Jocuri
Nu știu care au fost jocurile jucate în prima copilărie.
Nu îți aduci aminte decât de momentele când manipulezi obiecte și construiești
acțiuni în joc. Faptul că am crescut la țară, într-o grădină verde cu arbori,
arbuști, iarbă, gropi, șanțuri, diferite ascunzișuri, mi-a modelat într-un
anume fel universul de timpuriu. Nu cred că cei care au crescut printre blocuri
au fost dezavantajați. La 12 ani m-am mutat într-un cartier de blocuri abia
terminat și mi s-a revelat un nou univers, mai complex decât cel de la țară, mai
periculos pe undeva, ca în opoziția structuralistă dintre natură și cultură.
M-am născut și am făcut primii pași în natură, am învățat acolo lumea prin jocuri facile într-un decor idilic, apoi m-am mutat în cultură, între betoanele
socialismului târziu, într-o junglă urbană, în care a trebuit să re-învăț
să mă joc.
Nu pot să scriu despre jocurile copilăriei fără să amintesc niște versuri ale celui mai mare poet român, care surprinde în câteva cuvinte esența imaginației ludice infantile (ca să mă exprim așa prețios):
Ah, din fugă săream sub arțar,
Smulgându-i o frunză cu dinții!
(Pieile-Roșii, pe sub arțar,
Goneau, arătându-și toți dinții!)
Iată lasoul, mâna, atentă,
Ochește bizonul de aer....
Când eram copil, m-am jucat de-a cei trei mușchetari (sic!) cu niște bețe de salcie sau de arin, cărora le legam o gardă cu sfoară ca să le transformăm în săbii. Uneori, când am mai crescut, le elaboram și garda venea bătută în cuie. Erau săbii perfecte, nu le cumpăram de niciunde și când se rupeau făceam altele și altele și nu era nicio opreliște în a ne procura aceste simple jucării. Nu mai știu care cine era dintre cei trei mușchetari, dar majoritatea voiau să fie al patrulea, anume d'Artagnan. Vedeam atunci la televizorul alb-negru cu lămpi o ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas, cu Oliver Reed, Richard Chamberlain, Frank Finlay și Michael York, în rolul celor patru eroi și poate și alte ecranizări mai vechi. Oricum erau la modă filmele zise de «capă și spadă», cu multe dueluri cu floreta, inclusiv Zorro cu Alain Delon. Erau atât de populare încât un elev al mătușii mele O. semna Zorro pe extemporale și a făcut efortul să învețe să citească numai ca să poată citi subtitrarea în română a filmelor de seara de la televizor. Oricum, m-am duelat mult în copilărie cu tot felul de bote, am primit multe lovituri peste degete sau chiar în alte părți ale corpului, dar am supraviețuit. Pentru copii jocurile rămân jocuri, ca la orice pui de mamifere, și nu se mușcă cu adevărat în jocuri. Nu fac decât să mimeze violența, cu scopul de învăța mușcătura de mai târziu, din vremea când vor fi adulți.
Alte jocuri preferate, în registrul descris de poezia lui Nichita Stănescu, au fost cele de-a cowboys și indienii. Inspirația pentru aceste jocuri au fost și filmele cu Pierre Brice, Winetou și „Comoara din lacul de argint„ dar, mai ales, deja, lectura cărților lui Karl May „Winetou” și „Old Surehand”. Nu îmi aduc aminte alte western-uri, deși erau difuzate uneori la televizor. Oricum am fugit pe dealuri și prin lăstăriș călărind cai imaginari, cai de aer, și mai ales am tras cu arcul. Arcul, foarte ușor de făcut dintr-o botă de salcie, o sfoară (golom), iar săgețile - din nuiele de alun cu vârfuri din lemn de soc. Sunt evident mai periculoase decât săbiile mușchetarilor, pentru că poți, la propriu, să îți scoți ochii. Niciodată nu s-a întâmplat vreun accident.
Oponenții indienilor cu arcuri erau dotați cu pistoale din lemn, care de data aceasta nu aruncau niciun fel de proiectile. Spre deosebire de arcuri, pistoalele trăgeau cu aer și cu sunete produse din gurile posesorilor. Sportul acesta se numea „pac-pac” și se desfășura prin toată zona fără să se țină cont de gardurile și împrejmuirile curților. Acestea erau făcute să fie sărite, iar casele, cotețele, toate acareturile în general, nu erau decât ascunzători. O asemenea joacă mobiliza un cvartal întreg, un joc de băieți de vârste diferite. Uneori se angrenau și copiii mai mari în joaca asta de v-ați ascunselea cu pistoale. Unii aveau pistoale de plastic, de cumpărat, alții de lemn, cioplite dintr-o scândură cu un trăgaci făcut dintr-un cui. Ca și floretele de salcie, nu exista o limită a producerii de armament din lemn pentru jocuri de copii și imaginația infantilă dădea forme unor arme care nici n-au fost încă inventate.
Dar evident, că de foarte timpuriu, în centrul jocurilor copilăriei a fost mingea. Mingea care era bătută pe iarbă, de casă, de poartă, pe drum, pe Grădinoaie. Pe orice loc suficient de drept care să permită organizarea unui meci de fotbal. Când jucau copiii fotbal în drum nu spuneam că am teme sau chiar teză a doua zi. Învățam ceva pe furiș seara sau fușeream o temă, dar mă culcam mulțumit că am putut juca fotbal în după-amiaza aceea. De obicei aveam o minge de cauciuc, o minge de 35 (care costa 35 de lei) cu impresiuni care imitau mingile din fâșii de piele. Foarte rar am văzut o minge de piele, numită în jargonul copiilor fotbal. Mai târziu, în oraș, am formulat o dorință pentru Moș Gerilă (numele de dinainte de 89 al lui Moș Crăciun) și am primit o minge de piele cu hexagoane albe și negre, pe care o numeam, nu știu de ce, artex. Cu această minge din piele am jucat multe meciuri în curtea unei grădinițe de lângă bloc, într-o curte cu iarbă, unde, de fapt, nu aveam voie să intrăm. În fiecare după-masă săream gardul în acest spațiu interzis și jucam fotbal până seara. Uneori venea un paznic și ne alunga, dar se întâmpla destul de rar.
Toate mamiferele își învață comportamentul prin jocuri care imită realitatea. Am fost mușchetar, indian și cowboy, fotbalist și altele în copilărie. Jocurile imaginate atunci erau mai reale decât realitatea ternă a socialismului târziu. Prin fisurile unui regim închis s-au strecurat în copilăria mea d’Artagnan, Zorro, Winetou și Pelé.
Nu pot să scriu despre jocurile copilăriei fără să amintesc niște versuri ale celui mai mare poet român, care surprinde în câteva cuvinte esența imaginației ludice infantile (ca să mă exprim așa prețios):
Ah, din fugă săream sub arțar,
Smulgându-i o frunză cu dinții!
(Pieile-Roșii, pe sub arțar,
Goneau, arătându-și toți dinții!)
Iată lasoul, mâna, atentă,
Ochește bizonul de aer....
Când eram copil, m-am jucat de-a cei trei mușchetari (sic!) cu niște bețe de salcie sau de arin, cărora le legam o gardă cu sfoară ca să le transformăm în săbii. Uneori, când am mai crescut, le elaboram și garda venea bătută în cuie. Erau săbii perfecte, nu le cumpăram de niciunde și când se rupeau făceam altele și altele și nu era nicio opreliște în a ne procura aceste simple jucării. Nu mai știu care cine era dintre cei trei mușchetari, dar majoritatea voiau să fie al patrulea, anume d'Artagnan. Vedeam atunci la televizorul alb-negru cu lămpi o ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas, cu Oliver Reed, Richard Chamberlain, Frank Finlay și Michael York, în rolul celor patru eroi și poate și alte ecranizări mai vechi. Oricum erau la modă filmele zise de «capă și spadă», cu multe dueluri cu floreta, inclusiv Zorro cu Alain Delon. Erau atât de populare încât un elev al mătușii mele O. semna Zorro pe extemporale și a făcut efortul să învețe să citească numai ca să poată citi subtitrarea în română a filmelor de seara de la televizor. Oricum, m-am duelat mult în copilărie cu tot felul de bote, am primit multe lovituri peste degete sau chiar în alte părți ale corpului, dar am supraviețuit. Pentru copii jocurile rămân jocuri, ca la orice pui de mamifere, și nu se mușcă cu adevărat în jocuri. Nu fac decât să mimeze violența, cu scopul de învăța mușcătura de mai târziu, din vremea când vor fi adulți.
Alte jocuri preferate, în registrul descris de poezia lui Nichita Stănescu, au fost cele de-a cowboys și indienii. Inspirația pentru aceste jocuri au fost și filmele cu Pierre Brice, Winetou și „Comoara din lacul de argint„ dar, mai ales, deja, lectura cărților lui Karl May „Winetou” și „Old Surehand”. Nu îmi aduc aminte alte western-uri, deși erau difuzate uneori la televizor. Oricum am fugit pe dealuri și prin lăstăriș călărind cai imaginari, cai de aer, și mai ales am tras cu arcul. Arcul, foarte ușor de făcut dintr-o botă de salcie, o sfoară (golom), iar săgețile - din nuiele de alun cu vârfuri din lemn de soc. Sunt evident mai periculoase decât săbiile mușchetarilor, pentru că poți, la propriu, să îți scoți ochii. Niciodată nu s-a întâmplat vreun accident.
Oponenții indienilor cu arcuri erau dotați cu pistoale din lemn, care de data aceasta nu aruncau niciun fel de proiectile. Spre deosebire de arcuri, pistoalele trăgeau cu aer și cu sunete produse din gurile posesorilor. Sportul acesta se numea „pac-pac” și se desfășura prin toată zona fără să se țină cont de gardurile și împrejmuirile curților. Acestea erau făcute să fie sărite, iar casele, cotețele, toate acareturile în general, nu erau decât ascunzători. O asemenea joacă mobiliza un cvartal întreg, un joc de băieți de vârste diferite. Uneori se angrenau și copiii mai mari în joaca asta de v-ați ascunselea cu pistoale. Unii aveau pistoale de plastic, de cumpărat, alții de lemn, cioplite dintr-o scândură cu un trăgaci făcut dintr-un cui. Ca și floretele de salcie, nu exista o limită a producerii de armament din lemn pentru jocuri de copii și imaginația infantilă dădea forme unor arme care nici n-au fost încă inventate.
Dar evident, că de foarte timpuriu, în centrul jocurilor copilăriei a fost mingea. Mingea care era bătută pe iarbă, de casă, de poartă, pe drum, pe Grădinoaie. Pe orice loc suficient de drept care să permită organizarea unui meci de fotbal. Când jucau copiii fotbal în drum nu spuneam că am teme sau chiar teză a doua zi. Învățam ceva pe furiș seara sau fușeream o temă, dar mă culcam mulțumit că am putut juca fotbal în după-amiaza aceea. De obicei aveam o minge de cauciuc, o minge de 35 (care costa 35 de lei) cu impresiuni care imitau mingile din fâșii de piele. Foarte rar am văzut o minge de piele, numită în jargonul copiilor fotbal. Mai târziu, în oraș, am formulat o dorință pentru Moș Gerilă (numele de dinainte de 89 al lui Moș Crăciun) și am primit o minge de piele cu hexagoane albe și negre, pe care o numeam, nu știu de ce, artex. Cu această minge din piele am jucat multe meciuri în curtea unei grădinițe de lângă bloc, într-o curte cu iarbă, unde, de fapt, nu aveam voie să intrăm. În fiecare după-masă săream gardul în acest spațiu interzis și jucam fotbal până seara. Uneori venea un paznic și ne alunga, dar se întâmpla destul de rar.
Toate mamiferele își învață comportamentul prin jocuri care imită realitatea. Am fost mușchetar, indian și cowboy, fotbalist și altele în copilărie. Jocurile imaginate atunci erau mai reale decât realitatea ternă a socialismului târziu. Prin fisurile unui regim închis s-au strecurat în copilăria mea d’Artagnan, Zorro, Winetou și Pelé.
