acest mesaj destinat tinerei generații, votăm masiv. Nu cumva e incompetență și la serviciile care ar trebui să ne păzească? Revenind la sociologi, au ratat și la exit poll, unde cel de pe locul I a fost dat pe locul al IV-lea. Ce să mai zic de staff-urile de campanie ale celorlalți candidați? Cum au reușit să nu convingă pe nimeni? Contraselecția din partide și-a spus și ea cuvântul. Cine sunt figurile acestea triste propuse drept candidați? de sub ce pietre au ieșit un alde Ciolacu și Ciucă? Oricum zilele lor la conducerea fostelor mari partide ar trebui să fie numărate, dată fiind amploarea ratării. Cine stă în spatele acestui motto tâmpit de campanie cu unificarea dreptei? Dreapta s-a unificat oricum undeva la marginea spectrului: Călin Georgescu și George Simion au luat împreună aproape 37% din voturile românilor care au votat. Far Right a câștigat în România, ceea ce nu s-a mai întâmplat în viața politică postdecembristă. Sloganul ar fi trebuit să fie unificarea partidelor progresiste și pro-europene și poate așa o parte a liberalilor ar fi ieșit de sub atracția PSD-ului.  Dacă cumva la câteva voturi va intra în turul II candidata USR, Elena Lasconi, ar trebui să renunțe măcar pentru două săptămâni la unificarea dreptei, pentru că oricum e multă confuzie. Aici se luptă pro-europenii și suveraniștii, curentele pro-NATO și pro-Rusia, rațiunea și obscurantismul. Nu mai e demult despre stânga și dreapta, cum s-au blocat politicienii în discurs ca niște discuri de vinil zgârâiate. Și flamura acestei lupte o va purta Elena Lasconi care va poza într-o figură tragico-eroică de tip Ioana d'Arc în luptă cu hidra putinist-suveranistă. Cred, însă, ca înainte de radicalizarea discursului progresist și neo-liberal ar trebui ca politicenii să se gândească și cine sunt cele două milioane de români care au votat masiv Călin Georgescu. Că opțiunea lor vine din lehamite față de o clasă politică coruptă, decuplată de la realitățile sociale, din frustare și sărăcie. În ciuda creșterilor economice trâmbițate prin gura prim-miniștrilor la televizor, sub pojghița subțire a bunăstării relative a lumii urbane, există multă sărăcie, mizerie, lipsă de educație care se traduce în momentul votului în disperare și revoltă.  Asta înseamnă în materie de vot politic 37% Geogescu plus Simion. 

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (27)

Foamea

Am urmărit ieri, cu pauze, din cauza meciului transmis în același timp, România - Cipru, dezbaterea televizată cu participanții la cursa prezidențială. Nu îmi vine să le zic candidați la președinție, pentru că Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, cei pe care s-ar putea să-i alegem în turul 2 au lipsit.  Nu știu dacă românii o să aleagă între cei doi în realitate, că nu sunt Mafalda, dar asta încearcă să ne inducă sociologii realizatori de sondaje de câteva luni încoace. Nu am aflat nimic din dezbatere despre candidați, nu ceva ce încă nu văzusem sau auzisem în spațiul public. Mi s-au părut politicieni tout court, navigând în lumea lor complicată de intrigi și strategii de comunicare și decuplați de la realitatea țării în care trăiesc. Și știu despre ce vorbesc pentru că săptămâna trecută m-am întors de la Iași cu trenul Timișoara - Iași, zis Foamea, la clasa a II-a. Nu am făcut-o ca să am neapărat o experiență de viață, ci din greșeală și din prea mare grabă. Înainte să se plimbe prin țară cu alaiele lor de susținători îmbrăcați cu geci în culorile partidului și să împartă fluturași de campanie, le sugerez tututor politicienilor ce au vorbit ieri la dezbatere să își cumpere un bilet la clasa a II-a la Timișoara - Iași și să facă călătoria asta. O pot lua pe urmele lor și ceilalți participanți la dezbatere, susținătorii din public și ziariștii. Se pot deghiza, dacă vor, ca Vodă Cuza, doar ca să vadă ce țară avem. Ei probabil chiar cred ce vorbesc de acolo din bula lor, că este una europeană, membră NATO, cu fonduri din PNNR, cu procente din PIB la educație, cu tot felul de pretenții de civilizație. Un fel de sentiment românesc al ființei în gip, ca să reiau titlul lui Cristian Tudor Popescu.  Concret nu vreau să votez cu niciunul din cei prezenți sau absenți de la dezbatere, dar probabil o voi face în ciuda reținerilor. O voi face, totuși, așa cum pe vremea lui Ceaușescu cumpăram din produsele de proastă calitate de pe rafturile aproape goale ale alimentărilor.  

DIN TRECUTUL SOCIALIST (8)

             Jocuri

            Nu știu care au fost jocurile jucate în prima copilărie. Nu îți aduci aminte decât de momentele când manipulezi obiecte și construiești acțiuni în joc. Faptul că am crescut la țară, într-o grădină verde cu arbori, arbuști, iarbă, gropi, șanțuri, diferite ascunzișuri, mi-a modelat într-un anume fel universul de timpuriu. Nu cred că cei care au crescut printre blocuri au fost dezavantajați. La 12 ani m-am mutat într-un cartier de blocuri abia terminat și mi s-a revelat un nou univers, mai complex decât cel de la țară, mai periculos pe undeva, ca în opoziția structuralistă dintre natură și cultură. M-am născut și am făcut primii pași în natură, am învățat acolo lumea prin jocuri facile într-un decor idilic, apoi m-am mutat în cultură, între betoanele socialismului târziu, într-o junglă urbană, în care a trebuit să re-învăț să mă joc.   
            Nu pot să scriu despre jocurile copilăriei fără să amintesc niște versuri ale celui mai mare poet român, care surprinde în câteva cuvinte esența imaginației ludice infantile (ca să mă exprim așa prețios):
           
            Ah, din fugă săream sub arțar,
            Smulgându-i o frunză cu dinții!
            (Pieile-Roșii, pe sub arțar,
            Goneau, arătându-și toți dinții!)
            Iată lasoul, mâna, atentă,
            Ochește bizonul de aer....
 
        Când eram copil, m-am jucat de-a cei trei mușchetari (sic!)  cu niște bețe de salcie sau de arin, cărora le legam o gardă cu sfoară ca să le transformăm în săbii. Uneori, când am mai crescut, le elaboram și garda venea bătută în cuie. Erau săbii perfecte, nu le cumpăram de niciunde și când se rupeau făceam altele și altele și nu era nicio opreliște în a ne procura aceste simple jucării. Nu mai știu care cine era dintre cei trei mușchetari, dar majoritatea voiau să fie al patrulea, anume d'Artagnan. Vedeam atunci la televizorul alb-negru cu lămpi o ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas, cu Oliver Reed, Richard Chamberlain, Frank Finlay și Michael York, în rolul celor patru eroi și poate și alte ecranizări mai vechi. Oricum erau la modă filmele zise de «capă și spadă», cu multe dueluri cu floreta, inclusiv Zorro cu Alain Delon. Erau atât de populare încât un elev al mătușii mele O. semna Zorro pe extemporale și a făcut efortul să învețe să citească numai ca să poată citi subtitrarea în română a filmelor de seara de la televizor. Oricum, m-am duelat mult în copilărie cu tot felul de bote, am primit multe lovituri peste degete sau chiar în alte părți ale corpului, dar am supraviețuit. Pentru copii jocurile rămân jocuri, ca la orice pui de mamifere, și nu se mușcă cu adevărat în jocuri. Nu fac decât să mimeze violența, cu scopul de învăța mușcătura de mai târziu, din vremea când vor fi adulți.  
        Alte jocuri preferate, în registrul descris de poezia lui Nichita Stănescu, au fost cele de-a  cowboys și  indienii. Inspirația pentru aceste jocuri au fost și filmele cu Pierre Brice, Winetou și „Comoara din lacul de argint„ dar, mai ales, deja, lectura cărților lui Karl May „Winetou” și „Old Surehand”. Nu îmi aduc aminte alte western-uri, deși erau difuzate uneori la televizor. Oricum am fugit pe dealuri și prin lăstăriș călărind cai imaginari, cai de aer, și mai ales am tras cu arcul. Arcul, foarte ușor de făcut dintr-o botă de salcie, o sfoară (golom), iar săgețile - din nuiele de alun cu vârfuri din lemn de soc. Sunt evident mai periculoase decât săbiile mușchetarilor, pentru că poți, la propriu, să îți scoți ochii. Niciodată nu s-a întâmplat vreun accident.
        Oponenții indienilor cu arcuri erau dotați cu pistoale din lemn, care de data aceasta nu aruncau niciun fel de proiectile. Spre deosebire de arcuri, pistoalele trăgeau cu aer și cu sunete produse din gurile posesorilor. Sportul acesta se numea „pac-pac” și se desfășura prin toată zona fără să se țină cont de gardurile și împrejmuirile curților. Acestea erau făcute să fie sărite, iar casele, cotețele, toate acareturile în general, nu erau decât ascunzători. O asemenea joacă mobiliza un cvartal întreg, un joc de băieți  de vârste diferite. Uneori se angrenau și  copiii mai mari în joaca asta de v-ați ascunselea cu pistoale. Unii aveau pistoale de plastic, de cumpărat, alții de lemn, cioplite dintr-o scândură cu un trăgaci făcut dintr-un cui. Ca și floretele de salcie, nu exista o limită a producerii de armament din lemn pentru jocuri de copii și imaginația infantilă dădea forme unor arme care nici n-au fost încă inventate.    
         Dar evident, că de foarte timpuriu, în centrul jocurilor copilăriei a fost mingea. Mingea care era bătută pe iarbă, de casă, de poartă, pe drum, pe Grădinoaie. Pe orice loc suficient de drept care să permită organizarea unui meci de fotbal. Când jucau copiii fotbal în drum nu spuneam că am teme sau chiar teză a doua zi. Învățam ceva pe furiș seara sau fușeream o temă, dar mă culcam mulțumit că am putut juca fotbal în după-amiaza aceea. De obicei aveam o minge de cauciuc, o minge de 35 (care costa 35 de lei) cu impresiuni care imitau mingile din fâșii de piele. Foarte rar am văzut o minge de piele, numită în jargonul copiilor fotbal. Mai târziu, în oraș, am formulat o dorință pentru Moș Gerilă (numele de dinainte de 89 al lui Moș Crăciun) și am primit o minge de piele cu hexagoane albe și negre, pe care o numeam, nu știu de ce, artex. Cu această minge din piele am jucat multe meciuri în curtea unei grădinițe de lângă bloc, într-o curte cu iarbă, unde, de fapt, nu aveam voie să intrăm. În fiecare după-masă săream gardul în acest spațiu interzis și jucam fotbal până seara. Uneori venea un paznic și ne alunga, dar se întâmpla destul de rar.
        Toate mamiferele își învață comportamentul prin jocuri care imită realitatea. Am fost mușchetar, indian și cowboy, fotbalist și altele în copilărie. Jocurile imaginate atunci erau mai reale decât realitatea ternă a socialismului târziu. Prin fisurile unui regim închis s-au strecurat în copilăria mea d’Artagnan, Zorro, Winetou și Pelé. 

TURDA MĂ'SII (21)

Reclamă pentru Băile sărate Turda din 1942

Stațiunea Balneară Turda

Băile sărate minerale din Turda sunt situate într-o regiune pitorească, înconjurate de pădure de brad, stejar și livezi.

Comunicație pe CFR, iar dela gară în permanență autobuse și birje.

Băile fiind avantajate de un climat subalpin, blând și ferit de intemperii, sunt recomandate de medici în special pentru boli reumatice, podagră, scrofuloză, boli dermatice cronice și cu exeme, boli ginecologice, reminiscenți exudative, hemoroizi, anumite boli cu caracter nervos și ale organelor respiratorii.

Sezon principal: 20 Iunie – 20 August 1942.

Hotel și restaurant în stațiune cu prețuri convenabile.

Oficiul Local de Cură și Turism Turda.

[Tribuna (Brașov), Anul II, Nr. 369, 9 iulie 1942, p. 7; Nr. 370, 10 iulie 1942, p. 6.]

NOTE ZILNICE

 

Naționalismul de artizanat

Am văzut de câțiva ani cum se instalează în România o formă nouă de naționalism, derivată evident din național-comunism, dar într-o variantă soft, benignă și pe undeva chiar benefică. I-aș zice naționalismul de artizanat, care nu e neapărat xenofob, ci orientat spre valorizarea specificului nostru identitar în UE. Evident că ia forme bizare, cum ar fi panourile electorale pesediste de acum câțiva ani cu modele de cusături românești și sloganul Unirea tuturor românilor! Apoi, politica comercială a roșiei/porodicii românești, sau a gusturilor românești din supermarketuri (Gusturi românești, Drag de România) cu aceleași modele de cusături de pe costumele populare pe ambalaje. Sau ce să mai zic despre emisiuni tv ca aceea  lui Paul Surugiu aka Fuego, Drag de România mea, cu balerinele alea îmbrăcate cu ii de artizanat și groupies  de vârsta a treia înveșmântate în tricouri care formează tricolorul. Dar e doar o formă de afirmare identitară într-un mediu comunitar european multi-culti și nu văd nimic periculos aici. Bineînțeles că în politică există AUR și în parlament Șoșoaca cu omniprezentele ei ii artizanale XXL, care te pot face să intri la idei. Dar până la urmă aparțin și ei naționalismului de artizanat în ciuda eforturilor lor penibile de radicalizare. Naționalismul de artizanat nu e îndreptat neapărat împotriva unui străin malefic care corupe ființa națională, ci mai ales împotriva UE văzut ca un organism dizolvant al identității. Și de aici rezultă toate eforturile de a evidenția specificul: elogiul iei (la blouse roumaine), al satului etern cu arhitectura lui lemnoasă (și importanța acordată muzeelor satului în aer liber), abuzul de cusături geometrice de pe haine artizanale țărănești utilizate de la panourile electorale până la ambalajele de salam. Este, în fond, un neo-sămănătorism persistent în cotidian, dar puțin agresiv, chiar benign. Unde e bună această cultivare a spiritului național românesc manifestat artizanal? În creșterea respectului de sine, în generarea unei mândrii naționale utile pe anumite paliere, cum ar fi cel fotbalistic. Succesul de la Euro 2024 arată o mobilizare identitară fără precedent. Nu am mai văzut peluze și tribune de stadion tricolore niciodată, nu am văzut mii de oameni cântând Deșteaptă-te române în cor la meciuri, și de demult, din anii ’90, nu am mai văzut asemenea rezultate pe terenul de fotbal. Eu cred că apariția acestei forme de naționalism de artizanat nu era posibilă fără liberalism economic și integrare în UE. Cred că fără astea am fi rămas blocați în xenofobia radicală care a caracterizat România modernă de la Cuza la 1989. Prefer oricând artizanatul ca flamură a specificului. Și cred că România în UE poate să se regăsească identitar, să primescă un boost de încredere de la suporterii tricolori din Germania, și chiar să câștige, eventual, meciul cu Olanda.