DIN TRECUTUL SOCIALIST (7)

 

Strămoși

Într-o lume rurală dominată de oralitate e greu să îți cunoști strămoșii. Acolo scrisul este o excepție, datele de naștere ale copiilor se scriau pe ultima foaie albă din Biblie, iar singurele arhive sunt registrele parohiale unde se înregistrează nașteri, căsătorii și decese. Din așa puține surse scrise e dificil să îți construiești un arbore genealogic care să meargă pe mai mult de patru generații.

Când eram copil în casa de chirpici de pe vale beam apă de la o cișmea din curte. Pe atunci apa nu era contorizată și am întrebat de unde vine. Bunicii mi-au zis ca au făcut oamenii din sat niște bazine pe Grădinoaie și au captat Fântâna lui Jurjilie, de unde se alimentează gospodăriile dintr-o parte de sat. Azi, pe lângă apa contorizată și plătită, unele case din sat mai au și apa bună și gratis din Fântâna lui Jurjilie.

Am vrut să aflu mai multe și am aflat că fântâna se numește așa după Jurj Ilie (Giurgiu Ilie), din al cărui neam mă trag și eu după mamă. Jurj Ilie a trăit la mijocul secolului al XIX-lea, fiind un iobag al grofilor Jósika sau Kemény. După spusele unchiului meu Jurj Ilie era un iobag înstărit cu mulți copii și animale și lucra mai multe sesii. Când «s-a lăsat iobăgia» în 1848, a rămas proprietar pe mai multe iugăre de pământ din care urmașii lui au mai moștenit câte ceva până în 1949 cînd l-au pierdut prin colectivizarea agriculturii.

Am aflat și legenda etiologică a Fântânii lui Jurjilie. În realitate au fost două fântâni, dar una a dispărut în urma unor amenajări funciare de pe vremea colectivului. Legenda zice că acest Jurj Ilie, care era bunicul bunicii mamei mele, era mare meșter în pus oasele la loc, adică un fel de felcer chiropractor cum mai erau prin sate înainte de apariția dispensarelor sătești. El locuia pe deal, loc în care pe când eram eu copil stătea un unchi din partea bunicii materne, în a cărui șură mai exista un scaun de cuțitoaie care aparținuse tocmai lui Jurj Ilie (sau așa zice legenda). Probabil că pe acolo trecea drumul care merge printre biserica de zid și curtea nobiliară, așa cum se vede pe prima ridicare topografică iosefină. Într-o zi pe drum a trecut o căruță care mergea spre Apuseni și care aducea o fată cu un beteșug la picior. Jurj Ilie a zis să o lase la el să o facă bine, i-a pus oasele la loc și după o vreme fata s-a vindecat și a plecat pe picioarele ei acasă. Peste câtva timp au venit de la munte niște mocani, părinții fetei, care i-au adus drept mulțumire un purcel și două pietre rectangulare scobite în formă de ghizd de fântână. Jurj Ilie le-a spus că el e un om înstărit și că are mulți purcei în ogradă, dar a primit drept recompensă cele două ghizduri de piatră. Și a zis: «o să fac două fântîni, să bea oamenii din sat apă, să mă pomenească și după ce mor». După ce unchiul meu a terminat povestea m-am ridicat de la masă, am dat drumul la apă să curgă pe cișmea să se răcească un pic, apoi am băut un pahar și i-am mulțumit stră-stră-străbunicului meu, Jurj Ilie.

NOTE ZILNICE

Preferatul meu din Mahabharata este cântul care povestește marele drum al fraților Pandava. Știind că timpul  distruge tot, că pune capăt la toate, frații s-au pornit în căutarea morții. Celor cinci frați li se alătură și Draupadi, soția lui Iudhiștihira, după principiul indian că locul soției este acolo unde este și al bărbatului. Grupului i se alătură și  credinciosul câine al lui Iudhișthira. Înainte de urcarea pe muntele mitic Meru Draupadi a căzut și s-a rostogolit moartă în nisipul pustiei. Iudhișthira  a zis că păcatul care a ucis-o a fost iubirea. După o vreme Sahadeva a căzut în țărână și pe chipul lui s-a întins paloarea morții. Păcatul lui a fost mândria. Celălalt fiu al lui Madri, geamănul Nakula, nu s-a putut despărți de fratele lui mort și a căzut și a murit. Păcatul lui a fost că a uitat de cele eterne pentru cele trecătoare. Gândindu-se la moartea fraților lui în inima lui Ardjuna războinicul se strecură îndoiala și se prăbuși mort în  nisipul sec al pustiei. Minciuna că își va ucide toți dușmanii a fost păcatul lui. Puterea l-a părăsit și pe Bhima și s-a prăbușit în țărână și puternicul lui trup zăcea pe bulgării deșertului. Păcatul lui a fost că iubea prea tare lucrurile pământești, că inima lui veselă a fost dornică de bucurii. Iudhișthira urcă pe vârful muntelui Meru și în fața sa apare Indra, stăpânul zeilor. Iudhișthira îi cere înapoi pe frații și soția sa și Indra îl asigură că în cuprinsul paradisului îl așteaptă cei pe care i-a iubit. Îl invită în Paradis cu condiția să părăsească câinele, un animal necurat, care profanează jertfa. Iudhișthira îi zice: O, Indra,...acest câine a mâncat cu mine, a dormit cu mine, m-a urmat totdeauna, m-a iubit: trebuie să-l părăsesc acum? Indra îi spune că și-a părăsit frații și soția morți pe drum și acum șovăie în fața țintei din pricina unui animal necurat. Iudhișthira zice: «Morților nu le putem ajuta, în urma celui plecat nu rămâne decât trupul gol, dar sufletul lui se duce departe. Zadarnic m-aș fi întors înapoi, zadarnic aș fi udat cu lacrimi țărâna neînsuflețită a celor iubiți: nu puteau să se mai întoarcă. (...) Mă întorc dar de pe pragul Măririi, mă cobor mai bine într-o naștere inferioară, dar nu mă lepăd de acest câine, care până la moarte mă urmează credincios și mă iubește!». Și atunci câinele a dispărut și în locul lui stătea zeul Dharma și s-a deschis cerul și l-a primit pe Iudhișthira printre zei. Pentru că acolo nu erau frații lui și Drapaudi Iudhișthira renunță la condiția lui divină proaspăt dobândită pentru a fi alături de cei iubiți.

În rezumat, Iudhișthira știe că morții nu îi poți învia, cum a făcut Isus cu Lazăr. Știe care este dreapta măsură, armonia interioară (dharma) pe care o respectă până în ultimele ei consecințe (renunțarea la Paradis și coborârea într-o naștere inferioară). Vrea să-și păstreze condiția umană pentru a fi alături de Drapaudi și de frații săi.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (26)

Deși nu mă interesează politica, după cum o tot spun, înainte de alegeri este greu să faci abstracție de agitația policienilor. Încerci să o faci, să te concentrezi pe evenimente mai importante cum ar fi meciul Real Madrid - Borusia Dormundt, dar din toate cotloanele se ițesc politicieni cu mesaje. Deschizi radioul, televizorul, telefonul cu așa-zisele rețele sociale, presa online sau tipărită și de peste tot te asaltează mesaje politice pozitive sau negative și toți te îndeamnă să mergi la vot. Treci liniștit pe stradă, pe jos sau cu mașina, și te ferești de echipe de campanie îmbrăcate în tricouri/uniforme albastre, galbene, lila și alte culori tari care să îți atragă atenția.

Campania asta este mai ales despre alegerile locale, despre primari și politicile lor publice în orașul-capitală, în municipiul reședință de județ, în alte municipii, orășele și comune din țară. Campania pentru alegerile europarlamentare s-a estompat sub presiunea alegerilor locale, care au ieșit în primplan în această comasare. Am vazut că pentru cursa pentru primăria Bucureștilor poți să pariezi pe Superbet, ca pe echipele de fotbal. În funcție de sondaje li s-au stabilit și cotele, așa că pe Nicușor câștigi destul de puțin, dar Soșoacă are o cotă mare și dacă cumva ai pariat pe ea și câștigă te umpli de bani.

La nivel local lucrurile sunt mai simple. Emil Boc traversează alegerile în stilul lui caracteristic, ca un transatlantic care nu pare deranjat de nimic. Problema lui este dacă ia 80% din voturile celor care se prezintă sau mai puțin. Parcă nici nu se mai agită să-și golească tolba lui de promisiuni goale, în afară de cea cu metroul pentru care a și săpat prima lopată de pământ. Boc, ia-ți metroul de sub bloc!  Am văzut asta pe un banner din Mănăștur.

Senzația generală e de plictis. Parcă niciodată nu m-am simțit mai demotivat să merg la vot. Alegerile pentru primar sunt în singur tur de scrutin și opoziția este împărțită. Mai mulți vor să ajungă primari și o să ia fiecare 10-15 % din voturi. Adunate, un singur challenger ar fi avut poate o șansă.

NOTE ZILNICE

Cred că există doar două feluri de oameni: cei care își explică lumea în cuvinte și alții care o măsoară în numere. There is beauty in numbers. Pot fi de acord, în principiu, dar eu fac parte din jumătatea cu cuvintele. M-a chinuit matematica de timpuriu, am făcut multă în vremurile trecute și m-am simțit prost și inutil că nu am înțeles-o în țara în care toți pionierii și uteciștii trebuia să devenim ingineri și să construim drumurile, podurile, blocurile, cu alte cuvinte, infrastructura socialismului târziu. Acum am ajuns în vremurile pernicioase în care cei care gândesc în numere se ajută de niște auxiliari alfanumerici. Oricum, eu cred că societatea actuală e în derivă și se va izbi de un gard imaginar pentru simplul fapt că e condusă de absolvenți de științe reale și umaniștii au fost trași pe linie moartă. Lucrurile merg prost cînd nu înțelegi decât realități numărabile, deși trăiești între oameni, care gândesc și încă mai simt ca niște ființe. Nu ca niște mașini supuse calculului numeric. Oamenii de știință exacți sunt închiși în nișa lor și nu mai pricep decât niște realități înguste de performanță. Își numără micile lor sclipiri de inteligență și numesc asta scientometrie. Și au pretenția ca prin aceste minabile paturi ale lui Procust postmodern să măsoare tot. Am auzit azi că sunt laureați Nobel care n-au scris nici o carte și că e foarte ok așa. Că a scrie cărți e desuet. Poate că așa este, dacă ar fi doar cărți cu numere, formule, rezultate experimentale între două coperți. Că acelora din științele exacte le este absolut suficient să scrie doar articole. Le doresc să scrie cât mai multe, să le publice doar în reviste open acces, doar în format digital pe servere care o să dispară peste 20 de ani, să nu fie citate de nimeni, să naufragieze în neantul internetului. Este, de fapt, în discursul acesta al științelor tari, o ofensivă pentru devalorizarea operei narative, a contribuției cu sens pentru înțelegerea realității pe care homo sapiens a exprimat-o de la începutul lumii oamenilor prin cuvinte și imagini. Abia mai târziu prin cifre.    

DIN TRECUTUL SOCIALIST (6)

 Nașterea

La un moment dat pe scara timpului m-am născut undeva. Acest loc a fost în mijlocul Transilvaniei, în țara lui Dracula, dar mai în zona de câmpie. Viața este prozaică și m-am născut într-o maternitate dintr-un oraș mic, industrial și insignifiant. Fiind un oraș muncitoresc, metalurgic, în vremea comunismului, avea maternitate și alte facilități. Evident, că oricine care a trăit în vremea aceea își poate lesne imagina cum arăta un spital. În ce păturică albastră scămoșată am fost probabil învelit la naștere. Ce curățenie aproximativă trebuie să fi fost în acea maternitate! Când eram copil taică-meu îmi zicea în loc de vine bau-bau că «vine tanti Didina cu aspiratorul». Când am mai crescut și am vrut să aflu sensul sintagmei de speriat copii, am aflat că doamna Didina era o infirmieră din spitalul din orașul natal care manipula un aspirator apocaliptic care mă speria tare când eram bebe. Nu mi-o aduc aminte conștient și nici aspiratorul, evident, dar nimeni în lumea asta nu știe nimic de când s-a născut. Ce răcnete animalice a  scos când a fost mutat din lichidul amniotic în lumină. Pentru că m-am hrănit în adolescență din puzzle-urile literar-științifice ale lui Mircea Eliade, istoricul mondial al religiilor, îmi place să îmi imaginez o altfel de naștere. O creație mitologică în care eu și semenii mei de pe valea Arieșului am apărut nu într-un spital socialist, ci printr-o acțiune divină (prohibită în vremurile acelea). Îmi imaginez un zeu celest, o ființă supremă pettazzoniană, care frământă lut luat din șapte locuri de pe malul Arieșului. Lutul acesta divers, bine frământat, îl amestecă cu bălegarul taurului cosmic care trage carul celest. Toată această acțiune întâmplându-se după procesul de neolitizare a Europei de sud-est, adică prin anii 1970, în amestecul ăsta de lut și bălegar pune și niște paie de plante cerealiere, de grâu, secară, orz sau ce avea la îndemână. Modelează apoi o formă umanoidă, un Adam primordial cu gene de chirpici, peste care suflă dintr-o nară și îl însuflețește. Prefer o versiune a nașterii mitologice, o creație a unui Pinocchio din chirpici, decât nașterea într-un spital dintr-un oraș muncitoresc al Republicii Socialiste România. Evident că este o reverie, o metaforă interzisă pe-atunci, și că m-am născut în albituri spălate cu înălbitori super-chimici și în păturica albastră. M-am născut a doua zi după sărbătoarea națională de atunci, în care toată lumea serba marea insurecție națională antifascistă și anti-imperialistă de la 23 august 1944, serbată pe-atunci printr-un picnic, cu mici și bere, așa cum noi, azi, sărbătorim cu fasole și cârnați, o altă sărbătoare națională de iarnă, ca niște oameni de chirpici ce suntem. După această efuziune socială și națională, a doua zi, m-am născut eu de ziua erupției Vezuviului din 79 p. Chr. și a nopții Sfântului Bartomeleu din 1572.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (5)

           Întuneric

        La țară, într-o casă cu curte, lumea înconjurătoare e mai generoasă decât la bloc. În primul rând ești mai aproape de zgomotele naturii: insecte și păsări toate bâzâie, țârâie și ciripesc pe limba lor, zi și noapte. Natura înconjurătoare din curte îți generează de mic copil sentimentul panic. Al spaimei de necunoscut, de complexitatea și, implicit, periculozitatea naturii înconjurătoare. Nu știi ce poate să apară dintr-un tufiș sau smârc, nu știi ce pericole te pândesc în jungla vegetală, zgomotoasă și animată. Cred că ăsta e un sentiment pre-paleolitic, experimentat și de australopitecine, bine înșurubat în genele umane. Ziua e cum e, dar noaptea curtea devine mai interesantă. Se scindează în lumină și întuneric, între siguranță și pericol, între bun și rău. Lângă ușa principală a casei de chirpici și lemn, era un bec de afară. Becurile sunt destinate fundamental înlăuntrului, și așa a fost focul din peșteră, apoi torțele, lumânările, opaițele și lămpile dinainte de becuri. Becul de afară lumina în zona trotuarului din fața casei, apoi lumina pierzându-se gradual ajungea disipată la câțiva metri de casă. Lângă bec, pe peretele văruit alb al casei se adunau zeci de musculițe și fluturi de noapte din multe specii, care atunci nici nu-mi imaginam că pot să existe, iar azi le-am uitat formele bizare și coloriturile. Pe undeva, aproape de limita grădinii de legume, puterea becului se estompa și își făcea simțită prezența întunericul. Pe vremea lui Ceaușescu iluminatul stradal era parcimonios și întunericul era la el acasă noaptea. Mai ales în nopțile înnorate.

        Nu știu care au fost primele mele gânduri și senzații legate de lumea spirituală în prima copilărie, dar cred, la fel ca Gilbert Durand, că au fost generate de regimul nocturn și diurn al vieții, de dihotomia lumină - întuneric. Unde lumina e siguranță, bunăstare, transcendență, iar întunericul e pericol, spaimă și neant. Copil fiind nu îmi era ușor să depășesc limita dincolo de care nu bătea becul de afară.  În întuneric locuiau draci și spirite malefice. Când am verbalizat prima dată aceste spaime de întuneric, necunoscut și populații diavolești, bunicul meu a încercat să mă liniștească cu argumente raționale cum că iadul subteran nu există, că atunci când a săpat pivnița nu a găsit niciun drac. Primul personaj malefic pe care mi l-am imaginat și care a pătruns în visele mele de copil nelăsându-mă să dorm a fost Colea Răutu în rolul Spânu din ecranizarea romanului „Toate pânzele sus”. Nu-mi era  frică de draci cu copite, coadă și cornițe, ci de un personaj de roman de aventuri care mă aștepta la limita întunericului. Desigur că acesta a fost doar primul și au urmat multe alte personaje, până la Freddy Krueger din seria de filme cu Elm Street.

        La bloc e mai simplu, chiar copil fiind. Ești înconjurat de patru pereți care antifonează și opresc zgomotele exterioare, nu trebuie să pășești noaptea în întuneric, problemă pe care o rezolvi acționând un comutator. Desigur că personaje din filme te pot bântui și la bloc în vis, dar nu ești atât de expus într-un pat călduț dintr-o camera izolată de pereți de beton.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (4)

     Cărți

Mi-a făcut întotdeauna plăcere să citesc literatură. Când eram copil una din marile descoperiri de după învățarea alfabetului a fost biblioteca sătească. Mătușa mea, O., învățătoare la școala din sat, mi-a povestit într-o zi despre Prometeu care a furat focul și Zeus l-a pedepsit înlănțuindu-l de un munte și trimițându-și vulturul să-i ciugulească ficatul. Și am întrebat-o: O., de unde știi asta? De la bibliotecă, mi-a zis. A doua zi m-am prezentat și mi-am făcut legitimație. Printre primele cărți împrumutate de acolo au fost Mahabharata repovestită copiilor și Hobbitul lui Tolkien. Am citit continuarea, Stăpânul inelelor după circa 25 de ani când s-a tradus și publicat în română și mi-am adus aminte că citisem prima parte când aveam încă dinți de lapte. Îmi aduc aminte cu plăcere cât de importante au fost cărțile în viața mea. Când aveam 7-8 ani mătușa mea mergea la oraș și când se întorcea, duminică seara, îmi aduce un volum de Povești nemuritoare. Într-o seară cu furtună cu ploaie torențială, trăsnete și fulgere, am citit o poveste chinezească înspăimântătoare cu dragoni care au mâncat luna și soarele, cu ochii cerului care s-au deschis, și un erou cu nume din două silabe a reușit să restabilească ordinea universală. Mahabharata indiană și poveștile nemuritoare chinezești m-au introdus, de copil, în lumea miturilor. În școala generală, la oraș, m-am prezentat la bibliotecă de la început. Practic, am petrecut mult timp acolo. Am ajutat-o pe doamna bibliotecară, după puterile mele, la organizarea cărților. Știu că mi-a dat cadou niște cărți casate, care și acum sunt pe undeva pe la părinți, publicate prin perioada interbelică. Așa am citit și eu în anii '80 cărțulii cu copii evrei persecutați, care veneau dintr-o lume complet necunoscută, pe care urma să o descopăr doar în adolescență, după Revoluție, când am aflat că a mai existat și altceva înainte de România socialistă și de comunism. În liceu am frecventat, de asemenea biblioteca, unde cărțile mi le dădea o altă mătușă, de pe altă linie familială. Îmi aduc aminte că citeam Mircea Eliade, recuperat atunci după 1989 și publicat pe o hârtie inferioară de se vedeau literele de pe o parte pe alta a foii.  În biblioteca mea de azi unde două rafturi sunt cu cărți de și despre Eliade mai am multe volume cumpărate atunci în anii '90, pe hârtia oribilă de atunci, pe care mi-ar plăcea să le înlocuiesc cu ediții mai noi și mai frumoase. Pentru că după atâtea peregrinări prin biblioteci am devenit un fel de colecționar de cărți. Vizitez compulsiv librăriile din centrul Clujului și din mall-uri și îmi cumpăr cărți, deși știu că pe unele cel mult o să le frunzăresc și nu o să le citesc integral. Dar e și asta o formă de adicție și așa cum unii colecționează timbre, mașini sau proprietăți, eu colecționez cărți. După liceu am predat o jumătate de an la o școală generală. Nu-mi plăcea să stau în cancelarie iar pauze și în ferestrele dintre ore și stăteam în bibliotecă cu colega mea I., bibliotecara școlii. În general beam cafea și fumam țigări Carpați fără filtru, vorbeam despre muzică rock și mă uitam cu orele la cotoarele de cărți. Întotdeauna am avut senzația că acolo, în bibliotecă, pe rafturi se ascunde o carte din care o să aflu secretele ascunse de la întemeierea lumii. Bineînțeles că nu am găsit-o, deși de multe ori am avut senzația că am fost aproape să găsesc cartea care să mă facă să înțeleg lucrurile pe care nu le înțeleg.

Bibliotecile din timpul facultății au adus totul la un alt nivel. Atât de multe cărți și foi tipărite că ai senzația că poți să te pierzi, să te rătăcești în lucruri spuse și scrise înainte de altcineva. Desigur că nu mi se mai pare că există biblioteci după Bruxelles, Paris, Roma, Quebec, Messina și ale locuri pe unde am mai umblat după cărți. Și mai ales după inventarea internetului și democratizarea pe care o aduce informația digitalizată și mai ales piratată. Fotoliul din casă și laptopul devin niște ferestre de acces spre o lume incomensurabilă a cuvântului scris și digitalizat.

Interesează oare pe cine relația mea de o viață cu cartea publicată și stocată, cu biblioteca și formele ei inefabile din eterul internetului de azi? E relevantă experiența asta a mea pentru ceilalți? Și poate zice cineva dacă e ficțiune la persoana întâi sau memorialistică? Dacă chiar am citit povestea chinezească cu dragoni și am fumat Carpați cu I. în biblioteca școlii?  Dacă în loc de inițiala I. prin care ascund numele unei persoane pe care am cunoscut-o cu adevărat inventam un alt nume?

Cert este că pe rafturile librăriilor se află foarte multă literatură de ficțiune pe care nu merită să dai banii sau să o citești. Unii încearcă să scrie literatură, să ficționalizeze, să scrie despre lucruri pe care nu le-au trăit și nu le cunosc și de-aici, zic eu, tonul fals și lipsa de verosimilitate a unui scenariu sau a unor dialoguri. Mai ales cărțile cu coperți frumos ilustrate și aspect comercial nu are rost să încerc să le citesc. Alea cu trei patru paragrafe super laudative luate cu ghilimele din recenzia vreunui editorialist la un cotidian faimos de la noi sau de aiurea. Cărțile lansate cu tam-tam și impresariate de edituri care nu vor decât să mai câștige niște bani, mai mulți decât investiția, pentru că ăsta e șpilul capitalismului, în definitiv. Cărți cu recenzii bune apărute rapid pentru a impulsiona vânzările. Cu autori făcuți vedete literare peste noapte. Cărți care se pastișează unele pe altele ca serialele de pe Netflix. Cert este că am obosit să mai citesc literatură. Prefer memorialistica, care pare mai autentică în contrafacerea unor existențe particulare fără scenarii neverosimile, factice și rezolvări de tip deus ex machina. 

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (7)

 Sfârșit de an financiar

De la sfârșit de noiembrie începând, până prin Ajun de Crăciun în cazuri fericite, sau până în preziua Revelionului în cele triste, începe caruselul încheierii anului financiar în România. Am stabilit deja că țara în care trăim, această Românie modernă, este disfuncțională, neașezată și prost administrată de vreo 30 de ani și ceva încoace. Și atunci sfârșitul anului financiar seamănă cu o mini-apocalipsă. Ai senzația că nu se termină un an bugetar, ci lumea însăși. Parcă suntem în cărțile lui Mircea Eliade de istoria religiilor când cosmosul epuizat de anul trecut trece printr-o implozie și o devastare, pentru a renaște în timpul dintre ani, în timpul sacru al sărbătorii. Combustie și regenerare. Toți oamenii sunt isterizați, stresați la maximum de rapoarte, deconturi, încheieri, statistici, de parcă nu se termină luna decembrie, ci Universul cu U mare. Apoi, surpriză, se instalează timpul sărbătorii, al vacanței, al haosului marcat aici de abuz de colesterol și alcool, apoi în ianuarie revenim regenerați, ca și cum luna decembrie nu ar fi existat. Ne scufundăm în illud tempus, repetăm gesturile strămoșilor exemplari, al eroilor care au tăiat porcul, s-au îmbătat de Revelion cu grație, s-au resetat, ca să utilizăm limbajul informatic, mai potrivit azi decât cel al lui Mircea Eliade. 

Cei care evoluează în sistemul bugetar din România experimentează aceste trăiri în funcție de proiectele și deconturile pe care le au. O constantă în țara asta este că banii trebuie musai cheltuiți, mai ales pe hârtie, până la sfârșit de an. Cine nu are proiecte cu deadline poate răsufla ușurat. Ceilalți trebuie să considere 1 ianuarie ca o simplă dată din niște calendare lunaro-solare inventate de om pentru a marca ani bugetari, deconturi, Revelioane și rezoluții de Anul Nou.    

DIN TRECUTUL SOCIALIST (3)

 Amintiri

Încerc să îmi aduc aminte care sunt primele mele amintiri. Amintiri amintite, reale, nu construite din poveștile celor mari pe care le-am auzit copil fiind. Părinții, bunicii, unchii, mătușile îți spun: mai știi când erai mic și am fost acolo și am făcut cutare și cutare lucru? Chiar dacă nu îți amintești absolut nimic, mintea ta va sfârși prin a produce un film al acelor evenimente. Cum deosebești, până la urmă, aceste amintiri construite și interpolate de cele reale? De obicei sunt mai frumoase, arată ca niște poze alb negru colorizate artificial ulterior, ca niște tablouri kitsch care prezintă doar imagini pozitive și plăcute. Asta pentru că adulții nu îți repetă cu bună știință lucruri neplăcute, nu îți facilitează rememorarea unor mici traume din fragedă pruncie. Mătușa mea O. îmi repeta mereu: îți amintești, S., cum te-am dus când erai mic la școală la Coc și o colegă învățătoare te-a băgat, în joacă, într-un butoi? Evident că nu îmi aduc nimic aminte, dar asta a devenit una dintre cele mai persistente amintiri ale mele din prima copilărie (de pe la vreo trei ani?). Un sat și o școală unde nu am fost niciodată de când sunt conștient de sine, perfect idilice: o școală de țară dichisită ca în La Medeleni, cu o livadă cu pomi înfloriți și pe undeva prin decor un butoi de lemn nou, frumos vopsit, curat și aseptic, unde un mic domn Goe în pantaloni scurți călcați la dungă, este ridicat gentil și introdus de o doamnă învățătoare frumos îmbrăcată cu părul pus permanent, cu ochelari și unghii vopsite.

Arată ca o poză colorizată, dar realitatea este că acțiunea se petrece prin anul 1976, într-un sat izolat din Câmpia Transilvaniei, unde mătușa mea învățătoare ajungea greu cu o cursă de muncitori care făceau naveta zilnic la Uzină. În funcție de anotimp trebuie să ne imaginăm un drum neasfaltat, prăfos sau noroios. Școala ar fi trebuit să fie o clădire veche, poate interbelică, cu tencuiala căzută, cu veceul în curte, iar livada din vis trebuie să fi fost semi-abandonată, cu copaci netăiați, crescuți aiurea, dar care puteau fi, totuși, frumos înfloriți. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi putut arăta butoiul, în cazul în care nu era în realitate un bidon abandonat din metal sau plastic. Din moment ce era în livadă trebuia să fi fost un butoi neutilizat, probabil murdar și ud, cu frunze putrezite căzute în el.

Concret nu îmi aduc nimic aminte din această experiență, care nu m-a marcat în niciun fel și nu s-a întipărit în mintea mea de copil. Ce îmi aduc aminte este evocarea ei repetată de către mătușa mea și, în consecință, am reconstruit-o ca pe o amintire plăcută. Nu e o amintire propriu-zisă, ci prima proiecție a unei amintiri prezumtive.     

*

Care sunt, de fapt, primele amintiri? În general, cele care te șochează. Una dintre primele mele amintiri, perceptibile și recognoscibile, de la vârsta de trei patru ani, sunt, inevitabil legate de niște traume. De niște pierderi de vieți pe care le-am receptat conștient sau le-am înregistrat inconștient.

Prima mea amintire, de la o vârstă indefinit timpurie, era că eram undeva în curte, cu bunicul meu și O., mătușa mea și T., unchiul meu, și un cățel alb cu negru, pe care în chema Tarzan, și care mâncase otravă din grădină. Un fel de insecticid, o coropișniță otrăvită, care în jargonul din sat se chema tiștiriță, și cățelul era pe moarte. Unchiul și mătușa mea, care pe-atunci erau adolescenți de până-n 20 de ani, îi turnau lapte pe gât conform mitului rural că laptele anihilează otrava. Evident că Tarzan a murit și locul lui a fost luat de un alt șoricar, Furnica, câinele perfect al copilăriei mele.

O a doua amintire traumatică, al cărei deznodământ real l-am decriptat la maturitate, s-a petrecut, probabil, în mod repetat în copilărie. Era primăvara, în preajma Paștilor, și taică-meu aducea în curte doi iezi de capră. Îmi aduc aminte că îi legam cu o sfoară și plăcerea maximă era să fugim cu ei pe câmp, pe Grădinoaie, care etimologic ar fi o grădină uriașă, ceea ce și era, de fapt. Problema este că acești iezi dispăreau după vreo două-trei zile și la insistențele mele și ale fratelui meu eram informați că au mâncat niște frunze otrăvite din arbuștii de pe Grădinoaie și au murit. Ani de zile m-am simțit vinovat și nu am făcut legătura neapărat cu faptul că șepcile de blană ale mamei mele și ale mătușii O. semănau izbitor cu blănile iezilor de capră fugăriți pe Grădinoaie. Desigur că undeva în maturitate mi-am dat seama că eram un copil debil de 4-5 ani mințit sistematic, cu metodă, de părinți, și mi-am promis ca eu să nu-mi mint așa copilul. Nu știu dacă am reușit să-mi respect promisiunea, probabil că nu, pentru că, pur și simplu, copiii nu înțeleg adevărurile dure și abrupte. Le trebuie un  timp să proceseze.  

Dar am înțeles de mic că acel câine Tarzan a murit pentru că a mâncat otravă. Ăsta ar fi singurul avantaj al copiilor rurali față de cei urbani: anume că ei iau contact cu moartea de foarte timpuriu și o integrează mai bine. În curte sunt găini pe care le vezi ziua fugind și seara în farfurie, porci care au numele Marișca și sunt, de fapt, persoane care de Crăciun sunt înjunghiate barbar, pârlite cu paie și le consumi sub formă de zamă cu moare și tocană măcelărească. Cumva înveți de când deschizi ochii că produsul numit carnea animalelor nu crește în galantarele magazinelor, ci în curte și în coteț.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (2)

Casa

Casa în sine este ceva de neimaginat în epoca asta în care scriu pe un laptop japonez de ultimă generație și se discută în jurul meu de inteligență artificială. Casa în care am deschis ochii și am crescut era din neolitic. Fără exagerare era construită după o tehnică de la Çatalhöyük. În primul rând nu avea fundație, în afară de câțiva stâlpi de lemn înfipți în pământ la cele patru colțuri și pe la mijlocul pereților de pe laturile scurte și lungi. Între stâlpii înfipți vreo 50-70 cm în pământ s-au ridicat crengi și vreascuri care apoi au fost bătute cu lut și bălegar, rezultând un perete de chirpici gros de 70-80 cm. Lutul a fost apoi văcălit cu var alb, deși sunt convins că prin anii 50-60 era văcălit cu var amestecat cu salpetru de Chile care îi dădea culoarea aia de albastru intens. Știu asta sigur din două observații directe. Am văzut straturile de albastru pe casa neolitică în care am copilărit, când cădea tencuiala recentă. Apoi prima mea săpătură «arheologică» neautorizată pe când aveam vreo 13-14 ani a fost în curtea unchiului meu unde am găsit o monedă de bronz de pe la 1700 și ceva și resturile casei anterioare de până la 1970, constând din pereți de lut tencuiți cu varul acela albăstrit cu salpetru tipic pentru satele românești de la 1900. Ulterior, în adolescență, rememorând topografia veche a curții unchiului meu mi-am dat seama că am răscolit resturile pereților casei străbunicilor mei, aruncate în josul pantei. Casa era pe platou și mama mea a copilărit acolo. Deci am crescut într-o casă de chirpici construită într-un sat din centrul Transilvaniei cândva după 1950 după o tehnică neolitică. Acoperișul era singurul lucru modern fiind folosită țiglă de la fabrica de lut, pe când casele românești cu o generație înainte erau acoperite cu paie. E izbitoare imaginea cartierului Între Români din orașul vecin, unde după 1900 toate casele sunt din lut acoperite cu paie. Se plânge azi vizavi de cum au resimțit maghiarii schimbările istorice dramatice de la 1918, dar nimeni nu deplânge neschimbarea de vreo 1000 de ani a românilor. De la Bobâlna și Unio trium nationum și până la 1918 au fost ținuți la periferia centrelor urbane și obligați, prin lege, să își construiască doar case din lemn și chirpici acoperite cu paie. Suntem toți prieteni azi în Transilvania, români, unguri și sași, fiecare cu resentimentele lui mai recente sau mai vechi. Prietenilor mei unguri vexați de Trianon le spun doar că acea casă în care am crescut a fost acoperită cu țiglă arsă doar pentru că a fost construită după 1918. Și de aceea avem și noi, românii (o zic în ciuda numelui meu maghiar) dreptul să resimțim trecutul actual. În casa asta în care am crescut se intra printr-o tindă, cu rol de hol și bucătărie și de acolo în cele două camere. Suprafața era pe undeva pe la 40-50 de metri pătrați. Spațiul era suficient, un fel de bucătărie, living, dormitor, un fel de deux et demi, cum ar zice canadienii. Pereții groși de chirpici erau străpunși de geamuri adânci, duble, din lemn cu ochiuri mici de sticlă de geam. Erau patru geamuri pe laturile lungi, două la bucătărie și câte unul la camere și câte două pe laturile scurte, două la fiecare cameră. În esență camerele și bucătăria erau suficient luminate, dar geamurile erau simple și nu izolau bine, astfel că era destul de frig în zona lor. Casa în sine, din chirpici și lemn nu era friguroasă, dar izolarea și sistemele de încălzire lăsau de dorit. În primul rând, ușile și geamurile erau simple, o scândură și câte o foaie de sticlă. Lângă ușă sau geam era un pic mai cald ca afară. Încălzirea era cu sobe de fontă pe gaz, un sistem modern, nu neolitic, dar mai dezavantajos. Gazul nu putea fi lăsat noaptea să ardă, dintr-o precauție dictată de un instinct elementar de conservare. Întreruperea accidentală a gazului putea elibera în cameră monoxid de carbon și se putea muri, cum s-a și întâmplat în familie. Gazul se închidea la culcare, deodată cu becurile, iar dimineața era un pic chilly, dar sub plapumă era ok. Mâncam micul dejun, de obicei griș cu lapte, doar cu nasul scos afară de sub plapumă. Dar asta e mai degrabă o amintire plăcută, asociată cu copilăria și cu dezmierdarea bunicilor care erau dispuși să ne hrănească ca pe niște pui de pasăre. În interior pereții din lut erau dați cu humă și când se zugrăvea se făceau modele cu un rol de sus în jos, așa încât semăna cu un tapet. Pe jos, în fiecare primăvară, bunica mea lipea podeaua cu lut și o egaliza astupând denivelările. Apoi, din păcate, dată fiind epoca în care trăia, acoperea toată podeaua cu un linoleum care era numit vinilin, după vreo marcă probabil. Orișicât, retrospectiv, am înțeles, ca arheolog, de ce unele nivele de călcare sunt reprezentate în secvența stratigrafică prin nivele succesive de lutuială. Pentru că bunica mea făcut asta în fiecare an, și eu am văzut doar vreo 15, dar sigur au fost de trei ori mai mulți. Comparând cu habitatul modern, cu plăcile de beton etajate ale lui Ceaușescu în care m-am mutat câțiva ani mai târziu, casa de chirpici de la Soare Apune mi se pare un loc ideal în care să trăiești. Mâine mi-aș cumpăra un teren în tebaida rurală de azi și să-mi facă niște meșteri țigani o casă de lemn și chirpici în care să trăiesc mai departe. Mi se pare spațiul ideal, modul în care au trăit generații întregi de pe lineage-ul meu genetic. Generații și generații de țărani și iobagi, cel puțin de la Menumorut și Litovoi încoace, care și-au construit locuințe de suprafață de suprafață din lemn și chirpici. Nu erau la modă bordeiele adâncite în Câmpia Transilvaniei, ci locuințele de suprafață. Și asta o zic ca arheolog, care e conștient că locuințele de suprafață sunt infinit mai dificil de surprins în săpătură decât bordeiele. Singurele neajunsuri ale acestui habitat în copilăria mea erau date de coabitarea cu modernitatea: țigla arsă și gazul. Acoperișul cu paie asigura izolarea și căldura pe care țigla nu o asigură, iar un cuptor de lut cu lemne păstra căldura și peste noapte, spre deosebire de soba de fontă cu gaz. Tranziția de la neolitic la secolul 20 m-a făcut să rabd un pic de frig în copilărie, dar am supraviețuit. Cum zicea Konrad Lorenz, modernitatea este afectată de moartea termică a simțurilor. Uneori, fără să fii eschimoș, e bine să știi că există frigul și să-l experimentezi.